Ieri ai terminat de citit capitolul 7 – Revoluție în Samaria.
Dacă dorești să participi și la concurs, iată link-ul pentru test - https://forms.gle/uceTTfheULKjxSNU9
Nu uita că ai doar 24 de ore la dispoziție pentru a trimite testul completat.
Astăzi continuăm lectura cărții Galileeanul cu prima parte din capitolul 8 – Ucenicul pierdut.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Dwight L. Moody (1837–1899), cizmar de meserie, devenit evanghelist american de mare succes, deschide o „școală biblică” pentru tinerii de toate categoriile sociale, doritori să-L cunoască pe Isus și Evanghelia. Printre participanți era un tânăr inteligent, căsătorit, întreprinzător și cu perspective frumoase. La absolvirea clasei, tânărul Warren s-a arătat încântat de tot ce aflase, dar... a rezistat apelului lui Moody de a se consacra lui Hristos. Moody s-a simțit dator să-i facă o vizită. „Ascultați, domnule Moody”, i-a zis Warren. „Acum plec spre Vest. După ce voi face avere, mă voi întoarce... și vă promit că Îl voi accepta pe Hristos ca Mântuitorul meu personal.” La câteva săptămâni după convorbirea personală, tânărul s-a îmbolnăvit și a fost internat în spital. Moody l-a vizitat, ca să-i facă un nou apel personal. „Domnule Moody, voi pleca în Vest. De îndată ce mă voi întoarce, voi deveni creștin.” Într-o zi, tânărul Warren năvăli vesel în veranda lui Moody: „Am venit să-mi iau rămas-bun. Plec spre Vest...” Era frumos din partea lui. Moody își așeză mâna pe umărul lui, implorându-l să-și predea inima. Indispus, tânărul își smulse mâna din a bătrânului: „Niciodată să nu-mi mai vorbiți de mântuirea sufletului meu. V-am promis că mă voi preda când mă voi întoarce, dar nu înainte. La revedere!” Rămas singur, Moody se așeză descumpănit și descurajat. În aceeași seară, era trecut de ora 11, Moody a fost trezit de ciocănituri puternice. Lipindu-și fața de fereastră, văzu o femeie tânără învelită într-un șal. „O, domnule Moody, veniți repede. Soțul meu este bolnav, disperat de bolnav, și sunt îngrozită. Veniți chiar acum!” Femeia era chiar doamna Warren. Moody s-a îmbrăcat și a fugit la casa bolnavului. Lungit pe spate, omul stătea cu privirea fixă în tavan, în timp ce buzele lui murmurau ceva. Părea absent la ce se petrece în cameră. Apropiindu-se de el, prinse șoapta: „Târziu, prea târziu...” Luându-i mâna într-a sa, Moody deschise Biblia și începu să se roage... În tot acest timp, dl Warren continua să bolborosească același mesaj... parcă tot mai tensionat. În cele din urmă tăcu. Murise.
Într-un fel, sunt sătul de istorii cu tinere și tineri frumoși, bogați, inteligenți, care-și investesc miza vieții în ei înșiși, negăsind timp și interes pentru ceea ce Fiul lui Dumnezeu vrea să le ofere! Într-adevăr, mai ferice de vameși și păcătoase! Mai ferice de amărâții lumii acesteia!
Dar sunt și cazuri contrare, pentru ca nimeni să nu mai categorisească lumea în fericiți și nenorociți, pe niciun criteriu. Este adevărat că cei defavorizați au mai puține piedici pentru a se arunca în brațele lui Hristos. Dar, în fond, destinul lor depinde de alegerea lor personală, și nu de mărimea contului în bancă. Fragmentul biblic care urmează ar putea fi un exemplu...
Tânărul bogat
Evanghelia ne redă istoria unui tânăr care, deși bogat, a venit la Hristos. Isus abia Se întorsese în Iudeea și era conștient de capcanele ce-L așteptau. Surprinzător, în loc de o nouă încolțire, „un om s-a apropiat de Isus și I-a zis: «Învățătorule, ce bine să fac ca să am viața veșnică?»” (Matei 19:16).
Eroul pasajului se arată a fi un tânăr aparte, foarte precoce: Era deja un „fruntaș” (Luca 18:18). Asta putea să însemne fie un consilier din sfatul celor trei care conduceau târgurile Iudeei, fie un magistrat; sau poate că era chiar membru al marelui Sinedriu, sfatul celor douăzeci și unu care conduceau națiunea! E surprinzător să vezi un tânăr care, la vârsta discotecilor și a meciurilor de campionat, este frământat de marile întrebări ale existenței: „Viață veșnică.” Faptul că acest tânăr vine la Isus într-un moment de maximă scădere a popularității Lui în Iudeea și faptul că apelează la sfatul Lui autoritar adaugă puncte imaginii sale. Dar cel mai mult impresionează faptul că, în acel ceas al zilei (nu era noapte, ca în cazul lui Nicodim) și în mijlocul drumului, deci într-un loc populat cu tot felul de indivizi, acestui lider nu-i este rușine să alerge literalmente către Isus și să îngenunche înaintea Lui (Marcu 10:17), dând pe față umilință și respect cum nimeni până atunci nu-I mai arătase în public vreodată, în afară de ucenici.
Pe când predam la Conservatorul de muzică din București, am observat că studenții se adresau între ei cu epitetul „Maestre”, în același fel în care se adresau și profesorilor lor. Argou de clasă, ai spune, sau deformare profesională. În același fel în care a început Nicodim, la fel se adresează și tânărul bogat: „Bunule Învățător...” (Luca 18:18). Teologii au căutat prin izvoare vechi și n-au găsit, în literatura rabinică, niciun precedent ca cineva să-l numească pe un învățător „bun”. Doar Dumnezeu putea fi numit bun. Să însemne asta că tânărul Îl considera pe Galileeanul Isus ca Fiul lui Dumnezeu?
Nebunia „facerilor”
Indiferent dacă el credea sau nu că Isus era Dumnezeu, deci vrednic să fie numit „bun”, tânărul montează o introducere mare, ca pentru o temă la fel de mare ca miza „vieții veșnice”.
Mă uit în jur, la oamenii de pe stradă... Poate fi cineva, indiferent cât de păcătos și rău, care să nu dorească să trăiască veșnic? Împărații păgâni rânduiseră ceremonialul de curte, în care supușii să le tot ureze: „Veșnic să trăiești, împărate” (Daniel 2:4). Chiar și pușcăriașii își cântă: „Mulți ani trăiască!” „Gândul veșniciei” (Eclesiastul 3:11) stă ascuns și pulsează în inima omului, oricare i-ar fi alegerea morală.
„Ce bine să fac?” Întrebarea tânărului scoate la iveală accente dureroase. Nu pare deloc străin de viața virtuoasă. Ținuta lui mărturisește o pedanterie care sugerează o morală ireproșabilă. Și totuși..., viața lui scrupuloasă nu reușise să umple golul sufletesc și nesiguranța mântuirii. „O mai fi ceva de făcut și eu nu știu...”
Isus îl ascultă. Oare problema vieții veșnice este una de să fac? Sau de să fiu? Binele și morala – la ce nivel se discută? La nivel de efect? Sau la nivel de cauză? La nivelul roadelor (să fac)? Sau al naturii pomului roditor (să fiu)?
Este o condiție primă ca, atunci când răspunzi cuiva, să vorbești limba pe care omul e în stare s-o înțeleagă. Pentru un fariseu scrupulos, Isus are un răspuns în același timp așteptat, dar și surprinzător. Mântuitorul îl trimite scurt la... Cele Zece Porunci (Matei 19:17). Dar nu la toate... și aici este subtilitatea. Isus nu pomenește nimic de poruncile I-IV și nici de porunca a X-a. El nu aruncă în joc decât poruncile care au de-a face cu tânărul nostru: poruncile V-IX (Matei 19:18,19). De ce?
Iată de ce: pentru că cele omise de Isus se referă toate la domeniul invizibil, domeniu care nu poate fi testat prin ce se vede! Chiar dacă poruncile din prima tablă – numită și Pietas – se ocupă cu esența religiei, totuși numai poruncile din tabla a doua – numită Probitas – oferă, cu excepția celei de-a X-a, probe palpabile cu privire la esența nevăzută. Atunci când lumina mea arde, strălucirea ei se răsfrânge întotdeauna peste cei din jur. Tabla a doua probează nu pretenția dragostei, ci dovada ei, manifestată în relații sociale. Cu alte cuvinte: „Cum poți zice că-L iubești pe Dumnezeu, pe care nu-L vezi, când urăști pe aproapele, pe care-l vezi?” (vezi 1 Ioan 4:20). Prin selectarea doar a acestor porunci testabile, răspunsul Mântuitorului evaluează raportul dintre autentic și fals în viața tânărului.
Pentru ca intenția Lui să-i fie și mai clară, pe lângă punctarea celor cinci porunci-test, Mântuitorul le mai enunță și principiul lor: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți!”
Iată cum întrebarea noastră s-a mai îngustat: Oare „să iubești” ține doar de „să fiu”, sau include și componenta „să fac”?
Nebunia „ne-facerilor”
Când te raportezi la un cod legal, nu poți fi decât vinovat sau nevinovat. Adică să fii sau cu minus (găsit vinovat), sau cu zero (fără vină)! Dacă n-ai comis adulter sau n-ai jefuit o bancă, atunci ai obținut... un mare Zero! Și ce mare lucru ai făcut! E limpede că pe lângă păcatul comiterii, există și cel al omiterii. O moralitate negativă (doar de „să nu”) este insuficientă. Cât de mulți, ca și tânărul bogat, gândesc că sunt morali doar pentru că n-au făcut lucruri rele: „Eu sunt bun! N-am omorât pe nimeni, n-am jefuit pe nimeni...”! Dar o sfințenie negativă nu dovedește locuirea lui Hristos în inimă: „Cine știe să facă bine și nu-l face săvârșește un păcat” (Iacov 4:17). Sfințenia pozitivă, dimpotrivă, stă în „a fi”, care se dovedește prin „a face”: Să-l iubești pe aproapele tău și s-o dovedești, făcându-i bine în modul cel mai concret!
„Isus S-a uitat țintă la el, l-a iubit și i-a zis: «Îți lipsește un lucru; du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci, și vei avea o comoară în cer. Apoi vino, ia-ți crucea și urmează-Mă»” (Marcu 10:21).
Cererea lui Isus vine ca o replică perfectă la declarația tânărului fariseu: „Le-am păzit.” „Da? Atunci arată...” – zice Isus. Concret:
1. Zici că-i iubești pe semeni? Dovedește: „Vinde-ți averea și împarte-o!”
2. Zici că iubești cerul și viața veșnică de nu mai poți? Dovedește: Mută-ți „comoara în cer”!
3. Zici că Mă admiri pe Mine? Dovedește-o: „Urmează-Mă!”
Blestemul bogăției
Ca răspuns la frământarea chinuitoare a tânărului, căruia îi lipsea asigurarea vieții veșnice, Isus îi descoperă lipsa: trăirea efectivă a poruncilor. Ceea ce-i oferea Hristos prin întreita Sa cerere era singurul ajutor pe care i-l putea da.
Din nou șoc! Ce cere Învățătorul acesta contrazice frontal toate bunele noastre tradiții! Scrierile rabinice interziceau înstrăinarea a mai mult de o cincime din bogăția personală pentru săraci. Din acest motiv, testamentele care înstrăinau mai mult de o cincime erau considerate invalide (Talmud, Pesahim, 1:1,15b).[1]
Personal, eu nu cred în sfințenia sărăciei și în blestemul bogăției. Au fost și sunt săraci afară din cale de răi, după cum există și bogați consacrați care trăiesc pentru alții și pentru Dumnezeu. Chiar și Biblia poate susține poziția aceasta.
Există totuși un singur aspect care produce un soi de determinism negativ al „bogățiilor” asupra omului. Noi, oamenii, suntem materiali. Până și gândurile și dragostea noastră sunt... biochimie. Condiția materială nu este detașată de spiritualitatea noastră. Starea materială, într-un sens sau altul, condiționează chiar relația noastră cu Dumnezeu. Nu întâmplător se ruga Solomon: „Nu-mi da nici sărăcie, nici bogăție, dă-mi pâinea care-mi trebuie. Ca nu cumva, în belșug, să mă lepăd de Tine și să zic: «Cine este Domnul?» Sau ca nu cumva, în sărăcie, să fur și să iau în deșert Numele Dumnezeului Meu” (Proverbele 30:8,9). Sunt studii care au urmărit gradul de determinare a nivelului spiritual de către starea materială, iar rezultatele cercetării sunt indiscutabile! Bogățiile produc: a) dependența omului față de avere; și b) independența omului față de Dumnezeu. Dacă ai bogăție, ești tare-mare! Ai siguranță, superioritate, libertate... Te simți privilegiat față de ceilalți, iar cei din jur te privesc ca pe cineva... cu lingușiri, dar și cu gelozia care însoțește această percepție.
Nu e întâmplător: Cât timp David a fost sărac și prigonit, stătea bine spiritual. Dar când a ajuns bogat și puternic în ochii oamenilor, a decăzut dincolo de orice imaginație. La fel s-a întâmplat și cu Solomon: Când a ajuns să aibă ceea ce Domnul îi interzisese: bogății, mulți cai de luptă și o mulțime de femei (Deuteronomul 17:16,17), în ce apostazie lamentabilă s-a scufundat!
O mică paranteză
Adesea am fost întrebat de oameni avuți sau de oameni invidioși dacă porunca: „Vinde tot!” rostită de Isus către tânărul fariseu este sau nu un principiu pentru toți creștinii? Sau îl privea doar pe cel căruia Isus i-o adresase, respectiv doar pe tânărul bogat? O cercetare mai profundă va identifica principiul ascuns în cazuistică.
⁕ Petrus Valdes (Valdo) era un negustor bogat în Lyon. Din nefericire, prin 1260, soția lui a murit. Zdrobit, Valdes a hotărât să-L caute pe Dumnezeu citind evangheliile. Acolo găsi istoria tânărului bogat. Tânjind după umblarea cu Isus, Valdes își dărui toată averea săracilor și începu să propovăduiască Evanghelia. Fapta lui a produs o mișcare populară, intitulată în bătaie de joc „Săracii din Lyon”... Influența lui Valdes s-a întins dincolo de Lyon. Ea a cuprins nordul Italiei, sub numele de Mișcarea Valdenzilor! Rolul lor în istoria spirituală a Marii lupte a fost epocal. Dacă Valdes n-ar fi procedat așa, istoriei creștinismului i-ar fi lipsit o mare redeșteptare spirituală. Bravo, Valdes!
Sau, mai aproape de timpurile noastre, bătrânul scriitor Lev N. Tolstoi a fost atât de impresionat de cuvintele Mântuitorului, încât, în jurul anului 1890, și-a eliberat toți iobagii de pe moșiile sale, le-a împărțit pământ și a ales să trăiască umil, ca unul dintre ei.
[1] Decizia lui Zacheu de a da jumătate din bogăția lui săracilor era ea însăși o desconsiderare grosieră a scrierilor rabinice.