Ofensiva asupra credinței
Am ajuns la punctul cel mai sensibil al planului de mântuire, ținta cea mai urmărită în marele război. Dacă Isus Hristos moare pentru toți oamenii, ce lucru oare îi împiedică pe toți să fie mântuiți? Credința, acest „ce”, este punctul cel mai vulnerabil al planului lui Dumnezeu. Este veriga cea slabă, pentru că depinde exclusiv de om, și nu de Dumnezeu.
Dacă vrăjmașul nu L-a putut împiedica pe Fiul lui Dumnezeu să săvârșească ispășirea, atunci va face orice ca să-l împiedice pe om s-o primească. În ceea ce privește elementul „om”, Satana este cel mai rafinat și experimentat maestru psiholog, cu performanțe care acumulează mii de ani de experiențe pe rasa umană.
Desigur, lupta ar fi absolut inegală dacă ar fi s-o ducem în puterea noastră. În puterea Duhului Sfânt însă, suntem chemați să experimentăm biruința lui Hristos în viața noastră. Apostolul Ioan ne scrie în temeiul faptului că „ați biruit pe cel rău” (1 Ioan 2:13). Verbul este la timpul trecut, cu referire la Hristos, și nu la viitor. Nu există nicio îndoială asupra acestei realități trăite și repetate.
Dacă „ceea ce câștigă biruința asupra lumii este credința noastră” (1 Ioan 5:4), atunci – ghici unde își va concentra diavolul atacurile concertate? Evident, asupra credinței, veriga de legătură dintre Hristos, Biruitorul, și mine, păcătosul de mântuit.
Strategia diavolului este la fel de simplă ca planul de mântuire. Dacă trebuie să desfaci un șurub de 10, n-ai nevoie să vii cu un „aparat cu laser”, ci vii cu o simplă cheie de 10. Ei bine, strategia celui rău vizează două mari puncte de lovire: „vinovăția” și „meritele personale”.
Strategia 1: Negarea „vinovăției” personale
⁕ Sigmund Freud (1856–1937), medicul evreu din Viena, a pornit în viață cu o înverșunare fundamentală față de creștinism. Poate că a și avut motive: pogromuri, continua înjosire a evreilor, politica de apartheid... Din această ură s-a născut ideea unui sistem care să-L elimine pe Hristos și jertfa Sa. Freud n-a fost teolog, ci medic. Specialitatea lui l-a făcut să atace acel element din algoritmul mântuirii pe care-l putea redefini și înlătura. E precum capcana de șoricei: înlături arcul... și, gata, nu mai funcționează.
Elementul care-i stătea la dispoziție era „vinovăția”. Împletind inteligent logica și observația cu prejudecata, a realizat un sistem complex, numit de el psihanaliza, care – printre altele – explică și justifică vinovăția omului, atribuind-o unor cauze exterioare lui: părinții, mediul, societatea.... Concluzia teoriei lui este că „nimeni nu este vinovat, toți sunt victime”. Iar de aici continuă efectul dominoului: dacă nu mai există vinovăție, atunci nici nu mai există nevoia de fi iertat, în consecință nici de Cel ce iartă. Și în felul acesta... adio, sânge al lui Hristos!
Mă opresc asupra scenei răstignirii. Lângă Hristos, de-o parte și de cealaltă, atârnă doi tâlhari (Luca 23:39-43). Unul își unește glasul cu urletele gloatei: „Nu ești Tu Hristosul? Atunci hai, dă-Te jos de pe cruce și salvează-ne și pe noi!” Evident, striga din nevoia de salvare, așa cum o înțelegea el. Dar celălalt tâlhar reacționează contrar. Când e atât de ușor să te lași prins de psihologia de masă, ce anume îl determină pe acesta la o atitudine atât de ciudată, singulară? Cuvintele sale dezvăluie punctul critic care-i deosebește pe cei doi: „fărădelegile noastre”... în timp ce „omul acesta n-a făcut niciun rău” (Luca 23:41). Acesta este recunoașterea vinovăției vizavi de neprihănire. De altfel, psihologia nici nu poate investiga și rezolva această problemă, pentru că ea se produce și se rezolvă în relație cu Dumnezeu, după cuvintele tâlharului către confratele său: „Nu te temi tu de Dumnezeu?” (Luca 23:40). Primul dintre cei doi tâlhari considera faptele sale doar din punct de vedere psihologic, social, politic, dar nu spiritual. Ca atare, găsea suficiente scuze. Alternativa lui era cea a mândriei.
Cât trăiește, omul se vrea nevinovat. Doar la moarte, recunoaștem vinovăția în dreptul tuturor chiar și în dreptul unui preasfințit, când zicem: „Dumnezeu să-l ierte!” Sarcastică evaluare. Are însă doar două cusururi: este impersonală și este prea târzie!
Strategia 2: Afirmarea „meritelor” personale
Diavolul lucrează întotdeauna cu dublă acoperire. Strategia aceasta este contrariul și reversul primei. În loc de negare, aici e afirmare; iar în loc de vinovăție, aici sunt merite. Dacă nu poate să întunece conștiența vinovăției, atunci vrăjmașul îi oferă reversul: meritele.
Mântuitorul a dezbătut odată această capcană, dar în maniera pedagogică cea mai eficientă: printr-o parabolă.
„Doi oameni s-au suit la Templu, să se roage... Unul era fariseu și altul, vameș” (Luca 18:9-14).
Stop! În cultura timpului aceluia, „vameș” echivala cu trădător, tâlhar pe față, hoț cu brevet. Categoria aceasta era considerată atât de compromisă, încât tribunalul iudeu nu accepta în proces mărturia unui vameș. De multă oroare, tradiția rabinică interzicea să folosești darurile unui vameș, nici chiar pentru ajutorarea săracilor! Și ce contrast maxim între fariseu și vameș: cerul și... nu zic pământul, ci iadul!
Rugăciunea celor doi opune (+1) corectitudine morală, dreptate, evlavie și respect față de cele religioase cu (-1) vinovăție mărturisită și apel la milă!
Morala Domnului Hristos este devastatoare: „Eu vă spun că mai degrabă vameșul s-a pogorât acasă socotit neprihănit decât celălalt.”
Te zăpăcești dacă citești parabola gândind-o din punct de vedere moral. Dar o înțelegi dacă o privești spiritual. E o deosebire. În latină, mos, moris înseamnă „comportament”, ceea ce se vede în afară, poate fi și o „mască”. Moralul raportează lucrurile la oameni. Pe când spiritualul vine de la „spirit, duh”, de la Dumnezeu (Ioan 4:24) și raportează lucrurile la Dumnezeu. Bine a sesizat un moralist sceptic: „Istorisirea cu vameșul și fariseul este șocantă, anarhică din punct de vedere moral. Tot ce contează pare să fie doar capacitatea lui Dumnezeu de a ierta...” Absolut corect! Parabola nu vine să discute ce e bine și ce nu. Ci, din perspectiva mântuirii, ea arată că mântuirea nu merge pe merite, ci doar pe mila lui Dumnezeu. Că nimeni nu este bun în ochii lui Dumnezeu, ci că toți sunt iremediabil pierduți, dar că Altcineva îi poate salva. Nu pentru că ei, ticăloșii, sunt buni și merită, ci pentru că El, Salvatorul, este bun și merită!
Dacă ar fi să dăm o prezentare sistematică a celor două modele de mântuire, atunci am crea două coloane:
Mântuirea prin fapte contra Mântuirea prin credință
Meritele Mila
Condiționat Necondiționat
Retributiv Gratis
Bazat pe om Bazat pe Dumnezeu
Comentați-le personal. Cele două sisteme sunt vechi de la Cain și Abel. Și ele continuă să opereze cât timp vor exista farisei și vameși. Care dintre cele două sisteme te atrage?
⁕ Laudă. Odată, cineva l-a întrebat pe Gandhi ce părere are despre misionarul Stanley Jones. Gandhi a răspuns: „Stanley este un om bun, dar este prea mândru de religia lui.” Când a auzit comentariul lui Gandhi, Stanley a spus: „Gandhi are dreptate. Pentru el, salvarea este rezultatul trudei personale, asemănătoare cu aceea de a goli oceanul cu căușul mâinii. Pe când un creștin, care are asigurarea mântuirii, poate să se tot laude cu ceea ce n-a făcut el. Niciodată însă un creștin nu va fi mândru de sine, cum sunt hindușii.”
Pentru cei oropsiți, defavorizați și vinovați înaintea societății, iertarea e atrăgătoare. Cei răi sunt avantajați pentru faptul că nu sunt în pericolul de a se evalua pe ei înșiși ca fiind prea buni și suficienți încât să nu se întoarcă la Dumnezeu. Dar cei buni și cu succes în lume, cei mândri, cei bogați, cei frumoși se simt buni și îndreptățiți și sunt prinși în plasa acestui pericol. Ei merg bine (moral) și sunt apreciați. Iar lucrul acesta le anesteziază simțul spiritual de a-și recunoaște nevoia lor profundă!
⁕ Muntele Sf. Elena. La 18 mai 1980, erupția neașteptată a vulcanului a aruncat în aer jumătate de kilometru din conul muntelui. Temperatura extrem de înaltă din timpul eruperii a topit efectiv solul, lăsând în urmă doar stânci goale, acoperite de un strat gros de cenușă. Naturaliștii Serviciului pădurii se întrebau: „Cât de mult timp trebuie să treacă înainte ca vreo plantă să crească acolo?” Într-o zi, un paznic silvic a dat, uimit, de un petic de flori de munte, ferigi și iarbă în mijlocul dezolării selenare. I-au trebuit câteva secunde ca să observe că peticul de verdeață și flori avea forma... unui elan căzut la pământ. Da, plantele au încolțit din materialul organic lăsat de elanul acela îngropat de cenușă. De atunci înainte, naturaliștii numărau toate peticele de verdeață, ca să calculeze numărul animalelor mistuite în erupția vulcanului.
Tabloul mă emoționează. Nu există sub soare un alt loc unde să înmuguresc și să înfloresc decât pe meritele scumpului meu Hristos, pe trupul și sângele Său, care continuă să-mi dea viață!
Revoluție în Samaria
Și Isus, și femeia veniseră la fântână pentru apă. Acum, la sfârșit, „femeia lasă găleata”, uită de apă și fuge în cetate (Ioan 4:28-30). Iar Isus uită și el de apă. Nu mai simte setea. Nevoia ei după apă a fost întrecută de bucuria găsirii apei vii! Iar Isus S-a săturat cu mâncarea și băutura neștiute de ucenici: de a face voia Tatălui în secerișul lumii (Ioan 4:32).
A dobândit femeia credința adevărată?
Proba o constituie reacția samaritenilor, consătenii ei, care o cunoșteau atât de bine și care nu-i dădeau niciun credit. Când văd femeia alergând spre ei și povestind, transfigurată, despre Isus, cu un fel de-a fi pe care nu-l avusese până atunci, se opresc înainte să decidă. Era evident că ceva se petrecuse în sufletul femeii acesteia. Credința autentică are semnalmente pe care le recunosc și păgânii.
Dar... ce spune femeia?! „Mi-a spus tot ce-am făcut!” (Ioan 4:39). Galileeanul acela a atins problema-cheie a acestei femei: păcatul. Și deodată, toți se simt vizați, căci păcatul este problema-cheie chiar și a oamenilor de treabă. Același deget care le răscolește și lor conștiința stă acum lângă fântână, în arătarea unui străin. După ce toți o ascultă, decid să creadă (Ioan 4:39). Convingerea puternică a femeii care s-a întors categoric de la păcat a făcut ca o cetate întreagă să treacă peste munți de prejudecăți, peste bariere culturale și peste orgolii și să-L roage pe Galileean să rămână la ei.
O poartă mare, deschisă larg spre un nou început – așa se încheie un episod care n-avea nicio șansă omenească să se producă.
Contextul nostru mi se pare la fel de prielnic: Acesta este ceasul credinței!