- Detalii
- Scris de: Lucian Cristescu
- Categorie: O pagina pe zi editia a patra
Argumentul maxim
⁕ Brutus. Unul dintre cei doi care au pus la cale conspirația de la 15 martie 44 d.Hr., de asasinare a lui Iulius Caesar, era tânărul Marcus Junius Brutus. Fost suporter înfocat al lui Pompei împotriva lui Caesar, Brutus a fost totuși iertat și luat drept copil de suflet al împăratului. Caesar l-a făcut guvernator al Galiei, apoi chiar pretor al Romei. Împăratul îl iubea și se încredea în Brutus. În clipa când a fost încolțit, Caesar a luat sabia și s-a apărat de agresori. Dar, când l-a văzut printre ei pe Brutus cu sabia scoasă, Caesar a renunțat la luptă. Lovitura de suflet era prea mare. Acoperindu-și fața cu mantaua, a întrebat doar: „Et tu, Brute?”[1]
În clipa sărutului lung, Satana era acolo și Îi șoptea lui Isus: „Pentru ei Te jertfești Tu? Nu merită să mai lupți pentru niște trădători! Renunță! Nu vezi că-i degeaba?”
„Degeaba”... Străvechiul argument din procesul lui Iov. E aceeași luptă, sunt aceleași trucuri.
Șoapta: „Renunță!” percuta fiecare palmă, fiecare batjocură și privire dușmănoasă. Vrăjmașul căuta să-I activeze toate resorturile: instinctul de autoapărare, amărăciunea lepădării, simțământul inutilității, groaza despărțirii veșnice de Tatăl... Spera că-L va determina pe Hristos să strice jocul și să plece de unde a venit. Era ultima șansă de a-I converti dragostea în flăcări de judecată și dreptate.
Pentru Hristos însă, agonia se încheiase în grădină, pe genunchi și cu sudori de sânge. Atunci a hotărât El să bea paharul până la fund. Zarurile fuseseră deja aruncate.
De la miezul nopții și până la nouă dimineața, Isus trece prin șapte vămi de judecată. Vlăguit, e târât către dealul Golgota. Câteva lovituri scurte de ciocan, și iată tabloul: încleștat pe cruce, Comandantul lumilor atârna în piroane. Nici Ioan, nici mama Lui, nimeni nu-L putea înțelege în ceasul acela, în afară de două ființe care treceau și ele prin aceeași suferință fizică. Una atârna la stânga, iar cealaltă, la dreapta Lui. Acești doi tâlhari reprezintă singurele alternative ale destinului fiecărui individ și ale lumii întregi: la dreapta sau la stânga!
Unul dintre ei, uitând de sine și privind la Mielul lui Dumnezeu, are revelația să recunoască în Isus portretul din Isaia (capitolul 53). Într-un ultim elan, I se adresează prin cuvintele-motto: „Adu-Ți aminte și de mine când vei veni în Împărăția Ta!” Niciunuia dintre apostoli sau ucenici, nimănui dintre aleșii Săi, Isus nu îi dă asigurarea pe care i-o dă acestui nemernic: „Vei fi cu Mine în rai!” (Luca 23:42.43).
Ce nu vede lumea, vede doar tâlharul! Romanii – cu zei ai puterii ca Jupiter – nu sunt în stare să recunoască asemănare divină în trupul chircit, atârnând de lemn! Iudeii – hrăniți cu istorisirile atotputerii lui Yahve și cu așteptările lor după un Mesia imperial – nu puteau găsi nimic de acceptat în Cel ce murea în slăbiciune și rușine. Pe greci, cu panteonul lor jucăuș și impasibil, crucea îi ofensa profund. Însă pentru oricine gustă crucea, chipul lui Dumnezeu ia conturul cununii de spini.
Cocoșii cântă în miezul zilei! Gloata se înfioară: „Vai de noi! A venit sfârșitul lumii!” Întunericul neobișnuit a durat de la amiază și până la trei, ora când trebuia să fie adusă jertfa de seară și Mielul pascal... Atunci, cu glas puternic, Isus strigă cuvintele durerii supreme: „Elí, Elí, Lama Sabactani.”
Strigătul era o întrebare sau o jeluire: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”
În afara faptului că ele citau cuvintele psalmistului (Psalmii 22:1), două lucruri te pun pe gânduri: 1) De ce – pentru prima dată – Isus I Se adresează Tatălui prin „Elí”, „Dumnezeule”, altfel decât în felul Său obișnuit „Ava” – adică „Tăticule”? 2) Și oare Tatăl chiar Îl părăsise sau Isus recita doar un verset de băjenie?
Întunericul acela era răspunsul. O falie de neconceput se deschidea în fața dumnezeirii Sale: despărțirea Sa de Tatăl! Unii speră ca tot chinul lui Isus și apoi moartea Sa să nu fi fost decât un simulacru, un joc de scenă emoționant, și nu realitatea prin care trecea Fiul lui Dumnezeu. Cei ce gândesc așa încă nu sunt conștienți de realitatea păcatului și de prețul pe care acesta-l cere. Hristos luase locul tău și al meu. Păcatul lumii apăsa pe inima Lui, sfâșiind-o. Iar Tatăl din cer Își întorcea fața de la Preaiubitul Său, condamnând la moarte veșnică păcatul și pe Purtătorul lui. Un zid de veșnică despărțire stătea ridicat între Cei Doi, care fuseseră din veșnicie Una!
Puterea sângelui
Era sfârșitul. Dar nu al lumii, ci al blestematului motto perpetuo al păcatului și al morții. Cercul vicios era rupt. Cei prinși de el aveau de-acum scăpare. Strigătul „S-a isprăvit” (Ioan 19:30) era semnalul cosmic că victoria de drept a fost marcată irevocabil. Finita la comedia! Uciderea lui Isus reprezenta „Ziua Z” – momentul când inamicul primea lovitura decisivă.
Lângă cruce, vă întreb: Care este actul cel mai semnificativ, sau „minunea cea mai mare”, din toată istoria Mântuitorului? Noi, din perspectiva condiției noastre muritoare, răspundem: învierea! Pentru univers, în schimb, lucrurile stau altfel. Era de la sine înțeles ca Dumnezeirea, sursa vieții, să Se manifeste VIE în vecii vecilor! Era însă de neconceput ca Dumnezeul vieții să guste moartea!
Biografiile nu alocă niciodată mai mult de 10% din conținutul lor pentru moartea personajului, chiar și în cazul unor oameni mari, care au sfârșit ca martiri, de moarte violentă (Martin Luther King, Gandhi, Ioan Paul I). Dimpotrivă, evangheliile alocă cca o treime din conținut evenimentelor finale, prezentându-le ca fiind climaxul biografiei.[2]
Doar două evanghelii menționează nașterea. Pentru înviere, sunt rezervate doar câteva versete. Dar toate relatările acordă cea mai mare atenție detaliilor care însoțesc moartea Lui. De ce? Pentru că moartea Lui este evenimentul fără precedent și inexprimabil! Mesia – să sufere înfrângere! Fiul lui Dumnezeu – să moară pe pământ! Dumnezeu să fie răstignit?! Natura însăși se revoltă la moartea Lui: pământul se cutremură, ziua se preface în noapte, stânci se despică și morminte se deschid!
Moartea lui Hristos este motivul de uimire și reculegere în veci de veci, în fața vulnerabilității lui Dumnezeu până la moarte! Moartea lui Isus este suprema îndreptățire a lui Dumnezeu, care iubește infinit creaturile Sale și Se dă pe Sine pentru ele! Iar uciderea lui Isus nu este decât distrugerea păpădiei, căci miile ei semințe-parașută sunt dispersate și vânturate pretutindeni, spre multiplicare la nesfârșit!
Ceața se ridică. Intriga este developată ca un film. Incertitudinea dispare.
⁕ Auca. În pădurile ecuatoriale din Ecuador, trăiește un popor poreclit de celelalte triburi de indieni „Auca” – sălbaticii. Timp de generații, băștinașii Auca au fost cu totul izolați de lumea din afară.
În 1667, un preot iezuit a încercat să ducă Evanghelia la Auca, dar a fost de îndată ucis. Prin 1870, vreo 200 de strângători de cauciuc au ars câteva sate de Auca, au ucis, au violat și i-au luat ca sclavi pe cei rămași. Frica de străini i-a făcut și mai retrași, dar, în același timp, și mai agresivi. Erau de temut chiar și pentru vânătorii de capete Jivar, vecinii lor. Prin 1948, câțiva lucrători ai companiei Shell au fost exterminați de Auca. În 1954, alți câțiva indieni Queciua au fost măcelăriți...
În 1955, un grup de tineri misionari americani s-au dedicat cu totul misiunii în Ecuador, printre indienii Queciua și Jivar. În inima lor a început să răsune chemarea de a duce Evanghelia și la Auca. Unul dintre ei, Jim Elliot, nota în jurnalul său: „Doamne, aprinde lumânările nevolnice ale vieții mele, ca să ardă pentru Tine. Folosește-mi viața, Doamne, căci este a Ta. Nu vreau o viață lungă, ci o viață plină, așa cum a fost viața Ta, Isuse.”
În tabăra misionarilor se refugiase o fetiță din tribul Auca, pe nume Dayuma. Fugise de-acasă în urma uciderii tatălui ei. Misionarii au învățat de la ea cuvinte de prietenie. În septembrie 1955, pilotul Nate Saint a reperat un sat de Auca. În octombrie, și-au pus planul în aplicare, dar în mare secret, ca să evite amestecul brutal al civilizației comerciale. Au început prin a le arunca daruri. Treptat, indienii le răspundeau prietenos, deși comportamentul lor era imprevizibil. După trei luni de relații aeriene, au hotărât că venise vremea să coboare. Găsiseră și o plajă bună pentru aterizare.
Pe 3 ianuarie au aterizat. Pe 6 ianuarie au avut un prim contact cu un bărbat, o femeie și o fetiță. Două zile mai târziu, pe 8 ianuarie 1956, după-amiază, toți cei cinci au fost răpuși și măcelăriți de războinicii Auca. A doua zi, îngrijorați, alți misionari i-au căutat cu avionul. Au găsit adăpostul și trupurile martirilor... Părea să fi fost luați prin surprindere, fără nicio luptă. La dorința nevestelor, misionarii au fost îngropați chiar acolo, lângă râul Curaray.
Din acest moment începe partea minunată. Văduvele celor uciși au jurat să continue lucrarea. Dayuma, fetița Auca încreștinată, a fost trimisă înapoi, ca să le povestească despre Isus și jertfa Sa. Și, la numai o lună după crimă, Rachel Saint, sora pilotului Nate, și Elisabeth Elliot, soția liderului, intră în satul indienilor Auca și își întind hamacele lângă corturile lor... Zilnic, ele trăiau iertarea pentru asasini și arătau necontenit spre izvorul puterii de a ierta: ispășirea în sângele Lui.
Când au aflat că Fiul lui Dumnezeu a coborât din cer și a murit ca să-i împace pe oameni cu Tatăl, indienii Auca au regăsit istoria Lui chiar în experiența martirilor: coborâseră și ei din cer și-și dăduseră viața pentru ca indienii Auca să fie mântuiți. Curând, ei au crezut Evanghelia, pentru că au trăit-o personal. Kimo, conducătorul cetei de ucigași, a fost primul care a căutat iertare în sângele Domnului Hristos. Kimo a devenit primul pastor Auca.
La câțiva ani de la martiriu, Kathe și Steve, orfanii pilotului Nate Saint, au ales să fie botezați în râul Curaray, chiar acolo unde sângele tatălui lor a fost vărsat. Kimo a fost chemat să fie botezătorul. În prezența martorilor cerești, Kimo și-a ridicat mâna solemn peste băiatul de 14 ani, mâna pe care o ridicase asupra tatălui său, și a implorat harul lui Hristos peste ei amândoi.[3]
Minunea cea mai mare, a sângelui vărsat, continuă să se reproducă și să-și arate imensa putere chiar acolo unde nu mai există nicio speranță omenească!
Epilog de viață!
Pentru ucenicii speriați de moarte, ar fi fost atât de bine dacă Hristos ar fi reușit să dejoace tot planul celui rău și să fi cedat crucea celui ce-i fusese pregătită de la început: lui Baraba. Lucrurile n-au mers însă după speranțele lor minimaliste. S-a întâmplat ce-a fost mai rău!
Cam așa sunt de diferite planurile noastre de ale lui Dumnezeu. A treia zi, ceea ce ucenicii și Satana socoteau că este supremul rău se transforma în supremul bine: Hristos a înviat din morți!
Aceasta este metoda lui Dumnezeu și în cer, și pe pământ: El n-a abolit actul răului, ci l-a transformat. El nu a oprit răstignirea, dar L-a înviat pe Hristos din morți. Eroul lui Dumnezeu a purtat toate consecințele, și totuși le-a purtat triumfător! Aceasta-i și partea Iovilor, a martorilor Săi.
Cât de diferită ar fi fost lumea dacă Isus n-ar fi înviat din morți! După trei ani de ucenicie lângă El, prin impresia pe care a lăsat-o asupra lor, ucenicii L-ar fi păstrat în memorie ca pe cel mai înțelept învățător și un făcător de minuni cum altul n-a mai fost. Ei ar fi construit un monument vieții lui Isus. Iar noi încă am fi putut să vizităm mormântul Lui din Nazaret și să cercetăm viața ilustrului dulgher. Lumea L-ar fi prețuit la fel ca pe Confucius sau pe Socrate.
Un Isus neînviat ar fi într-un fel mai ușor de acceptat. Tocmai învierea Îl face periculos. Oamenii prețuiesc geniile defuncte, dar se tem de cele vii. Cu mult mai mult, dacă Hristos este viu și este Dumnezeu adevărat, atunci lucrurile mele ascunse sunt dezgolite înaintea Lui. Răstignitul înviat ne confruntă. Prezența Sa interferează la orice pas cu viața noastră și ne cere socoteală. Acest din urmă lucru din Evanghelie este cel mai tulburător și le întrece pe toate.
[1] „și tu, Brutus?”
[2] Idee preluată din Phillip Yancey, The Jesus I never knew, 1995.
[3] James & Marty Hefley, în volumul Prin sângele lor, ed. 1979, pp. 570–576.
- Detalii
- Scris de: Lucian Cristescu
- Categorie: O pagina pe zi editia a patra
Ieri ai terminat de citit capitolul 5 – Isus din Nazaret.
Dacă dorești să participi și la concurs, iată link-ul pentru test - https://forms.gle/8hzCUQCeQbU9d9pq8
Nu uita că ai doar 24 de ore la dispoziție pentru a trimite testul completat.
Astăzi continuăm lectura cărții Galileeanul cu prima parte din capitolul 6 – Șarpele de aramă.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
La începuturile secolului XX, după aproape 100 de ani de luptă contra băuturii, Liga Antialcool din SUA electrizează tot mai mulți suporteri din Congres. În 1917, se reușește să se câștige 2/3 din Congres pentru a influența definitiv Constituția Americii! Ziua de 29 ianuarie 1920 consemnează cea mai mare victorie a rațiunii și a moralei asupra viciului, la nivel național. Constituția Statelor Unite este modificată definitiv. Celebrul Amendament 18 – de prohibiție a comerțului cu alcool – intră în vigoare pentru totdeauna!
Regional, legea prohibiției a fost impusă mai mult sau mai puțin sever. Și rezultatul? Curând a apărut o nouă plagă: contrabanda de alcool. Prețurile la negru creșteau teribil. În câțiva ani, cei mai tari – bandele lui Al Capone și Morgan – pun monopol asupra comerțului interzis. Al Capone ajunge să aibă un profit de 60 de milioane de dolari pe an, pe când dolarul era de zece ori mai puternic decât azi.
Amendamentul 18 n-a adus nicio schimbare, ci doar a dosit viciul de privirile oficiale. În 1929, existau peste 100 000 de localuri ilegale. Între timp, mii de oameni mor otrăviți cu alcool metilic, toxic, de contrabandă. Chiar și suporterii prohibiției, deziluzionați, dau înapoi. În 1932, Partidul Democrat câștigă alegerile, în parte și datorită platformei sale de reintroducere a alcoolului. În 1933, alte 2/3 din Congres votează un nou amendament, nr. 21 din Constituția SUA: se legalizează pe veci comerțul cu alcool. În decembrie 1933, orașele parcă izbucnesc la viață! Luna decembrie înscrie una dintre cele mai masive manifestații de veselie din SUA, cu bere și vin roșu gârlă! Lumea revenea la realitate.
Lumea este deznădăjduitor de rea. Au vrut s-o schimbe oameni mari, și n-au putut. S-au opintit organizații și guverne – în zadar! Înainte de a mă resemna, mai întreb o dată: Există vreo cale de a o vindeca?
Cu aproape 2000 de ani în urmă, Isus, Galileeanul, a abordat problema frontal. Răspunsul Lui se află imortalizat în Evanghelia după Ioan, capitolul 3.
Arhontele[1] curios
Capitolul debutează cu un portret psihologic model: „Între farisei, era un om cu numele Nicodim, un fruntaș al iudeilor. Acesta a venit la Isus, noaptea, și I-a zis: «Învățătorule, știm că ești un învățător venit de la Dumnezeu, căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el»” (Ioan 3:1).
Consilierul alesese noaptea pentru protecție. Le era de folos amândurora – își argumenta el. Nicodim era un „role-model” pentru națiunea iudaică. În ciuda numelui său grecesc cu răsunet pompos – „Biruitorul popoarelor” –, Nicodim era un credincios sincer.
Cu câteva zile în urmă, e foarte probabil să fi fost și el martor la „curățenia” din Templu, când profetul galileean necunoscut a scos negustorii și marfa din curtea templului. Mi-l închipui pe Nicodim la umbra unui stâlp, cum urmărea cu emoție și uimire fața transfigurată a tânărului, puterea Lui din glas și autoritatea neobișnuită care i-a pus pe toți în mișcare. Ca unul care și el aștepta izbăvirea lui Israel, speranțele lui au fost reaprinse. Neapărat trebuia să-L cerceteze, să vorbească cu El...
Cine era El? I se părea o atât de mare contradicție între autoritatea și identitatea Sa. N-avea nicio recomandare de la nimeni... De unde avea puterea aceea? Era cu adevărat proroc? Un licăr de speranță îl atrăgea spre Galileean: Poate că acest Isus avea ceva de spus despre nădejdea lui Israel, despre Împărăția pe care o aștepta? Avea El vreo legătură cu Mesia?
Când s-au așezat, Nicodim și-a rostit introducerea pe care și-o pregătise: „Învățătorule...” Suna bine! Nicodim era obișnuit cu înfloriturile protocolare. Numindu-L „Rabbi”, bătrânul Îl ridica psihologic la egalitate cu sine, el însuși fiind rabin.
Nicodim mai alesese să construiască pe certitudini, pe punctele comune: „Știm că ești un învățător venit de la Dumnezeu, căci nimeni nu face semnele pe care le faci Tu, fără să fie Dumnezeu cu el.” Fără să-și dea probabil seama, bătrânul se contrazicea: un învățător nu se remarcă prin semne și minuni, ci prin învățătură. Până la acest moment, puțini sau nimeni n-a avut ocazia să-I asculte învățătura. Iar cine face semne e altceva decât un învățător – e un proroc! Dar să-L numească chiar proroc ar fi fost prea mult pentru început...
Și mai era ceva. „Semnele” la care făcea referire Nicodim punctau adevăratul motiv care-l intriga: legătura lor cu Împărăția lui Dumnezeu...
Șocul
Replica lui Isus îl lovește frontal: „Dacă nu te naști din nou, nu poți vedea Împărăția” (Ioan 3:3). Unde-i logica? Aparent lipsește. Dar Isus cunoștea tema care-l frământa (Ioan 2:25). Dintr-o mișcare, a conectat discuția la tema profundă: Împărăția!
Bătrânul rămâne perplex. Adică ce?... Cum?
Pentru noi, limbajul folosit de Isus pare confuz și enigmatic. Trebuie să fii introdus în teologie ca să prinzi ceva. Dar cu Nicodim lucrurile stăteau altfel. El însuși un expert în Lege și profeții, era obișnuit cu vorbirea orientală în pilde și metafore. Știa bine ce va să zică „nașterea din nou” (în original: „naștere de sus”). Era un termen familiar din profeții: Ezechiel 36:25-27; Ieremia 31:31-33... de la vorba bătrânilor: „Un prozelit este ca un copil nou-născut!”
Șocul lui Nicodim venea, în primul rând, din felul în care îi vorbea Galileeanul: de parcă Nicodim era un câine, unul dintre goim (păgâni).
⁕ Sunt evreu. Unul dintre prietenii cu care am fost la Ierusalim cu câțiva ani în urmă intrase în vorbă cu un băiețel. La un moment dat, puștiul l-a întrebat: „Ești evreu?” Neștiind ce avea să urmeze, omul i-a răspuns: „Nu, eu sunt român”... Copilul a zâmbit satisfăcut și i-a replicat, fără să-și ascundă aroganța: „Eu sunt chiar evreu!”
Talmudul consemnează crezul strămoșesc: „Un singur evreu este mai de preț în ochii lui Dumnezeu decât toate neamurile din lume.” Rabinii mai spuneau: „Avraam pândește tot timpul poarta iadului, ca nu cumva vreunul dintre strănepoții lui să nimerească acolo din greșeală.” A fi copil al lui Avraam însemna favoarea de a sta în mijlocul cercului mântuirii. După teologia iudaică, un păgân, ca să fie mântuit, trebuia să devină un „fiu al lui Avraam”. Un iudeu însă era născut ca o lucrare terminată! Nu-i mai lipsea nimic!
Chiar teza aceasta o atacase și Ioan Botezătorul la Iordan, stârnind nemulțumirea mai-marilor (Luca 3:8). S-a pomenit să-i cheme pe iudei la botezul care, în mod tradițional, era destinat doar neofiților dintre neamuri! Fariseii, care pretindeau un grad superior de neprihănire, condamnaseră hotărât botezul lui Ioan (Luca 7:30). Tocmai pretenția ca toți să se boteze sub mâna lui Ioan, inclusiv fiii lui Avraam, constituia pricina de scandal. Iar acum, Galileeanul acesta reia unda de șoc la o scară hiperbolică. Ce zicea? Un fiu al lui Avraam... pierdut? În afara mântuirii?! Adică legătura de sânge cu Avraam – nașterea dintâi – este nimic?
Același simțământ îi încearcă pe creștinii de tradiție azi când cineva îi îndeamnă să se pocăiască: „Da’ ce? Suntem sălbatici din Congo?”
Încurcat, Nicodim îngăimă acolo... ceva. Dar Isus repetă necruțător: „Adevărat, adevărat…” Folosirea repetată a cuvântului „Amin” (în greacă) era considerată cel mai solemn jurământ. Mesajul însemna: „E indiscutabil.” Era fără doar și poate așa.
Fariseii – oameni buni!
Din cauza unei informări superficiale, noi perpetuăm o imagine greșită despre farisei. Ni se par niște monștri hrăpăreți și răi, porniți împotriva tuturor, un fel de naziști. Dacă aceștia ar fi fost fariseii, atunci Nicodim, care era unul dintre fruntașii lor, n-ar fi avut de ce să-L caute pe Isus. Evanghelia însă îi prezintă ca pe niște exemplare morale dintre cele mai scrupuloase, niște conservatori determinați să lupte pentru bine și pentru Dumnezeu.
Fariseii reprezentau forța politică și conservatoare din Israel. În timp ce clanul marelui-preot și al preoților lui, numiți saduchei – de la marele-preot Țadoc, strămoșul lor – favorizau pe față elenismul și obiceiurile mondene, dezicându-se de Scriptură, fariseii în schimb – cetățeni din clasa de mijloc – promovau un atașament total față de Lege și Profeți. Ei reprezentau rezistența spirituală față de curentul lumesc al saducheilor. Chiar numele de fariseu[2], „separat”, era un manifest al împotrivirii față de „lume”. Ei reprezentau linia ortodoxă și națională într-o vreme de mare liberalism și cosmopolitism. Întrucât socoteau că închinarea nu constă doar în aducerea de jertfe la Templu, ci și în studiu și rugăciune, fariseii sunt cei ce au înființat sinagoga ca loc de închinare în afară de Templu. Cei mai mari lideri spirituali ai lui Israel, ca Hilel sau Șamai, au fost farisei.
Exemplare ca Nicodim, Iosif din Arimateea, tânărul bogat, Saul din Tars (zis și Pavel), ba chiar și cei mai mulți din ucenicii lui Isus ne demonstrează că fariseii erau oameni de bine, cu idealuri înalte!
Tocmai aici se afla și necazul fariseilor: că erau oameni buni. Iar problema tuturor oamenilor buni este că sunt „buni” când, de fapt, ei sunt „răi”.
[1] Arhonte – „conducător” în Grecia antică.
[2] Fariseu – de la „Farișaia” – „separații”.
- Detalii
- Scris de: Lucian Cristescu
- Categorie: O pagina pe zi editia a patra
O chestiune de „metodologie”
⁕ Trofim Denisovici Lîsenko, poreclit „Stalin din agricultură”, a fost una dintre figurile cele mai reprezentative din Revoluția comunistă. Doctor în agronomie și vajnic oponent al geneticii, înscăunat pentru decenii la cârma agriculturii țării, el a făgăduit o revoluție agrară care să schimbe fața lumii. Comunist bun, el a plecat de la premisa marxistă că, din fire, omul e bun și că tot așa trebuie să fie și celelalte forme de viață. Dacă chiaburul poate fi transformat în „om nou”, de ce n-ar putea fi transformate și buruienile? Convins că grâul – în condiții speciale – devine secară, Lîsenko și-a pus ca ținta vieții să transforme pirul în grâu. Vă dați seama ce schimbare? Era doar o chestie de răbdare și metodologie. Timp de 25 de ani, Lîsenko a tiranizat, cu idealul său înalt și sincer, agricultura sovietică, până când, în 1965, a fost destituit și considerat drept ruinătorul agriculturii comuniste.
Incontestabil că Lîsenko a avut idealuri înalte. La fel și fariseul care voia să fie bun! El studia, se ruga... și făcea totul ca să transforme pirul în grâu. Ceea ce nu înțelegea fariseul era că între pir și grâu există o prăpastie în ce privește codul ADN. Sunt două naturi cu totul diferite, care nu se pot identifica!
Confuzia fariseului provenea din faptul că nu înțelegea conceptul păcat. Fariseul ura sincer păcatul. Pentru el însă, păcatul era o chestiune de „incidență”, de „împrejurări”, și nu o problemă de „natură”! În consecință, toată lupta fariseilor se rezuma la chestiuni de „metodologie”.
⁕ Fariseii însângerați. Ca să fie și să rămână curați, cei mai idealiști farisei nici măcar nu ridicau capul atunci când mergeau prin oraș, ca să nu vadă ceva și să fie ispitiți. De aceea, mai tot timpul le sângera fruntea sau nasul, în urma izbirii lor de diferite obstacole.
Problema cea mare este că fariseii s-au perpetuat de-a lungul veacurilor, contaminând toate neamurile. Ba încă proliferează și azi! Majoritatea bunilor creștini, purtându-le chipul, consideră păcatul drept „contravenție”, sau „infracțiune”, o situație negativă, care se produce în afara omului și în care omul, deh, mai cade... Creștinul nu știe că păcatul este „aberația genetică” a naturii noastre spirituale căzute.
Bertrand Russel (în Human Society in Ethics and Politics, London, 1954) spunea: „Cu toate că simțământul păcatului este ușor de recunoscut și de definit, conceptul păcatului însă este obscur, mai ales dacă încercăm să-l interpretăm în termeni neteologici.”
De ce? Pentru că păcatul penetrează chiar personalitatea noastră până acolo încât nu mai poți să pui un hotar, să separi păcatul de tine însuți, la fel cum cineva care are un miros specific nu-și poate identifica mirosul! Păcatul e în noi. Dar altfel de cum e „microbul”. Acesta, chiar dacă este în corp, este totuși separat față de mine, drept pentru care îl și pot trata. În schimb, păcatul a penetrat și a pervertit și mintea, și inima, și voința, totul!
„A doua natură”
⁕ Vacile nebune. O vacă este o avere. Din 1986, când s-a înregistrat în mod oficial „boala vacii nebune”, și până în prezent, numai în Anglia au fost afectate peste 186 000 de vite. Este posibil ca cineva să facă o evaluare comparată și să argumenteze că aportul de nutrienți autentici ai cărnii unei vaci nebune este cu mult mai mare decât noxele infime. Sau altcineva să considere că eliminarea acestor vite ar constitui un dezastru economic atât de mare, încât ar submina economia Angliei. Pot fi încă multe argumente. Dar în cazul vacilor nebune, indiferent cât ar costa, nu există altă soluție decât nimicirea!
Isus declară răspicat: „Voi sunteți răi!” (Matei 7:11). Ce poți face cu o supă care s-a stricat?
Cei mai mulți cred în făgăduințele psihologiei și ale educației. Dacă natura noastră este rea, destul atunci să creăm o „a doua natură”, dobândită prin repetare și obișnuință.
⁕ Salonul parizian. Zoo Zircus Trole Rodin a prezentat, prin anii ’70, demonstrația numită „Salonul parizian”. Un număr de câteva perechi de maimuțe și maimuțoi, îmbrăcați în dantelării și frac, intrau în scena aranjată ca un salon select. Pe rând și manierați, luau loc la masă... Să-i fi văzut cât de uman serveau friptura, cu furculiță și cuțit! Câtă demnitate pe ei! Fără îndoială, făceau proba unei „a doua naturi”, încleiată cu multă migală! Dresura însă nu i-a schimbat în oameni. Tot maimuțe erau...
Dresura fariseilor nu schimba natura, ci dezvolta doar „măști”. Partizan cu mintea al idealurilor, fariseul construia o înfățișare de sfințenie și reușea să ascundă de ochiul altora izvoarele lăuntrice otrăvite.
Domnul Isus îi avertizase pe ucenici: „Păziți-vă de aluatul fariseilor.” Ei înșiși farisei, ucenicii n-au înțeles până când nu le-a spus franc: „Aluatul fariseilor… este fățărnicia” (Luca 12:1), este masca (în greacă: hypokrytos – de unde și „ipocrit”), mimarea, dedublarea. Când aluatul umflă plămădeala, îi dă doar o aparență de creștere. Cozonacul crescut nu este în fond mai mult, căci masa lui – greutatea – nu i s-a mărit... E doar efectul unor bule de aer! Arătarea din afară este specialitatea aluatului. Jocul dedublării merge bine, dar nu prea mult. Din când în când, îți dai în petic cu toată sinceritatea.
⁕ Parabola lupului. Am găsit în cuvântările lui Alejandro Bullon o parabolă drăguță. Cică, săturându-se de viața ticăloasă, lupul a decis să se facă de treabă și să intre în rândul bunelor oi. Merita efortul: adio vânători, geruri, temeri... Studiind cu multă atenție comportamentul oii, a înțeles cumătrul diferența. Și, odată intrat în turmă, veghea doar să țină capul în jos; urechile – mai căzute! Apoi, în fiecare zi, să toace cu colții iarba! Trebuia apoi s-o poarte în gură și s-o mestece îndelung. Mai rău era că toată noaptea nu putea dormi, pentru că trebuia să tot dea din fălci – să rumege. Ehei, nu-i ușor să fii oaie! În câteva zile, reușise jupânul să-și facă rost de o „a doua natură”. La capătul a câteva săptămâni, epuizat, istovit, nedormit, lupul nu mai putea: trebuia să găsească o refulare. Și a găsit-o: din timp în timp, doar pentru două-trei zile, cumătrul își lua un concediu din turmă, făcea plinul cu câțiva iepurași, se răcorea cu ai lui, după care se întorcea iarăși, spăsit, pentru un nou termen de sfințire.
Teologia bunului Nicodim era ca și cu nasturii: dacă îl închei pe primul greșit, sfârșești prin a-i încheia pe toți greșit. Pornind de la prezumția că fariseii erau oameni buni, tot ce mai trebuia să facă Mesia era să le producă „împărăția”, o lume în sfârșit dreaptă, pe măsura lor. „Împărăția” fariseilor seamănă ca două picături cu cea a creștinilor de azi: un fel de societate modernă, din care lipsesc doar problemele și inechitatea; o societate de oameni de treabă, care respectă în totul ordinea și binele public.
⁕ Benjamin Franklin își făcuse o listă de 13 virtuți de trimestru. Cu câte una pe săptămână, se străduia să progreseze. La capătul experienței îndelungate, descoperi că tot progresul lui era de suprafață. „Nu există nicio patimă naturală atât de greu de supus ca mândria”, scria el în concluzie. „Ascunde-o, luptă-te cu ea, frânge-o, mortific-o... Și totuși ea va fi tot vie și va continua necurmat să-și scoată capul și să se arate... Iar când vei crede că ai biruit-o complet, vei fi cu siguranță mândru de umilința ta...”
Împărăția lui Dumnezeu
Replica Mântuitorului: „...Nu va vedea Împărăția lui Dumnezeu” l-a izbit pe bătrânul rabin încă o dată! O luminiță a fulgerat prin mintea lui: Este clar că Isus Se referea la o altă împărăție decât cea pe care ei, fariseii, o așteptau.
Așa era. Hristos a coborât din ceruri pentru ținta de a recuceri singurul petic din Univers în care autoritatea lui Dumnezeu era contestată. Acest loc nu reprezintă teritoriile întinse sau planeta, ci mintea și inima omului. Hotărârea Lui de a urmări neabătut ținta aceasta nu Îl făcea pe Isus nesimțitor la nedreptatea strigătoare din jur. Chiar și răul social era tot numai un efect al răului din inima omului. Aici, în inima omului, trebuia Mântuitorul să câștige lupta și să așeze Împărăția lui Dumnezeu, înainte ca să poată nimici orice efect, orice pălămidă de răutate și să așeze fericirea pe pământ. „Împărăția” pe care o proclama Galileeanul era cea „dinăuntrul vostru” (Luca 17:21).
Acum, privește logica următoare: 1) O împărăție presupune un împărat, autoritatea. 2) Față de autoritate, față de un împărat, nu poți să te raportezi decât prin supunere. 3) Supunerea se manifestă față de purtătorul autorității, dar nu numai. Împăratul acționează conform unor principii care îl reprezintă. Așadar, supunerea se cere și față de principiile care emană din caracterul împăratului.
Dacă prima afirmație este logică și de la sine acceptată, a doua ridică ceva disconfort: natura mea de mustang se vrea liberă față de autoritate. Al treilea pas însă – schimbarea sistemului de valori îndrăgit cu setul de principii ale altuia, atât de opuse mie – provoacă respingere categorică.
Împărăția asta e tare costisitoare. Până acum, eu eram împăratul și le ceream celorlalți supunere. Formula lumească sună, de când lumea, astfel: „Fiecare om este împăratul propriei sale împărății.” Principiile mele – dacă pot fi numite așa – sunt emanația mea. Ele reflectă eul meu și se cheamă „ego-ism”. Și, fiind atâtea „împărății”, iată de ce nu se înțelege om cu om.
Dimpotrivă, principiile lui Dumnezeu, care emană din natura Lui, din iubire, sunt opuse egoismului: egoismul cere, iubirea oferă; egoismul ia, iubirea dă; eu pretind slujire, El în schimb slujește!
Această Împărăție invizibilă a venit Mântuitorul s-o răsădească în inima egoistă. Greu lucru, pentru că Împărăția lui Dumnezeu pretinde același spațiu cu împărăția lumii: inima! Pe pământ, cele două împărății se luptă pentru supremație. Conflictul dintre Împărăția lui Hristos și cea a lumii este ireconciliabil! Antagonismul este generat de sisteme de valori diferite. Între cele două împărății există o diferență de natură, de ADN. Ele sunt 100% exclusive..., la fel ca și antagonismul dintre evrei și arabi, care deopotrivă revendică Ierusalimul. Antagonismul lor este atât de mare încât a trece dintr-o parte în alta înseamnă trădare!
Ceea ce firii îi place, duhului îi repugnă. Ceea ce lumea admiră, cel născut din nou dezavuează. Aici e sămânță de război serios: „Poftele firii pământești... se războiesc cu sufletul” (1 Petru 2:11). „Firea pământească poftește împotriva Duhului, și Duhul, împotriva firii pământești: sunt lucruri potrivnice unele altora...” (Galateni 5:17).
Modul în care se instaurează în inimă Împărăția lui Dumnezeu este în același timp o taină, dar și o știință! Lucrarea aceasta capitală, de misterioasă „psiho-chirurgie”, Isus a numit-o „naștere din nou” și este poarta de intrare în Împărăția lui Dumnezeu.
- Detalii
- Scris de: Lucian Cristescu
- Categorie: O pagina pe zi editia a patra
Taina „nașterii din nou”
Într-un limbaj analitic, metafora „nașterii din nou” constă dintr-o schimbare a naturii egoiste a omului și înlocuirea ei cu natura iubitoare a lui Dumnezeu. Aceasta este o minune mai mare decât toate câte pot exista pe pământ, mai mare chiar decât Întruparea și Învierea Mântuitorului. Faptul că Isus S-a întrupat – pentru El, ca Dumnezeu – nu constituia o imposibilitate. Pentru El, întrucât este Atotputernic, nimic din ce a experimentat în planul de mântuire nu era imposibil. În schimb, transformarea naturii omului păcătos într-o natură nouă, cu motivații noi, rămâne totuși cea mai mare minune! La argumentul „semne”, cu care deschisese Nicodim discuția, Isus a replicat cu „cel mai mare semn”!
Dar cum se produce această minune? Omenește, este de neexplicat! E ca și cu vântul, o realitate pe care omul n-o înțelege complet și a cărei cauzalitate n-o poate controla. Isus așază această lucrare pe seama Agentului divin, Duhul Sfânt. Pentru noi, modul în care Duhul Sfânt are acces la inima și mintea omului – este o taină. Dar faptul că noi n-o înțelegem nu anulează caracterul ei atât de real. În mod tainic, Duhul Sfânt produce însămânțarea unei alte înțelegeri și a unei alte simțiri despre lume și oameni. El împlinește lucrarea pe care a promis-o Cuvântul în Ezechiel 11:19: „Le voi da o altă inimă și voi pune un duh nou în voi. Voi lua din trupul lor inima din piatră și le voi da o inimă de carne.”
„Omul nou” despre care vorbește Scriptura nu este altcineva! Nu este nici personalitatea alterată, ca cel hipnotizat sau cel căzut în transă, care este „altul”. Schimbarea nu afectează aspectul fizic și nici temperamentul. Ea afectează principiile pe baza cărora acționează un om. Dacă mai înainte persoana acționa în funcție de sine, raportând totul la avantajul ei (egoism), de data aceasta persoana răspunde diferit la aceiași stimuli: în loc de răutate, cu bunăvoință; în loc de răzbunare, cu iertare; în loc de spirit justițiar, cu blândețe; în loc de autoapărare, cu înțelegere... O așa schimbare pentru orice om egoist este – fără îndoială – supranaturală!
⁕ Chicago River. Pe harta statului Illinois există conturul unui râu, Chicago, de la care și-a luat și orașul numele. Râul venea din interiorul statului și se vărsa în lacul Michigan. Dar cursul acestui râu era foarte leneș. Din această cauză, n-avea putere să dreneze la vale murdăriile orașului, iar apa lui îmbâcsită emana miasme grele, ca o mlaștină. Pentru oraș, râul Chicago constituia o permanentă sursă de molime. Logic, nu exista decât soluția să se abandoneze orașul sau... să se schimbe cursul râului. Dacă prima soluție era o chestiune de voință umană, a doua era o problemă imposibilă, de natură! Care râu din lume curge... în sus? Prin anii 1890, niște ingineri au studiat topografia și au pus la punct un proiect îndrăzneț. Au hotărât să taie un canal cu care să lege râul Chicago de râul Des Plaines, care curgea invers, spre interior. Astfel, diferența apreciabilă de nivel ar fi putut permite ca apa proaspătă a lacului Michigan să năvălească prin râul Chicago în râul Des Plaines. Proiectul costa enorm: 15 milioane de dolari la data aceea. Dar merita! Astăzi, contra naturii lui, râul Chicago curge invers. El se varsă în râul Des Plaines, care la rândul lui se varsă în Mississippi și așa mai departe.
Ce niciun om nu poate face, realizează Hristos în mod miraculos.
Știința „nașterii din nou”
Cum s-a mai amintit, „nașterea din nou” este o metaforă. Dar Isus a ales intenționat această metaforă și nu alta, pentru ca, din cunoștința cu privire la geneza omului, să înțelegem unele aspecte fundamentale din geneza spirituală a omului.
Iată un prunc: este ca o hârtie albă, nescrisă, tabula rasa. Influențele celor din jur, modelele umane, cu ordinea sau dezordinea lor, îi modelează pruncului un fel de a gândi (rațiunea), de a simți (afecțiunea) și felul de a lua decizii (voința). Și uite așa, copilul a devenit „el însuși” o ființă conștientă și responsabilă. Aceasta este geneza omului natural.
Tot așa este și cu nașterea din Duhul. Ea presupune o modelare a criteriilor gândirii (a felului de a gândi), a reacțiilor emoționale (a atașamentelor afective, a pasiunilor, a preferințelor) și a resorturilor voinței (a luării deciziilor curente). În fond, această întreită remodelare schimbă principiile și dispozițiile lăuntrice ale omului, adică personalitatea morală a omului.
Acest aspect este ilustrat în parabola aluatului – Matei 13:33: „Împărăția cerurilor se aseamănă cu un aluat pe care l-a luat o femeie și l-a pus în trei măsuri de făină de grâu, până s-a dospit toată plămădeala.” Din practică, noi știm că: a) făina nu e totuna cu cozonacul; este o diferență de natură, e altceva; b) aluatul este adăugat în făină din afara acesteia, prin intervenția altcuiva și c) aluatul transformă... trei măsuri: mintea, inima și voința – acestea fiind omul în plinătatea personalității (1 Tesaloniceni 5:23).
Cea mai mare minune care se poate vedea în univers, mai mare chiar decât învierea, este transformarea naturii noastre rele, fără de scăpare, într-un om nou, după chipul și asemănarea lui Hristos!
⁕ Coreea. În vara anului 1950, la câteva luni după declanșarea războiului, un sat din Coreea de Sud a fost ocupat de comuniștii din Nord. Kim, un învățător creștin, a fost arestat de comuniști și condamnat la moarte. Dar când tânărul comandant No Yang a aflat că învățătorul conducea un orfelinat, a hotărât să-l înlocuiască cu fiul acestuia de 19 ani. Băiatul a fost împușcat sub ochii tatălui său.
În primăvara lui 1953, comunistul No Yang a căzut prizonier. A fost judecat de un tribunal al Națiunilor Unite și condamnat la moarte pentru multiple crime de război. Dar, înainte să fie executat, învățătorul a compărut înaintea tribunalului. În calitate de victimă, bătrânul Kim a pledat pentru viața tânărului: „E foarte tânăr și n-a știut ce face. Dar dați-mi-l mie și eu am să-l educ cum trebuie.” Cu titlu de probă pe un termen dat, tribunalul i-a satisfăcut învățătorului cererea. Tatăl l-a dus pe No Yang acasă, l-a instalat în camera celui mort și l-a tratat ca pe fiul său. Îmi imaginez procesele de conștiință ale lui No Yang. Astăzi, ofițerul comunist este pastor creștin.[1]
Cum se poate așa ceva?
Când auzi despre asemenea convertiri, rămâi uneori pe gânduri, nesigur de propria ta experiență. Ai vrut și tu să fii odată transformat – o, de când te rogi pentru asta – și, sincer, trebuie să admiți că o așa transformare tot nu s-a produs.
⁕ Măicuța. Așa-i spuneam mamei mele. Ne iubea mult. Cu toate acestea, rareori, când circumstanțele creau situația, măicuța se dezlănțuia orbește în asalturi de vorbe care loveau adânc. Odată se produsese un asemenea cataclism. Om și eu, în toată firea, și în plus apărându-mi soția de jignirile aduse, am ripostat și n-am cedat până când, în culmea furiei, Măicuța s-a sprijinit cu fruntea și cu mâna de tocul ușii și a început să plângă ca un copil pedepsit la zid, sfâșiindu-mi inima... Peste câteva zile, pe când îi legam „rănile”, mi-a mărturisit printre lacrimi, înciudată: „Sunt rea!” Sărmana, își dădea seama de situația dezastruoasă, dar nu reușea altfel!
„O, nenorocitul de mine!” strigă Pavel. „Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” (Romani 7:24).
Uluit, aproape redus la tăcere, bătrânul Nicodim mai reușește să articuleze: „Cum se poate face așa ceva?”
Aștepți și tu răspunsul cu sufletul la gură, ca Nicodim? Răspunsul Mântuitorului este nervul întregii Evanghelii, e cea mai bună parte a ei. Răspunsul lui Hristos este ca un fulger în noapte: „Șarpele de aramă!” (Ioan 3:14).
„Șarpele de aramă”
Pentru Nicodim, istoria „șarpelui de aramă” era prea cunoscută (Numeri 21:4-9): Odată, în timpul cârtirii poporului în pustia Exodului, Dumnezeu Și-a retras protecția. Deodată, sute de vipere – care și până atunci mișunau în pustie – s-au repezit asupra cârtitorilor. Înnebunit, poporul îi cere lui Moise să mijlocească pentru oprirea catastrofei. La implorarea lui Moise, Dumnezeu îi dă porunca: „Fă-ți un șarpe înfocat și spânzură-l de o prăjină; oricine este mușcat și va privi spre el va trăi” (Numeri 21:8).
În toată istoria asta de moarte și salvare, te izbesc două nedumeriri:
De ce tocmai un „șarpe”? Când șarpele este un simbol al lui Satana, de ce, privindu-l, tocmai el să devină simbolul salvării noastre? De ce n-a spus Dumnezeu: „Fă-ți un miel de aramă, spânzură-l de o prăjină”... etc.?
Și în al doilea rând, dacă trebuia un șarpe, atunci de ce un șarpe „de aramă”? În graba aceea, când oamenii mureau, nu era mai simplu să ia de jos unul dintre șerpii omorâți de oameni și să-l atârne într-o prăjină? De ce efortul de a mai bate arama în forma unui șarpe, când era limpede că era doar un simbol și avea să aibă o utilitate limitată, doar pentru criza aceea?
E nemaipomenită lumina care vine din Scriptură! În 2 Corinteni 5:21, apostolul scrie: „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi...” Adică Hristos, luând asupra Lui locul și vina noastră, devine chiar păcat, devine „șarpe”; și în momentul acesta, asupra Lui, ca „șarpe”, se descarcă toată mânia pentru păcatul lumii! El moare, spânzurat de prăjina crucii, ca eu să pot trăi viața Lui!
Vă mai amintiți de strigătul lui Hristos în agonie: „Elí, Elí, Lama Sabactani!” (Matei 27:46). Răcnetul Său pe cruce ne arată că păcatul este de nesuportat pentru Dumnezeu. Pe Calvar nu s-a petrecut doar un simulacru, în care Fiul a mimat durerea, iar Tatăl a mimat îndepărtarea. Acolo se regăsește, în dimensiuni 1/1, toată realitatea cumplită a păcatului, o realitate inexprimabilă, pe care cei ce disprețuiesc astăzi mila lui Dumnezeu o vor experimenta personal „atunci”.
Dar șarpele din vârful prăjinii nu era autentic! Era doar o imitație, o asemănare, era „de aramă”. Și același Pavel explică: „Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimițând... pe Însuși Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului” (Romani 8:3). Deși murind ca un șarpe, El nu era șarpe! Lui Hristos, substitutul păcătoșilor, nu I s-a găsit nici urmă de păcat!
[1] T. Roland Philips, în Encyclopedia of 7700 Illustrations, 1988, p. 459.
- Detalii
- Scris de: Lucian Cristescu
- Categorie: O pagina pe zi editia a patra
Credința care întrece rațiunea
Poate că cineva dintre cei mușcați atunci, în pustie, și-a pus întrebarea: „Adică cum? Veninul este o realitate «foarte» materială. Acționează biochimic, nicidecum spiritual. Cum ar putea o simplă «privire» să anuleze efectul letal al veninului asupra centrilor nervoși sau asupra structurii sângelui? E absurd!”
Poate că unii au refuzat să creadă făgăduința, pentru că era irațională, și... au pierit. Dar toți cei care au privit au trăit!
Iată și cea mai pe înțeles explicație pentru „ce e credința”. Este „a privi, în ciuda lipsei de evidențe”. În timp ce trupul intra în convulsii și ochii se împăienjeneau – evidențe că moartea se apropia –, omul care pur și simplu privea crezând, întemeiat pe promisiunea lui Dumnezeu și nu pe ce simțea el, era vindecat!
Așadar, credința nu se întemeiază nici pe evidențe, nici pe cauzalitatea lumii noastre materiale, nici pe cât de bun sau rău sunt... Ea se întemeiază exclusiv pe promisiunea Creatorului: El a făgăduit și El va și împlini, pentru că El este credincios și nu minte! Cum va împlini? Asta nu mai știu. E treaba Lui „cum”. Partea noastră este să privim și să credem simplu că „Dumnezeu este (există) și că El răsplătește pe cei ce-L caută” (Evrei 11:6).
Numai doi pași
Prin prisma convorbirii lui Nicodim cu Isus, percep lumea în termenii istoriei din pustie: Pustia – e lumea distrusă de păcat. Șarpele înfocat – e Satana. Veninul lui – e păcatul mortal.[1] Alterat de otravă – e starea omului când păcatul i-a pătruns toată ființa și e în curs de a muri! Șarpele de aramă – e substitutul, într-o asemănare cu păcatul, pe care îl ia asupra Lui, devenind blestem pentru noi (Galateni 3:13). Privirea – este actul credinței care se întemeiază pe ce-a promis Dumnezeu. Iar vindecarea este curățirea minții și a sufletului prin sângele Lui, fapt care ne eliberează de tot veninul păcatului și de moartea lui.
Metafora „nașterii din nou” este minunată. Nimeni nu se poate naște pe sine însuși, ci altcineva răspunde de acest act. Este Dumnezeu, prin Duhul Său, care ne aduce la viață în virtutea răscumpărării lui Isus Hristos. Dar metafora aceasta este imperfectă. Ea evidențiază faptul că „nașterea” nu se va produce în veci dacă omul păcătos nu își dă votul, alegerea, dacă respinge lucrarea Duhului Sfânt. Prea adesea dorim schimbarea, fără ca acest proces să ne implice. Iar rezultatul e nul.
Limita metaforei „nașterii” este compensată de simbolistica „șarpelui de aramă”. Hotărât că Dumnezeu aducea vindecare pentru fiecare muribund. Dar niciun muribund nu primea vindecarea oferită gratuit dacă nu parcurgea cei doi pași simpli, dar vitali – aceiași doi pași care se cer din partea fiecărui păcătos „mușcat” de păcat:
1) Trebuie mai întâi să recunoști că ești rău, că ești păcătos pierdut, mușcat de diavolul; trebuie să recunoști că în tine nu există niciun ajutor și că veninul păcatului lucrează implacabil moarte veșnică. Nu simți cum timpul te trage tot mai mult spre mormânt? Acesta este primul pas.
2) Trebuie apoi să privești! Nu e altă cale decât să privești la Isus Hristos, să crezi în Cel Răstignit în locul tău. Privește doar – și vei trăi!
„Șarpele de aramă” – moartea lui Hristos ca substitut al lumii păcătoase – este axa istoriei mântuirii. A fost voia Sa expresă să ne amintim de ceea ce s-a petrecut pe Calvar, înainte de oricare alt eveniment: întruparea, învierea, înălțarea... Doar reactivând mesajul șarpelui aninat de lemn pentru fiecare secvență a Marii lupte prin care trecem, putem noi să vedem puterea Șarpelui nimicită în noi.
⁕ Juan Frias. S-a întâmplat în anul 1947, în Brazilia. Cu ocazia unei nașteri foarte grele, o mamă a murit, lăsând doi gemeni în urmă. Tatăl lor murise cu două luni mai înainte, într-un accident de mină. Astfel că cei doi copii au fost dați spre adopție. Căile celor doi gemeni s-au despărțit: Juan a fost luat de familia Frias, care mai avea doi copii acasă. Armando a fost adoptat de familia Escalantes, din Rio de Janeiro, o familie bogată și fără copii. În familia Frias, lucrurile au mers bine o vreme. Pe când însă Juan avea șase ani, doamna Frias mai aduse pe lume încă un copil. La scurtă vreme după aceea, domnul Frias și-a pierdut slujba, și situația lor materială s-a deteriorat. Neajunsurile s-au repercutat, în primul rând, asupra lui Juan, care a început să perceapă dureros că este discriminat. Și, cum se întâmplă, asemenea frustrări nasc reacții. Mai întâi tăceri lungi, apoi răzvrătire. Domnul Frias s-a simțit liber să-l pedepsească bărbătește. La zece ani, când a aflat în sfârșit că soții Frias nu sunt părinții lui, Juan a fugit pentru prima dată de acasă. La 14 ani, Juan a lăsat școala, casa și și-a luat soarta în mâini. La 16 ani a fost implicat într-o spargere și a fost închis. De atunci, viața lui a oscilat între pușcărie și libertate. La 26 de ani, Juan avea să comită un lucru teribil, care avea să-i pecetluiască soarta: Răpește doi copii, de trei și de cinci ani, sperând să obțină o răscumpărare de 20 000 de dolari. Lucrurile însă nu merg după cum socotise. Cazul este publicat în toată Brazilia. Toată poliția se pune în mișcare. De la Ponta Grossa până la Pelotas, cetățenii organizați în cete caută toate ascunzișurile... Hăituit și împovărat de prezența celor doi micuți, Juan se descotorosește de ei: îi ucide și-i ascunde în două cutii mari. La scurt timp după crimă, Juan e prins. Știrea apare pe prima pagină a ziarelor. Opinia publică clocotește împotriva asasinului. Toți așteaptă răzbunarea legii.
În acest timp, Armando, fratele lui, ajunsese un tânăr cu o înaltă educație. Deja director al companiei UBB International cu sediul în SUA, al cărei vicepreședinte era chiar tatăl său adoptiv, Armando era introdus în lumea internațională a businessului. Într-o zi, în timpul pauzei de masă, pe când frunzărea ziarele, ochii îi cad pe prima pagină a ziarului Jornal do Brasil și încremenește. Era chiar poza lui sub un titlu mare, anunțând o crimă oribilă. Înfrigurat, citește tot articolul și află că Juan, de aceeași vârstă cu el, era fiul adoptiv al familiei Frias. Cu simțământul că adopția ascundea un mister, acasă Armando îl abordează direct pe tatăl său: „Ce-i cu asta?” Tatăl e vădit tulburat și evită subiectul. Seara, Armando îi determină pe părinți să-i spună totul, iar ei îi mărturisesc totul. Zdrobit de revelație, Armando simte nevoia să se retragă un timp într-o stațiune, undeva în Marea Caraibilor, să se reculeagă. După trei săptămâni, Armando se întoarce acasă cu o expresie de pace și le împărtășește părinților planul pe care-l are: prin relațiile pe care le are tatăl său, vrea să ajungă la fratele său în închisoare. Vrea să-i propună... un schimb. Când aud, părinții lui cad pradă disperării. Dar Armando este un bun creștin. El crede că este datoria sa să-i ofere șansa vieții sale fratelui său, care a fost lipsit de privilegiile de care el s-a bucurat. După săptămâni de discuții, părinții cedează. Vor face totul să-l ajute pe Armando să-și realizeze planul.
Mașinăria relațiilor se pune în mișcare. În câteva săptămâni, Armando obține aprobarea specială pentru un număr de opt vizite a câte 30 de minute, împreună cu atenționarea privind pericolul la care se expune. Un criminal bestial ca Juan, înnebunit în așteptarea sentinței, este în stare de orice!
Prima întâlnire: însoțit de un gardian, Armando intră în celulă. Poartă o perucă, barbă și mustăți, ca să ascundă asemănarea. Vorbește de unul singur, căci Juan nu-i acordă atenție. A doua întrevedere: Armando îi cere gardianului să-i lase singuri. Acum îi arată compasiune și înțelegere. Juan tace. A treia vizită: Juan începe să prindă încredere pentru interesul pe care străinul i-l arată și începe să-și deschidă sufletul. În a patra ocazie, Juan e cel care vorbește mai mult. Frustrarea izbucnește din el: Deapănă amărăciunea copilăriei trăite în familia Frias și toate deziluziile. În a cincea ocazie, Armando își dă masca jos și se identifică drept frate al lui. Juan este blocat. Plânge ca un copil. La a șasea întâlnire, comunicarea dintre ei devine totală. Armando îi dezvăluie planul lui. Juan este revoltat. Nici vorbă să accepte! La penultima vizită, Armando stăruie. Juan se clatină în hotărârea lui. La despărțire, îi atrage atenția ca data viitoare să fie gata pentru travesti. Sosi și ultima vizită. Cu greu, Juan acceptă să îmbrace veșmintele și peruca fratelui său. Înainte de despărțire, Armando îi spune ultimul său mesaj: „Adu-ți aminte că de-acum tu nu mai trăiești viața ta, ci viața lui Armando Escalantes. Un altul care să moară pentru tine nu mai există. Trăiește demn de iubirea mea.” La care Juan răspunde: „Jur că-ți voi onora amintirea!” Garda vine și-l conduce apoi pe falsul Armando afară, unde o mașină a UBB îl așteaptă. Cu inimile sfâșiate, părinții îl salută pe noul lor fiu... După numai două săptămâni, la 28 iulie 1973, în sala ticsită a tribunalului din Rio Grande, juriul anunță sentința lui Juan Frias: moarte prin spânzurare. Undeva în sală, un tânăr elegant se frânge în bancă, în timp ce părinții lui îl susțin...
Noul Armando s-a ținut de cuvânt. A recuperat extrem de repede handicapul. Ajutat de tatăl său și de un consilier, a reușit să-l înlocuiască demn pe fratele său în răspunderile de director. Familia Escalantes a trăit din nou zile frumoase până când acest al doilea fiu al lor moare într-un accident de elicopter, la 31 de ani.[2]
Pe marginea dramei lui Juan, recitesc cuvintele lui Isus: „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuți nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” (Ioan 1:12,13).
Oferta este autentică. Este încă deschisă. Și e fără limite!
Epilog amânat
Pe moment, dialogul lui Nicodim cu Isus se termină în suspans. Evanghelia însă aduce și deznodământul. Abia după ce L-a văzut pe Fiul omului înălțat ca șarpele de aramă pe lemn, Nicodim înțelege pe deplin mesajul. Și, când toți Îl părăsesc, în cel mai întunecat ceas din istoria Sa, Nicodim intră în scenă, fără nicio protejare de sine (Ioan 19:39,40). Imensa lui avere, despre care Josephus spunea că ar fi putut hrăni tot Ierusalimul timp de doi ani de zile, Nicodim o consacră cauzei Galileeanului care i-a descoperit taina cea mai dureroasă, dar și cea mai fericită.
[1] Felul în care acționează veninul este extrem de relevant pentru modul în care nimicește păcatul: el fie atacă sistemul nervos, pe care sau îl excită (convulsii, tetanii), sau îl deprimă (paralizii, stop respirator sau cardiac); fie atacă sângele, coagulându-l sau distrugând vasele capilare; fie produce reacții alergice (ca inflamații violente) ce conduc la moartea țesutului. Cum spunea Ellen G. White: „Păcatul întunecă mintea, împietrește inima, pervertește simțurile și slăbește voința” (Calea către Hristos).
[2] După Michel Balais, în Revue Adventist, 1978.