Aceasta este una dintre cele mai mari descoperiri pentru omul cu adevărat liber. Ea conduce la o concluzie tulburătoare: libertatea presupune răspundere morală. Omul, ființă morală, pendulează doar între bine și rău. Între acești doi poli se delimitează câmpul lui de opțiuni. A alege și pe Hristos, și pe Satana, cum a ales Charles Manson, este o absurditate care descalifică și-ți răpește chiar libertatea socială... închisoarea! Opțiunile care ni se oferă în lumea asta nu pot fi decât sau „bune”, sau „rele”. Libertatea de alegere comportă o responsabilitate: Dacă alegi răul, urmează moarte. Dacă alegi binele, urmează viață.
Odată ce Dumnezeu a înzestrat ființa umană cu libertate și răspundere, El îl imploră pe om: „Alege viața – binele –, ca să trăiești și să fii fericit!” (vezi Deuteronomul 30:19).
Pentru noi, noțiunea de „robie” are numai conotații rele, din pricina sclaviilor nedrepte și inumane pe care istoria le-a înregistrat. Există însă și o așa-zisă „robie” pe care o alegi liber și care condiționează fericirea ta, așa cum este viața de căsătorie cu o soție iubită; sau dependența unui câine credincios față de stăpânul său; sau apartenența cu toată inima de Dumnezeu. Cine poate ataca aceste relații în numele libertăților? Acolo unde motivația de dinapoia atașamentului este „dragostea”, alipirea este o împlinire fericită, și nu o povară. Cu câtă afecțiune scrie Pavel în scrisorile sale: „Pavel, rob al lui Isus Hristos...” (Romani 1:1)!
Modelul: Regele rob
Venirea Fiului lui Dumnezeu pe pământ vine să ofere elemente în plus în dezbaterea „libertate versus robie”. Mai întâi, El a ales să coboare până în glod. În libertatea Sa de suveran, El a ales să Se dezbrace de toată libertatea Sa, ca să ducă o viață de rob.
Există un lucru din viața Mântuitorului care mă surprinde de fiecare dată. Ca Dumnezeu, El era atotștiutor. Și totuși... exista un lucru pe care El nu-l cunoștea. Par poate hazardat afirmând aceste lucruri. Dar îl chem pe Pavel să ne-o spună el: „Măcar că era Fiu (cu majusculă!), a învățat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit” (Evrei 5:8). Și aici e dilema: Un suveran este ascultat, nu ascultă. Iar cine știe nu mai trebuie să învețe.
Scriptura descoperă faptul că a existat o singură lecție cu care chiar atotștiutorul Fiu divin n-a venit cu ea învățată din cer, ci a trebuit „s-o învețe” printr-o procedură cu totul contrară naturii Sale – „prin cele ce a suferit”. Această lecție se numește ascultarea și ea aparține robilor. Statornic alegerii pe care Fiul lui Dumnezeu a făcut-o în deplina Sa libertate de suveran, Isus a oferit suprema demonstrație în materie de libertate: „A luat chip de rob... și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce” (Filipeni 2:8).
Și acum vine aplicația.
Apostolul Petru scrie: „Hristos a suferit pentru voi și v-a lăsat o pildă, ca să călcați pe urmele Lui” (1 Petru 2:21). Iar apostolul Ioan este mai precis: „Cine zice că rămâne în El trebuie să trăiască și el cum a trăit Isus” (1 Ioan 2:6).
Ei bine, cum stau lucrurile în viața mea? El – Stăpânul, dar și eu – un mic „stăpân” (așa mă consider). El învață ascultarea; eu... ce fac? El devine rob, dar eu?
În acest punct, itinerarul nostru pe tema dată a atins chiar punctul trigonometric, vârful cel mai înalt al dezbaterii, de unde se poate vedea șerpuind tot drumul care trebuie parcurs. Mântuitorul l-a trasat cel dintâi, cu propriile picioare. Apoi, El le spune celor care declară că Îl iubesc: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze” (Matei 16:24). Aceasta este calea Lui care, într-un singur cuvânt, se numește crucea – poticnire pentru unii, „nebunie” pentru alții (1 Corinteni 1:21,23).
Scandalul crucii
Unul dintre primele cadouri serioase primite de la părinții mei a fost un mic crucifix de argint. Fusese al fratelui tatei, monarhist convins și mort în exil. Cu el la gât, mă consideram mare și important. Pentru creștini, crucea este un simbol frumos, prețios, admirabil. Ea și-a câștigat intrarea în toate domeniile vieții, chiar și acolo unde nu te-ai aștepta: pe front, pe terenul de fotbal... Bijutierii produc cruci menite să împodobească imaginea de sine. În Săptămâna Patimilor, cofetarii fac cruci de ciocolată pe care să le mănânce creștinii.
În secolul I, în vremurile de început ale creștinismului, nimeni nu s-ar fi gândit să poarte o cruce la gât. Ar fi fost aberant și repulsiv. Romanii – fabricanții crucilor – erau cruzi în arta de a ucide. După ce experimentaseră diferite instrumente de omorâre, au împrumutat obiceiul persan al răstignirii drept cea mai cumplită metodă, rezervată celor mai înrăiți criminali dintre neromani. Condamnatul era legat sau pironit de cruce și lăsat să moară cu încetul fie prin asfixiere, sau stop cardiac, exsanguinare, aritmie sau embolie pulmonară. Supliciul putea dura două-trei zile. Cicero, ca să-și liniștească concetățenii, scria: „Ideea răstignirii nici să nu se apropie de mintea vreunuia dintre cetățenii Romei, sau că acest instrument – crucea – ar fi pentru ei!” Crucea n-a devenit obiect de cult decât după ce ultimul care a asistat la o răstignire a trecut la odihnă.
Dacă cineva dorește să-i înțeleagă mesajul cumplit, atunci, în locul crucii de pe altar, să pună statuia unui om așezat pe un scaun electric și care moare. Cum ți-ar suna apelul actualizat al lui Hristos: „Dacă voiește cineva să vină după mine, să-și ia spânzurătoarea... sau scaunul electric...”?
Abia prin secolul al IV-lea, un personaj din umbră a igienizat crucea, a domesticit-o, a făcut-o strălucitoare și acceptabilă și a reușit astfel să jefuiască Evanghelia de mesajul ei central: „Să-și ia crucea!” – adică moartea odioasă a firii păcătoase!
⁕ Deținutul. Cu ocazia unei vizite la închisoare, am aflat de la un deținut o explicație foarte interesantă privind semnificația crucii. Aceste locuri îți rezervă uneori mari surprize. Cu degetul urmărind cele două linii ale crucii, omul în zeghe mi-a zis: „Bucata asta mai scurtă și orizontală este voia mea. Ea nu privește în sus, ci numai spre oameni. De aceea este orizontală. Ea nu este ancorată în nimic și este într-o necurmată bântuire. Bucata mai lungă și verticală este voia Lui. E fermă și fixă. Ea leagă cerul de pământ. Observi cum cele două bețe se contrazic și sunt în opoziție una cu alta. Totdeauna, voia mea este în răspăr cu voia Lui și nu merg deloc împreună. Dar, când eu renunț la voia mea și accept ca voia Lui să o străpungă pe-a mea, abia atunci se naște crucea, cum vezi aici...”
Da, asta-i crucea: străpungerea voii mele, lepădare de sine până la moarte! Fără luarea crucii, creștinismul este decapitat, contrafăcut; este un creștinism cu numele, care face apel la sângele lui Isus din interes egoist, care mai și „crede” în virtuțile salvatoare ale lui Hristos, dar care cu niciun chip nu renunță la libertatea blestemată a eului păcătos.
Se roagă creștinii: „Facă-se voia Ta!” (Matei 6:10). Dar cât de conștienți sunt de ceea ce rostesc?
Credința și ascultarea
Este evident că cererea lui Isus făcută tânărului bogat este aceeași cerere pe care El o face oricărui ucenic din toate timpurile: „Oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are nu poate fi ucenicul Meu!” (Luca 14:33). Drept dovadă, în prealabil, toți cei care L-au urmat pe Isus au lăsat tot: Petru, Andrei, Ioan, Iacov (Luca 5:11); Matei (Matei 9:9); Pavel (Filipeni 3:7,8)... Aceeași condiție a fost și pentru credincioșii Vechiului Testament: Avraam (Geneza 12:1); Elisei (1 Împărați 19:19-21) – fie că aveau puțin, fie că aveau mult. Ucenicia începe cu subordonare totală față de Salvator!
În pasajul din Epistola către evrei care-L prezintă pe Hristos învățând lecția crucii, am descoperit o succesiune foarte semnificativă de idei, în numai două versete succesive: „(Hristos) cu toate că era Fiu, a învățat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit.” Iar în versetul următor: „Și... S-a făcut urzitorul unei mântuiri veșnice...” Pentru cine? Textul spune răspicat: „pentru toți cei ce-L ascultă” (Evrei 5:9).
Vestea aceasta este tulburătoare, întrucât mântuirea se acordă doar ucenicilor, celor care și-au predat libertatea absolută, o „libertate de câine vagabond” fără rost și fără finalitate, lui Hristos, în schimbul dependenței și umblării cu El. Dacă „creștin”, în sensul larg și nespecific, este cel care crede ce stă scris în Biblie, atunci „ucenic” este acela care, pe lângă credință (ortodoxia, sau cunoștința corectă), mai are încredere (ortocardia, sau inima curățită prin relația cu Hristos) și care se manifestă prin credincioșie (ortopraxia, sau ascultarea credinței).
Credința nu e doar o teorie pentru minte. Este cunoștința minții care se împletește cu atașamentul inimii și care se dovedește prin ascultarea de toată voia lui Dumnezeu. Credința fără ascultare este o iluzie, bună numai pentru draci (Iacov 2:19). E adevărat: mântuirea se capătă doar „prin credință”, dar numai acea credință care include toate aspectele generate de credință, precum „ascultarea credinței” (Romani 1:5). Scriptura se referă la ascultare de cca 700 de ori. Poți înțelege cât de importantă este ea în planul de mântuire. Ascultarea este consecința și expresia iubirii și a consacrării, tot așa cum zâmbetul este consecința și expresia bucuriei.
Crucea frântă
⁕ Crucea lui Hitler. În 1834, cu exact o sută de ani înaintea apariției nazismului, poetul Heinrich Heine a făcut o prezicere uimitoare. El spunea că Germania se afla într-o dispoziție mânioasă și că, dacă o reține ceva de la război, aceasta este numai crucea lui Hristos. Heine – evreu convertit la protestantism nu din convingere, ci de nevoie – avea prea puțină înțelegere a semnificației crucii. El o privea mai degrabă ca pe un talisman cu puteri magice. El spunea: „Acest talisman este fragil și va veni ziua când, din păcate, se va frânge. Vechii zei de piatră se vor ridica din ruinele de mult uitate, își vor șterge praful milenar din ochi... și zeul Thor, revenit la viață, cu ciocanul său imens, va sfărâma catedralele gotice!”
Peste ani buni, un tânăr pe nume Guido von List stătea în Catedrala Sf. Ștefan, din Viena. Privind la splendida arhitectură gotică și la statuile sfinților catolici, și-a jurat să construiască un templu pentru vechii zei germanici. Pentru religia sa ocultă, el hotărî să aleagă drept simbol o cruce cu toate brațele ei frânte: svastica. El a întemeiat o societate secretă sângeroasă, în care – în fața unei cruci frânte – se săvârșeau de la ritualuri magice medievale până la perversiuni sexuale.
În anii tinereții petrecuți în Viena, Hitler l-a cunoscut pe List și-l admira. Iar atunci când și-a organizat partidul nazist, Hitler a preluat crucea frântă ca simbol. În 1938, Hitler a interzis crucea în școli și în instituții publice, apoi a înlocuit toate sărbătorile creștine cu vechile datini germanice, iar poporul german cel luminat a fost deodată pus să aleagă între două cruci! Prezicerea lui Heinrich Heine se împlinea întocmai!
Atenție! Diavolul este mulțumit cu orice exercițiu spiritual creștin. Suportă cu răbdare cântări, rugăciuni și predici – ba chiar le și inspiră. Este mulțumit cu crezuri și sfinte taine. Un singur lucru nu poate accepta în ruptul capului: crucea lui Hristos trăită în viață – singurul lucru care transformă o teorie în ucenicie.
Astăzi există două miliarde de creștini. Mă întreb, căzând pe gânduri: Câți ucenici mai există?
Robia care aduce eliberarea
Pentru mințile analitice, vreau să enumăr patru motive pentru care eu am dorit din tot sufletul să fiu robul lui Hristos. Te vei convinge că sunt argumente raționale și peremptorii.
⁕ Ghidul. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, un detașament englez a primit o misiune de recunoaștere prin deșertul tunisian. Pentru siguranța călătoriei, militarilor li s-a sugerat să ia cu ei un ghid arab. Locotenentul scoțian – un om inteligent și experimentat în folosirea busolei – a socotit că este dezonorant pentru steagul armatei să se supună unui tunisian analfabet. Așa că au plecat singuri, la 12 februarie 1942, dar n-au mai ajuns niciodată la țintă. Au încercat să-i repereze, dar n-au aflat nimic despre locotenentul cu cei 30 de oameni ai lui. Din întâmplare, după o lună, un avion i-a reperat în pustie: erau toți grămadă, uscați de soarele Saharei. Jurnalul locotenentului este singurul martor al nebuniei lui: pentru că respinsese ghidul...