Problema însă are mai multe fețe:
1. Dacă porunca e valabilă pentru toți, înseamnă că Dumnezeu vrea „sărăcia voluntară”. Pe această logică au apărut „călugării cerșetori”. Ordinul lor a fost fondat de Sf. Dominic și de Sf. Francisc de Assisi, la începutul secolului al XIII-lea. În numai 50 de ani, călugării cerșetori s-au înmulțit teribil și au împânzit cu zecile de mii Europa, chiar și Asia. Lumea i-a resimțit ca pe o plagă, ca ciuma neagră. Contradicția acestui mod de înțelegere stă în faptul că de întreținerea acestora trebuiau să se îngrijească cei ce trudeau de zor. Și în loc ca truditorii milostivi să fie priviți ca „sfinți”, tot ei cădeau de păcătoși și blestemați în ochii „sfinților călugări”! Cumplită nedreptate!
2. Uneori, porunca luată ca atare se dovedește mai mult decât contraproductivă. În nenumărate cazuri, sărăcia este consecința unei administrări iresponsabile și imorale. Oare, din acest motiv, în loc de a-ți da averea strânsă cu muncă cinstită unor leneși, n-ar fi mai benefic să aplici o altă regulă: dă-i săracului undiță, nu pește?
3. Apoi contextul biblic larg, Legea lui Dumnezeu și Evanghelia nu stabilesc o asemenea condiție generală. Deși toți avem datoria să-i ajutăm pe cei în nevoie și deși, ca în cazul lui Valdes, sărăcia voluntară exercită o putere extraordinară spre bine, totuși Dumnezeu nu cere tuturor oamenilor să dea săracilor tot ce au. Capitolele 8 și 9 din 2 Corinteni clarifică cu prisosință acest lucru. În a-ți da averea săracilor nu zace niciun merit și nicio desăvârșire creștină. În cazul cel mai bun, este doar consecința unei experiențe speciale cu Dumnezeu. În cazul rău, un om își poate risipi toată averea nevoiașilor, și totuși să rămână lipsit de harul lui Dumnezeu, ca și mai înainte!
Și-atunci?
Miza este...
Pasajul ascunde o surpriză mare – anume că nu bogățiile sunt tema în discuție. Pasajul nu constituie un „îndrumar pentru utilizarea bogățiilor”. Hristos tratează o cu totul altă temă, și anume prioritatea omului. În porunca Sa, Hristos ne cere să ne eliberăm de tirania a tot ce avem și să ne dedicăm Lui împreună cu tot ce avem. Indiferent dacă omul are puțin sau mult, numai cel ce subordonează toate valorile și posesiunile sale lui Dumnezeu poate fi un adevărat ucenic.
Dacă tânărul n-ar fi avut decât doi bănuți, și Isus i-ar fi solicitat pentru templu (ca văduva săracă din Luca 21:4); sau dacă tânărul ar fi avut doar un pumn de făină și puțin ulei pe fundul urciorului, iar Isus i-ar fi cerut să facă o turtă unui proroc flămând (ca văduva din Sarepta din 1 Împărați 17:13), aceste cereri ar fi fost pentru el o încercare mult mai mare! Și totuși, aceste teste au avut loc și au fost trecute cu bine!
Acum, privindu-l strict pe tânărul bogat în contextul reașezării priorităților sale, Isus sesizează o problemă grea: „Îți lipsește un lucru” (Marcu 10:21). Exista o boală specifică de care tânărul trebuia să fie vindecat. În acel „un singur lucru”, Isus enumeră cinci componente: du-te de vinde tot; dă la săraci; vino; ia-ți crucea și urmează-Mă (Marcu 10:21).
Problema tânărului era mai profundă decât „bogățiile”. Boala tânărului avea de-a face cu ultimele trei puncte: venirea la Hristos, luarea crucii și urmarea Lui. Aceasta era indispoziția care făcea ca primele două puncte să devină inacceptabile. Spuneam că desăvârșirea și creștinismul autentic stau nu în „faceri...”, oricât de spectaculoase ar fi ele, ci în „venirea” la Hristos. Cine ar vinde tot și ar da la săraci fără să vină la Hristos, ca să-L urmeze, ar risipi de pomană.
Ceea ce i se cerea tânărului e mult mai mult decât să-și vândă averile și să le dea săracilor. Pricina de scandal nu era în fond averea, ci crucea, lepădarea de sine, supunerea... sau, altfel spus, ascultarea necondiționată de Hristos din dragoste și dintr-o inimă nouă.
Și iată: Tânărul stă pe loc, sfâșiat în două. Ce n-ar da să fie cu Isus! Era gata să dea ceva fonduri sau chiar să ajute personal din când în când... Dar nici nu putea să lase de izbeliște cariera sa, proiectele de viitor, visurile pe care le-a nutrit încă din pruncie, în schimbul uceniciei sub semnul rușinii (crucea!) și spre o perspectivă mult prea incertă. Da, ar fi fost frumos... Dar acest învățător cere prea mult. Cere chiar totul! Or, așa ceva atacă o miză prea mare!
Mâhnit, tânărul rabin se întoarce și dispare, ca o cometă în neființă...
Libertate contra robie!
Aceasta e miza! Scandalul „crucii” deschide tema cea mai profundă și mai arzătoare din tot planul de mântuire, sub forma unei alegeri: independență, libertate absolută sau predare, supunere deplină față de Autoritatea divină?
Poetul revoluționar maghiar Petőfi Sándor (1823–1849), un glas puternic în tumultul revoluțiilor naționale, scria cu patos: „Pentru dragoste, îmi dau viața. Dar pentru libertate, îmi dau... dragostea!” Libertatea à la Petőfi se vrea chintesența valorilor supreme!
Noi concepem libertatea ca pe un dat ce aparține intrinsec sufletului. Libertatea ne-o imaginăm ca emanând din sinele nostru și însoțindu-ne; o simțim ca și când libertatea este doar „a mea”, fără să ne raportăm la nimic și la nimeni decât la noi înșine. Ca copii și adolescenți, concepem libertatea ca fiind dezlegată de orice conotație morală – ca pe ceva absolut și nenegociabil. Întrucât însă această libertate individuală se intersectează cu libertățile celorlalți, luate atât individual, cât și colectiv, simțim că libertatea ajunge să ne fie îngrădită și furată. Pentru libertatea de simțire, de gândire și de acțiune se angajează cele mai aprige controverse.
Dacă ar fi să gândim spiritual, ce este libertatea aceasta?
⁕ Robinson Crusoe. În 1711, un scriitor a publicat istoria matelotului Alexander Selkirk, ceea ce a constituit sămânța viitorului roman Robinson Crusoe, al lui Daniel Defoe. Selkirk, bărbat la 28 de ani și cam nesupus din fire, s-a rățoit la căpitan pentru o „chestiune de drepturi și libertăți”. Drept pedeapsă, căpitanul l-a slobozit pe insula Mas a Tierra din largul Pacificului: „Na, libertate!” Cu strictul necesar, printre care și o Biblie, Selkirk petrece patru ani și jumătate în totală libertate. În 1709, vasul Duke, aflat în trecere, zărește un firicel de fum pe insula marcată ca fiind pustie. Bănuind că sunt naufragiați, vasul acostează, dar nu găsește decât... o ciudățenie umanoidă, cu părul și barba acoperindu-i aproape toată fața... Ce credeți că a făcut „fericitul” Alexander Selkirk, cel care nu mai dădea socoteală la nimeni și era liber... până la disperare? A rămas pe insulă, liber, sau a ales să se întoarcă între oameni, cu o libertate îngrădită? Răspunsul e de bun-simț: s-a întors între oameni.
Până acum am analizat libertatea în dimensiunea socială a omului. Dacă însă abordăm libertatea din perspectiva relației om – Dumnezeu, descoperim că libertatea este capacitatea omului, cât și dreptul lui personal de a alege între mai multe opțiuni. Incontestabil, libertatea este o condiție a fericirii, pentru că numai dacă poți alege tu pentru tine poți fi fericit. Libertatea nu este modul însuși de a trăi, așa cum greșit înțelege lumea, ci doar prilejul de a-ți alege un mod de a trăi. Libertatea nu este un scop, ci doar un mijloc. Ea reprezintă capacitatea de a-ți exercita alegerea privind valorile și acțiunile preferate. Notează că fericirea nu stă în libertatea în sine, căci atunci Robinson Crusoe nu s-ar mai fi întors în Anglia, ci în alegerea bună pe care o poate face omul datorită acestei libertăți.
Din nefericire, pentru că oamenii confundă scopul cu mijlocul, libertatea a devenit – dintr-o condiție a fericirii (cum ea a fost dată) – un obiectiv în sine. Și ce se întâmplă în acest caz?
⁕ Charles Manson. Numele acesta se leagă de una dintre cele mai oribile crime făcute de dragul „artei”. Charles, el însuși produs al unui accident (născut în 1934) – fiul unei adolescente prostituate, fără tată, chiar și fără mamă, crescut prin orfelinate –, intră în lume fără niciun reper sau crez. La 18 ani, cazierul său evidenția deja furturi, tâlhării și violuri. După mai multe sentințe, la 33 de ani (1967) iese din închisoare și se așază în zona San Francisco. Cu o forță diabolică a manipulării, Manson se înconjoară cu un grup de 20 de tineri debusolați, în majoritate fete tinere, și se stabilește la un ranch, într-un fost sat cinematografic abandonat. Grupa se autointitulează „Familia”. Fără nicio ocupație în afară de furturi, ceata de hippy se tot mărește, depășind chiar o sută de indivizi. Manson îi ajută să se elibereze de glasul conștiinței și de limitările moralei. „Binele și răul? Cătușe de-ale oamenilor. Natura nu cunoaște mutilările pe care morala le impune.” Manson îi învață să trăiască precum bestiile, să sfâșie și să moară ca ele. Total dezinhibați, experimentează droguri și sex, în ambianță de rock. Manson este adorat concomitent ca Hristos și Satana. Ascultând odată un șlagăr al Beatleșilor: „Helter-Skelter” („De-a valma”), deodată primește iluminarea! Soluția pentru spălarea lumii de orice rânduială și convenție este un Helter-Skelter, un holocaust nuclear și rasial care să genereze sfârșitul lumii. Iar el, apostolul slobozeniei, va stăpâni lumea împreună cu ai lui. Pentru a grăbi evenimentele și pentru a capta atenția lumii, în iulie 1969, un grup de fete, conduse de Tex Watson, locotenentul lui Manson, execută planul de a o ucide pe actrița Sharon Tate, gravidă în luna a 8-a. Cu un sadism inimaginabil, fetele o ciopârțesc pe ea și pe cei aflați în casa ei. Palmaresul lor final: nouă cadavre mutilate. După câteva luni sunt prinși și condamnați la moarte sau închisoare pe viață. Crima în serie oripilează America. Ca să dea amploare mai mare cazului Manson, una dintre fetele ucigașe încearcă, în 1975, să-l împuște chiar pe președintele Nixon. În urma abolirii pedepsei cu moartea în 1970, Manson și complicii trebuie să putrezească zeci de ani în temniță. Manson a murit în 2017, în timp ce alții mai supraviețuiesc după gratii.
Geniul libertății absolute, Manson este simbolul omului total, de hristos-diavol, îndreptățit să trăiască numai după cum vrea el. Poți face orice, că este OK! În timpul procesului, ceea ce a uimit a fost totala lipsă a conștiinței vinovăției. În timp ce povesteau ororile cumplite înaintea curții de judecată, autoarele râdeau și chicoteau.
Te surprind însă ecourile stârnite. Charles Manson atinsese performanța de a fi deținutul cel mai asaltat de corespondență din SUA, primind scrisori și declarații de admirație cu miile. Nu există organizație sau formație nonconformistă, de la neonaziști și până la formația rock „Guns N’Roses”, care să nu fi făcut din Manson un simbol al ei, al libertății care va izbucni odată. S-au turnat și filme despre el. Cântările lui dadaiste, în interpretarea unor celebrități, continuă să alimenteze site-urile pe internet, iar fanii lui continuă să disemineze apocalipsa lui Manson. O lume „helter-skelter”...
Cazul de mai sus înfățișează cel mai negru epilog al „libertății-scop”. Chiar dacă altele sunt mai puțin vinovate, toate sunt machiate în culorile nefericirii.
⁕ Feciorul liber. Cunosc un fecior căruia îi erau tare dragi fetele. Era băiat cuminte și respecta limitele. Curta mai multe deodată și tot nu se hotăra. L-am întrebat: „De ce nu te-nsori? Sunt atâtea fete bune.” Deodată l-am văzut speriat. Mi-a mărturisit: „Acum am ofertele în față și pot să aleg. Sunt liber. Dar după ce am ales și m-am legat de una, adio, libertate!” Perspectiva îl indispunea. Sunt ani buni de-atunci. Feciorul continuă să fie tot liber și, vă spun eu, e nefericit!
Chiar dacă istoria feciorului aduce a umor negru, ea prinde esența dilemei. Libertatea este dată nu ca s-o păstrezi, ci ca s-o investești, ca să alegi. Odată ce ai ales, liber și din convingere, nu vei mai fi liber în acea privință! Căsătoria este o ilustrație perfectă. Dar, pentru orice suflet de om, fericirea nu există decât cu prețul libertății.
Libertatea alege robia
Fără să facem filozofie, e nevoie să punctăm câteva lucruri de bază. Va să zică „liber” înseamnă să ai în față opțiuni și s-o alegi pe care vrei. Libertatea presupune un minimum de două opțiuni.
⁕ Autostrada. Ești pe autostradă și te apropii de o bifurcație. Ai volan și ai libertatea să alegi. În momentul în care hotărăști „la dreapta”, să zicem, automat, respingi varianta „stânga” și te legi să mergi înainte, pe „dreapta”. „Stânga” nu mai există pentru tine.
Viața toată este ca o autostradă încâlcită. Îți trebuie atâta discernământ ca să-ți folosești libertatea în mod corect. Exercitarea alegerii în modul corect îți aduce urmări bune. Alegerea rea te umple de necazuri și amărăciuni. Exclud varianta absurdă a „feciorului” care ruginește cu mașina în parcare de teama de a înfrunta bifurcațiile și de a-și pierde libertatea.
Va să zică libertatea alege întotdeauna o dependență, să-i zicem o „robie”. Alegerea te conduce la una dintre cele două „nelibertăți”, sau „robii”, posibile, la una dintre două „subordonări”, dorite și alese liber de tine!