- Detalii
- Scris de: Lucian Cristescu
- Categorie: O pagina pe zi editia a patra
Avertisment!
Porunca Sabatului nu poate fi înțeleasă de acei creștini care au drept scop al luptei lor pe pământ „mântuirea sufletului lor”. Mântuirea nu este în niciun caz rezultatul luptei noastre, ci al luptei lui Hristos. El a câștigat-o și El ne-o dă în dar, nu ca o plată a luptei noastre.
Porunca Sabatului însă poate fi înțeleasă numai de cei care sunt deja mântuiți și care caută o relație personală și mântuitoare cu Domnul Hristos. Numai cei care Îl iubesc pe deplin vor fi bucuroși să facă toată voia Lui, nu ca să fie mântuiți, ci pentru că-L iubesc pe Dumnezeu. Numai „dacă vrea cineva să facă voia lui Dumnezeu, va ajunge să cunoască” (Ioan 7:17).
Doar omul născut din nou este în stare să vadă Marea luptă care se dă în jurul fiecărui meterez al Cuvântului lui Dumnezeu și al onoarei Lui. Doar cei care nu mai au nimic pe pământ decât cerul vor fi gata să înfrunte chiar opinia lumii întregi, numai să-I aducă slavă lui Hristos prin ascultarea lor necondiționată, din iubire.
Nu Sabatul este solia noastră. Ne interesează doar Domnul Hristos. Dar nu-L vom înțelege pe deplin pe Isus decât dacă dobândim viziunea Marii lupte, a conflictului dintre diavolul și Domnul Hristos. Abia atunci prindem menirea Domnului Hristos, împreună cu toate punctele de luptă care se derulează în acest mare conflict, printre care este și Sabatul. Atunci, lupta noastră nu va mai urmări mântuirea noastră, gândită egoist, ci va fi mărturia noastră, ca mii de iovi, de partea lui Dumnezeu în Marea luptă. Martorii stau acolo unde se află Împăratul și steagul Său. Eu țin Sabatul pentru că am hotărât să trec de partea lui Dumnezeu în Marea luptă!
Hristos ridică steagul!
Istoria de la Betesda mi se înfățișează de-acum în alte dimensiuni și într-o altă paletă cromatică. Pentru omul de pe stradă, disputa era doar o ceartă de ambiții, poate un conflict de orgolii sau controverse teologice microscopice. Pentru luptătorul spiritual, acolo era înverșunarea cea mai concentrată, pentru că se dădea „bătălia pentru steag”. Încep să înțeleg de ce a vindecat Isus atât de deliberat în Sabat, cu toate riscurile pe care un asemenea comportament le aducea.
Sabatul este un punct-cheie în Marea luptă, pentru că este punctul de lovire al diavolului împotriva autorității divine. Cu prilejul Betesdei, diavolul – prin conclavul cărturarilor și fariseilor – deținea avantajul. El reușise să-i orbească și – din administratori ai luminii lui Dumnezeu – deveniseră harpagonii exclusiviști ai acesteia, jefuind lumea de singura lumină. Steagul căzuse în mâini ostile, care l-au aruncat la pământ. Pe deplin conștient de misiunea Sa, Hristos a înaintat singur și l-a ridicat de jos. Sabatul, sufocat de tradițiile omenești, ca lemnul verde sub îmbrățișarea unui vâsc, trebuia reabilitat în semnificație și funcție. Trebuia să fluture din nou a libertate.
Cum să nu urle hoardele din iad! Actul lui Isus îi desproprietărea pe liderii religioși de tezaurul Sabatului. Le distrugea monopolul, împreună cu turnul lor teologic, migălit cu atâta trudă de rabini.
Hristos dezleagă!
Hristos era acuzat de „dezlegarea Sabatului”. Afirmația aceasta este adevărată în cel mai propriu sens, iar fariseii intuiseră corect: Da! Hristos dezlega Sabatul de toate prevederile rabinice. Rabinii încorsetaseră Sabatul cu peste două mii de reguli care n-aveau nimic de-a face cu Scriptura. Citește cele optsprezece exemple de restricții sabatice din Talmudul babilonian, secțiunea Sabbath, și minunează-te de halul în care Sabatul fusese înlănțuit:
- În Sabat ai voie să călărești un măgar, dar n-ai voie să porți nuia în mână, căci faci animalul să poarte povară.
- Măgarul nu are voie să poarte clopoțel în Sabat, căci este o povară, iar poverile nu trebuie purtate în Sabat.
- Femeia nu poate purta haine suplimentare, decât dacă sunt „ornament”. Altfel, sunt o povară.
- N-ai voie să ai cu tine o batistă – e povară. Dacă însă o coși la un colț al hainei, ai voie, căci devine îmbrăcămintea ta.
- N-ai voie să te uiți în oglindă, ca să nu fii ispitit să-ți smulgi vreun fir de păr alb.
- N-ai voie să-i duci animalului hrană mai multă decât poate el să apuce cu gura o singură dată.
- N-ai voie să cari un obiect în mână, pe cap sau pe umăr, dar, dacă întorci mâna și-l porți cu dosul palmei sau cu piciorul, nu mai este păcat, pentru că nu e o lucrare ca în celelalte zile.
- N-ai voie să stai sau să șezi în ușa casei, blocând intrarea, căci asta înseamnă că păzești casa, iar în Sabat nu ai voie să păzești nimic – păzirea era socotită lucrare.
- Dacă te dor dinții, n-ai voie să-ți clătești dintele acela cu oțet – căci e lucrare și deci păcat, dar ai voie să iei pâine, să o înmoi în oțet, să te faci că mănânci oțetul, punându-l la dintele respectiv.
- Dacă se sparge în Sabat un vas cu ulei, n-ai voie să salvezi din ulei decât trei porții de mâncare, cât ai voie să conservi în ziua Sabatului.
- N-ai voie să scuipi pe jos, pentru că irigi un fir de iarbă, irigatul fiind una dintre lucrările mari.
- N-ai voie să muți scara de la un porumbar la altul, dar ai voie s-o muți de la o gură la alta a aceluiași porumbar.
- N-ai voie să mergi mai mult de două mii de pași, dar ai voie dacă îți ascunzi la capătul drumului admis, cu un timp înainte, o pâine (sau ceva mâncare), astfel că mai poți merge încă două mii de pași, și tot așa cât vrei. Locul unde se afla pâinea era considerat „casa ta” (căci doar în casă se ține mâncarea).
- N-ai voie să-ți schimbi direcția în care ai pornit, după ce ți-ai ales-o.
- N-ai voie să-ți aprinzi lumina (focul) în Sabat, dar un păgân poate s-o aprindă pentru tine.
- N-ai voie să stingi lumina în Sabat din motive de economie. Dacă o stingi de teama hoților, se poate.
- Dacă un păgân scoate apă pentru animalul său, poți să folosești ce rămâne de la păgân, dar tu n-ai voie să scoți apă.
- N-ai voie să mănânci oul ouat de găină sâmbătă (găina a lucrat), dar ai voie să-l vinzi unui păgân.
Regina gârbovă
Într-una dintre minunile Sale sabatice, Domnul Isus a vindecat o femeie gârbovă (Luca 13:10-16). La furtuna de proteste ale fariseilor, Mântuitorul a răspuns: „Femeia aceasta, care este o fiică a lui Avraam și pe care Satana o ținea legată de optsprezece ani, nu trebuia oare să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua Sabatului?”
În Israel, Sabatul este numit Malkat Șabat, adică „regina Sabat”. Această regină, în timpul Domnului Hristos, era încorsetată și înjugată de peste două mii de reguli și ajunsese ca femeia gârbovă. Din bucuria și sărbătoarea Sabatului se mai zărea doar aspectul restrictiv. Restricțiile Sabatului erau considerate mai importante decât Sabatul însuși. Într-un Sabat, chiar pentru a reda semnificația Sabatului, Isus o „dezleagă” pe biata femeie din gheara diavolului, din care nu se putea elibera. Doar atingerea Mântuitorului îi redă libertatea și maiestatea Sabatului.
⁕ Mendelssohn. Într-o biserică dintr-un mare oraș german, s-a construit, în secolul al XIX-lea, o orgă uriașă. Atrași de renumele ei, veneau oameni din multe părți s-o asculte și s-o admire. Într-o zi, un bărbat tânăr a intrat în catedrală. Cantorul tocmai repeta un coral de Mendelssohn Bartholdy. Orga avea sunet frumos, dar nu era descătușată. Cânta sfrijit și sugrumat. Sfios, după câteva minute, bărbatul străbătu biserica goală și bătu la ușa balconului. Cantorul îi deschise, vădit deranjat. „Vă rog să mă iertați. Aș putea să văd puțin orga?” „Cu neputință”, spune ferm cantorul. „Vă rog totuși să-mi permiteți s-o văd. Știți…”, interveni străinul. Dar cantorul îi răspunse uscat: „Orga este nouă și am directive severe să nu las pe nimeni să intre aici.” Descumpănit, bărbatul se retrase și se așeză mâhnit jos, în bancă, spre a mai auzi minunatul instrument.
Sunetele se înălțau din nou într-un iureș de acorduri și mișcare... Și totuși… nu era ce trebuia. Luându-și inima în dinți, bărbatul se reîntoarse decis să frângă inima cerberului. Bătu din nou, tare și îndelung, iar atunci când fața nedumerită și întrebătoare apăru în ușa întredeschisă, necunoscutul puse mâna pe clanță, implorându-l irezistibil: „O, domnule, vă implor, în Numele lui Dumnezeu, lăsați-mă să văd orga aceasta, să pun numai degetul pe ea, în prezența dumneavoastră.” „Domnule, v-am spus că…”, încercă zadarnic să reziste bătrânul cantor, dând înapoi. Bărbatul se îndrepta ca vrăjit spre orgă. Se așeză pe bancă. „Ce faci?! Îmi schimbi registrele?” strigă îngrozit cantorul. Dar, ca și cum nu auzea, necunoscutul își aranjă timbrele, închise ochii și degetele începură să lunece peste clape. Deodată, orga prinse viață. Era același coral de Mendelssohn care-și înălța căutarea, mlădiindu-se viu. Catedrala părea un cor de îngeri, aproape de fața lui Dumnezeu… Încremenit și cu ochii ficși de uimire, cantorul urmărea speriat miracolul. Când termină, după un minut întreg de nemișcare, tânărul își șopti: „Ce orgă minunată!” și se ridică să plece. Bâiguind, cantorul îi puse ultima întrebare: „Cine sunteți, domnule?“ Simplu, bărbatul zise: „Sunt Mendelssohn Bartholdy.”
Când Maestrul, Autorul ființei noastre, este invitat înăuntru și I se oferă timpul de părtășie ca să atingă clapele sufletului nostru, atunci, dintr-o jalnică lamentare legalistă, Sabatul devine un suflu ceresc ce ne înnoiește în valuri certitudinea după o lume mai bună, desăvârșită!
În fragmentul cu femeia gârbovă (Luca 13:10-16), apar cuvintele „legat” și „dezlegat”. Domnul Hristos vorbește de cineva care leagă și de altcineva care dezleagă. Iată-i pe cei doi protagoniști ai Marii lupte cosmice. Unul leagă și înrobește. Altul dezleagă și eliberează. Dar, atenție: dezleagă, dar nu de autoritatea divină, ci din robia uzurpatorului. A gândi că Isus ar fi putut „dezlega” autoritatea Tatălui este gnosticism curat, aberație teologică.
- Detalii
- Scris de: Lucian Cristescu
- Categorie: O pagina pe zi editia a patra
Apărarea Fiului
„Tocmai de aceea căutau și mai mult iudeii să-L omoare..., fiindcă dezlega ziua Sabatului” (Ioan 5:18).
La acuzația fariseilor că Isus dezlega Sabatul, Mântuitorul Se prevalează exclusiv de autoritatea Tatălui întru apărarea Sa. Mai întâi, în Scriptură, Dumnezeu nu dăduse nicio restricție privind binefacerea sau ajutorarea în Sabat. Ba încă legea prevedea chiar ocrotirea proprietății cuiva în Sabat: „Cine este omul acela dintre voi care, dacă are o oaie și-i cade într-o groapă în ziua Sabatului, să n-o apuce și s-o scoată afară? Cu cât mai de preț este deci un om decât o oaie? De aceea este îngăduit a face bine în zilele de Sabat” (Matei 12:11,12). Luarea patului de la scăldătoare – poate că acesta era singurul bun al nenorocitului – se încadra în voia Lui.
Dar ce nu făcuse Autorul, se socoteau mandatați să facă tălmăcitorii. Comentatorul J. Barnes spune: „Iudeii au extins obligațiile Sabatului dincolo de sfera intenționată și îl păzeau în mod superstițios. Isus a folosit orice ocazie de a-i convinge de greșeala lor. Lucrarea Sa dovedea ce permitea într-adevăr Legea lui Dumnezeu în Sabat, cât și faptul că lucrările de necesitate absolută și cele ale milei erau în spiritul legii.”
Ca răspuns la acuzația fariseilor că „dezleagă Sabatul”, Isus rostește trei argumente:
Argumentul 1: „Tatăl Meu lucrează până acum” (Ioan 5:17). Fiul nu lucrează altfel decât Tatăl. Cine crede altfel gândește gnostic. Și cum lucrează Tatăl? El e Cel care a dat Sabatul: El l-a binecuvântat și l-a sfințit. El S-a odihnit în Sabat ca să-i exemplifice omului cum să facă și el. Își poate închipui cineva că Tatăl Își autodesființează autoritatea, călcând ceea ce chiar El a instituit? Omul se neagă cu ușurință, dar Dumnezeu nu Se poate nega niciodată (Maleahi 3:6; Psalmii 89:34)!
Dar ce lucrează Tatăl „până acum”? Tâmplărie, croitorie sau afaceri, ca noi? „Lucrul” Tatălui din acest context nu se referă nici măcar la lucrarea creațiunii, căci Tatăl o încheiase. Dacă pornim de la celălalt termen al comparației, de la lucrarea Fiului, ne va fi ușor să recunoaștem și „lucrarea Tatălui”. Este chiar Marea luptă și lucrarea de mântuire a oamenilor, în care tot cerul este implicat non-stop alături de Tatăl și Fiul. Lucrarea lui Dumnezeu pentru mântuirea omenirii nu are vacanțe. El lucrează prin Duhul Sfânt, prin providența Sa și, cu atât mai mult în ziua Sabatului, El lucrează ca să aducă... odihna Sabatului în sufletele celor chinuiți de păcat și de diavol.[1]
G. B. Caird, în Sfântul Luca, scria: „Sabatul era cea mai potrivită zi pentru o astfel de lucrare a îndurării, pentru că Sabatul, zi a eliberării din robia muncii, era și o pregustare a eliberării finale din orice robie. Or aceasta însemna deci a împlini scopul Sabatului.”
Argumentul 2: „Ce vede pe Tatăl făcând...” (Ioan 5:19). Pentru Isus, lucrarea Tatălui era norma și modelul. Mântuitorul a venit să descopere pe Tatăl și lucrarea Lui. Fiul urmărea continuu și traducea în modul perceptibil pentru noi lucrarea Tatălui. Isus l-a vindecat pe acest nenorocit pentru că Însuși Tatăl dorea asta.
Argumentul 3: „Face și Fiul întocmai” (Ioan 5:19). Acesta este marele argument de dezvinovățire înaintea acuzatorilor de atunci și de azi. Ce a făcut Tatăl cu privire la ziua de Sabat? „A binecuvântat-o; a sfințit-o”; a făcut-o un mijloc de lucrare pentru mântuirea omenirii. Ei bine, „tot ce face Tatăl, face și Fiul întocmai”: o binecuvântează și o sfințește! Nicidecum n-o spurcă și n-o calcă![2] (Ioan 8:29,55; 15:10).
Eroarea iudeilor era într-adevăr mare, dar nu mai mare decât a comentatorilor moderni, care Îl declară pe Domnul Hristos drept călcător al Sabatului. Care este temeiul afirmației lor? Doar opinia acuzatoare a unor iudei ipocriți, primii care L-au acuzat de aceasta (Ioan 5:16,18; 9:16) în loc să prefere să-L creadă pe Hristos, care mărturisea că n-a călcat nicio iotă din Lege măcar (Matei 5:17,18; Ioan 8:46)!
Isus – Domnul Sabatului
Unul dintre cele mai mângâietoare și chemătoare cuvinte rostite de Domnul Hristos în Evanghelia Sa este: „Veniți la Mine... și Eu vă voi da odihna.” (Matei 11:28). Cuvântul katapausis înseamnă „repaus”, dar este și echivalentul grecesc pentru „odihna Sabatului”.[3] Am citit de multe ori acest text, dar nici nu bănuiam cât de direct Se referă Mântuitorul la odihna Sabatului Său. Întotdeauna am aplicat mesajul în mod cazual și subiectiv, gândind că se referă la o despovărare, după situație. Dar suma tuturor despovărărilor se găsește în Sabatul Mântuitorului. Unei generații care și-a pierdut odihna și binecuvântarea comuniunii cu Dumnezeu, Hristos îi vorbește despre... odihnă.
⁕ Antonio de Almeida era sectorist în Lisabona. Polițist de carieră, era unul dintre aceia pe care puteai conta: om echilibrat, deschis și conștiincios. Într-o zi, pe când își făcea rondul prin piață, zări un negustor de pește la tonetă, înconjurat de un grup de oameni. Hmm... acolo ar putea fi o gâlceavă – gândi sergentul major. Așa că Antonio se înființă pe lângă acel grup. Ceartă nu era, că vorbea numai unul, vânzătorul. Vorbea despre Isus Hristos, iar oamenii ascultau.
– De unde știi atâtea, măi frate? l-a întrebat sergentul.
– O, dom’ general, am o carte...
Și până să spună Antonio ceva, negustorul s-a și aplecat lângă tonetă și s-a ridicat cu cartea în mână. Polițistul o luă, o deschise și ochii îi lunecară peste câteva pagini.
– Asta e sfânta Biblie! Nu-i pentru oameni de rând!
Dintr-o mișcare, negustorul o deschise la Apocalipsa 1:3: „Ferice de cine citește...” și, plecând de-aici, îl aduse pe polițist în încurcătură.
– Mda, se pare că e cum zici.
– Dacă vreți una, v-aduc eu mâine, tot aici!
Zis și făcut. A doua zi, polițistul își luă cartea nou-nouță. La despărțire s-au recomandat.
– Antonio de Almeida.
– Și eu, Antonio Miguelino.
– Ha, ha, râse polițistul, avem același sfânt patron.
Antonio de Almeida ar fi dorit să-l mai întâlnească pe simpaticul negustor. Dar, din ziua următoare, a fost repartizat într-un alt sector și nu s-au mai întâlnit. În schimb, azi puțin, mâine puțin, a început să citească din Scriptură.
Într-o dimineață, telefonul sună la birou. Era soția lui. Băiatul lor de opt ani a fost adus acasă de la școală cu simptome grave de poliomielită. De îndată, băiatul a fost internat la spital. S-au aplicat cele mai bune tratamente, dar situația nu se îmbunătățea deloc. Ba dimpotrivă, doctorii se temeau de ce era mai rău. Le mai rămăsese doar operația... Cu economiile topite, cu sufletul pustiu, Antonio se găsi cuprins de o depresie adâncă, atât de adâncă încât, odată, fiind singur acasă, își luă pistolul și ieși în grădină s-o termine cu totul. Cu pistolul la tâmplă, Antonio a armat revolverul, când... un glas poruncitor i-a vorbit în suflet: „Oprește-te! Ce faci tu este un mare păcat!” Aruncându-se în genunchi, Antonio își vărsă inima înaintea Mântuitorului, cerându-I iertare și cerându-I vindecarea băiatului. O pace – pacea lui Dumnezeu – i-a cuprins inima. Ceva înăuntrul său îi dădea asigurarea că ruga i-a fost ascultată. Mare a fost bucuria lui să afle că băiatul, spre marea mirare a doctorilor, și-a revenit deodată din mrejele bolii și se întrema văzând cu ochii. Antonio însă știa explicația: era răspunsul lui Dumnezeu! Din ziua aceea, Antonio și soția lui s-au dedicat lui Dumnezeu într-un mod cu totul deosebit. I-au promis să citească zilnic Biblia!
Nu peste mult timp, în Angola au izbucnit tulburări politice. La data aceea, în 1968, mișcări anticoloniale cuprinseseră toată Africa. Sergentul Antonio a fost trimis cu un contingent de polițiști să întărească ordinea în capitala Angolei, Luanda.
Înaintând cu studiul lor zilnic, Antonio și Marguerita au descoperit multe lucruri noi. Scriptura li se deschidea înainte ca o floare înmiresmată. „Uite, dragă, ce zice porunca: «Adu-ți aminte de ziua Sabatului...»” Au vorbit împreună, s-au rugat o vreme, apoi au hotărât să asculte de Cuvânt și să facă așa cum stă scris. La serviciu, Antonio și-a aranjat programul în așa fel încât de vineri seară și până sâmbătă seară să fie întotdeauna liber. Iar Marguerita a pus pe ușa salonului ei de coafură noul program: sâmbătă – închis.
Ceea ce a urmat a fost o experiență nouă. Niciodată n-avuseseră ei timp o zi întreagă să se ocupe de lucrurile sufletului, de părtășia în familie, de studiul Scripturii, de ieșire în natură. Erau eliberați de toate grijile pământești, precum cumpărăturile, gătitul, spălatul, lecțiile copilului și toate câte apasă o zi – poate cea mai solicitată zi din săptămână pentru omul lipsit de odihna lui Hristos. În aproape o jumătate de an, roadele binecuvântate ale păzirii poruncii lui Hristos le împodobeau sufletul.
Într-o vineri după-masă, s-a întâmplat că, într-un autobuz urban, a urcat o doamnă bine aranjată. O altă doamnă s-a aplecat spre ea și a întrebat-o:
– Unde v-ați făcut părul atât de frumos?
– O, la doamna de Almeida, o coafeză din Lisabona. Lucrează atât de bine!
– Dați-mi, vă rog, adresa ei, căci mâine dimineață aș vrea să mă duc la ea, spuse cealaltă femeie.
– Mâine? Imposibil, căci doamna de Almeida nu lucrează sâmbăta. În schimb, duminica are deschis.”
În spatele autobuzului se aflau doi soți tineri, care mergeau la Biserica Adventistă pentru serviciul divin. Au auzit discuția și s-au privit mirați. În biserică n-aveau pe nimeni coafeză, nici venită din Lisabona. În loc să meargă înainte la biserică, s-au dat jos la prima stație, cu hotărârea s-o găsească și s-o cunoască pe această păzitoare a Sabatului.
În seara aceea, perechea tânără a petrecut două ore de neuitat cu familia de Almeida. „Cum? Mai este cineva în lume care ține Sabatul în afară de noi?” Sergentul n-auzise niciodată de adventiști. A doua zi, familia de Almeida a și fost la biserică. A văzut multe, a întrebat și mai multe... Săptămâna următoare, Antonio și Marguerita au început un studiu biblic aprofundat, iar peste câteva luni au încheiat legământul cu Dumnezeu prin botez.
Din acest moment, istoria merge spre deznodământ. În sfârșit repatriat în urma unei răniri la piept de către teroriști, Antonio s-a hotărât să se retragă din poliție. La 43 de ani, era prea tânăr și nici nu fusese prea grav rănit ca să constituie un motiv, și totuși Antonio și-a înaintat cererea de pensionare, cu făgăduința că, dacă avea să fie trecut în rezervă, își va consacra restul timpului pentru vestirea Evangheliei celor fără lumină. Un nou răspuns la rugăciune: cererea lui Antonio a fost aprobată! În consecință, Antonio și-a împlinit promisiunea: dacă Biblia a fost pentru el instrumentul prin care Dumnezeu l-a salvat, atunci această Biblie trebuie s-o împartă și altora.
Pe când era la un curs de instruire a vânzătorilor de literatură religioasă, într-o pauză, din mulțime i-a ieșit înainte cineva. Oare cu cine semăna individul? Amândoi bărbații s-au privit o clipă, apoi străinul a zis: „Antonio?” „Da!” răspunse fostul polițist, adăugând: „Și tu... ești tot Antonio?” Ce surpriză! Fostul polițist stătea față în față cu simpaticul negustor de pește, cel care-i deschisese pentru prima dată Scriptura! Amândoi Îl slujeau acum pe același Dumnezeu, aceeași cauză! Cât de minunat lucrează Dumnezeu![4]
Nicio generație nu a învățat mai bine ca noi să muncească. Ergonomia pune în funcție noi metode de a minimaliza efortul și investiția și de a spori eficiența în același timp. Omul este tot mai prins de idolii săi, munca și câștigul. Dar de odihna sufletului său a uitat.
Sabatul, vechea binecuvântare uitată, este darul pe care Hristos vrea să-l ofere din nou chiar azi și chiar ție. „Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihna” (Matei 11:28)! Isus ți-a pregătit o salbă nesfârșită de binecuvântări cerești. Cuvântul Lui dătător de viață te cheamă pe nume: „Astăzi, dacă auzi glasul Meu, nu zăbovi... Intră în odihna Mea...” (Evrei 4:7,10,11).
[1] Porunca a patra NU spune: „Adu-ți aminte de ziua de odihnă (mijloc) ca să te odihnești (scop)”, ci „Adu-ți aminte de ziua de odihnă (mijloc) ca s-o sfințești (scop).” Raportându-se la scop – sfințirea (și nu la mijloc – odihna) –, eliberarea unui nenorocit nu era o încălcare, ci era o împlinire a scopului pentru care exista Sabatul: binecuvântarea și mântuirea omului păcătos.
Pentru agentul salvării, pentru Hristos și pentru îngeri, ba chiar și pentru preoții de la Templu, mijlocul pentru a realiza sfințirea Sabatului era nu „odihna”, ci o activitate intensă (în Sabat, la Templu era activitate dublă!). Atunci se pregătea făină, se aduceau lemne, se puneau lemne pe altar... În mod normal, toate aceste lucruri nu erau îngăduite să se facă în Sabat. și cu toate acestea, preoții le făceau. Iar Mântuitorul îi îndreptățește: „N-ați citit în Lege că în zilele de Sabat preoții calcă Sabatul în Templu, și totuși sunt nevinovați?” (Matei 12:5).
[2] Isus este „Domn și al Sabatului” (Matei 12:8), în același fel în care este și Domn al păcii sau Domn al vieții: nu ca să distrugă, ci să protejeze și să îmbogățească.
[3] În Septuaginta (traducerea în greacă a Vechiului Testament din ebraică), „odihnire” și „odihnă” sunt traduse cu perechea katapausis – anapausis, ca în pasajele de mai jos: Geneza 2:2,3: „Dumnezeu S-a odihnit” e tradus cu katepausen; Exodul 16:23: ebraicul Sabat Sabaton este tradus cu Sabat anapausis; Leviticul 23:3: șabat șabaton este tradus tot cu Sabat anapausis. Iar 2 Macabei 15:1: pentru „ziua de Sabat” folosește expresia tes katapauseos hemera, indicând că, încă din secolul II î.Hr., katapausis în greacă semnifica Sabatul!
[4] Edouard Naenny, în „Vremea minunilor n-a trecut încă”, din Revue Adventiste, nr. 12, 1969, p. 15.
- Detalii
- Scris de: Lucian Cristescu
- Categorie: O pagina pe zi editia a patra
În orașul Scottsdale din Arizona, există Institutul Alcor pentru prelungirea vieții. Până acum, 27 de persoane și-au legat speranța de viață de promisiunea că, într-o bună zi, știința modernă va descoperi sau va inventa sursa vieții. Aceste 27 de persoane sunt toate decedate. Zece dintre ele au plătit 120 000 de dolari ca să li se înghețe corpurile în întregime, în azot lichid la – 160° C. Ceilalți 17 au plătit 50 000 de dolari pentru a li se îngheța numai capul, sperând că, într-o zi, tehnologia moleculară va fi în stare să le regenereze corpuri noi din capetele lor sau din celulele acestora.
Această relatare seamănă cu o poveste științifico-fantastică. Stephen Bridge, președintele Institutului Alcor, declara: „Trebuie să le spunem oamenilor deschis că, în realitate, nici măcar nu știm dacă această metodă va funcționa vreodată.” Cu toate acestea, Thomas Donaldson, un om în vârstă de 50 de ani, membru al acestui institut și care încă n-a beneficiat de avantajele acestor servicii, explica unui reporter de ce este dispus să ofere credibilitate acestor încercări: „Nu știu de ce, dar vreau să trăiesc. Nu vreau să mor. Ați înțeles, domnilor?”
Omul vrea cu disperare să trăiască. Pentru că nu știe unde să meargă, apelează la soluții de tipul Alcor. Cineva însă poartă vina pentru ștergerea din mintea și sufletul muritorilor a extraordinarei informații: Moartea a fost biruită. Există înviere!
Gândul morții doare
David Livingstone, misionarul și exploratorul Africii, când ajungea la triburile care nu mai întâlniseră omul alb, era confruntat cu câteva întrebări pe care toți șefii de trib i le puneau, invariabil: „Și la voi oamenii mor? Da’ leac împotriva morții n-ai?” În ciuda credinței lor în nemurirea sufletului descărnat, subiectul morții îi durea la fel de mult.
Într-o revistă Life, citisem despre un interviu luat ofițerului care executa sentințele capitale într-un penitenciar din Texas: „Care este cea mai frecventă întrebare pe care v-o pun condamnații la moarte?” Călăul a răspuns: „În ultimele zile, în tururile pe care le fac prin curte, condamnații se apropie și mă întreabă: «Domnule, unde merg eu după moarte? Ce e moartea? Aș vrea să știu ce mă așteaptă...» Atunci le arăt ușa care duce spre scaunul electric: «Prietene, tu vezi ușa aceea? Nici eu, nici dumneata nu știm ce este în spatele ei. Dar vineri dimineața o voi deschide, te voi împinge înăuntru și apoi o voi închide iarăși. E tot ce-ți pot spune.»” Nu trebuie să fii condamnat la moarte ca să te întrebi: „Unde merg după aceea?” Albert Camus scria: „Moartea este singura problemă filozofică.”
Prin anii ’80, revista Sunday Times publica o serie de articole ale unor personalități distincte pe tema „Marile mistere ale vieții de dincolo”. Erau Christmas Humphrey, budistul; Lord Dowding, spiritistul; Basil Henriques, evreul; Bertrand Russel, ateistul etc. Din toate dezbaterile s-a putut trage o concluzie: Omul este fascinat de problema că există o credință generală, că există, într-un fel oarecare, o supraviețuire și că opiniile se află într-o sălbatică opoziție. Toate părerile omenești au aceeași greutate „zero” și nimeni nu are un atu de credibilitate, pentru că nimeni n-a experimentat moartea și n-a venit înapoi ca să ne spună ce e dincolo!
Într-o zi obișnuită din anul 30 d.Hr., lângă mormântul unui bărbat numit Lazăr, un Galileean rostește în fața mulțimii adunate cuvintele istorice: „Eu sunt Învierea și Viața!” Evenimentele care se succed lângă acel mormânt și după aceea Îl încoronează pe Isus cu autoritatea Singurului care poate zice: „Am fost mort, și iată că sunt viu în vecii vecilor” (Apocalipsa 1:18).
Două răscruci
Între minunea de la Betesda și învierea lui Lazăr nu prea există o legătură directă, în afara faptului că, în ambele cazuri, Galileeanul face o demonstrație strălucită a mesianității Sale. Și totuși, dacă cercetez evenimentele în lumina urmărilor, găsesc un element comun deosebit.
Betesda constituie prima picătură care hotărăște atitudinea publică a iudeilor; e ceasul când iudeii iau hotărârea să-L omoare pe Isus.
Betania – locul învierii lui Lazăr – este în schimb ultima picătură care revarsă paharul răbdării lor. Adunați în grabă mare în sala de consiliu, după aflarea veștii învierii lui Lazăr, mai-marii națiunii iau urgent votul de a-L ucide neîntârziat.
Motivul? Rațiuni politice. „Binele național” este totdeauna un motiv arhisuficient și atoateacoperitor. Ori de câte ori rațiuni politice se amestecă în religie, aceasta nu numai că își pierde sensul de a fi. Religia nu poate avea decât două efecte asupra omenirii: ori foarte bun, înălțător și salvator, ori catastrofal, nimicitor de individ și neam. Politicul este fermentul care alterează religia și tipul de relații și principii spirituale. Așa cum se va vedea în cursul derulării istoriei evreilor, decizia lor politică, justificată cu totul politic, se va dovedi devastatoare. În urma războiului iudeo-roman din anul 70 d.Hr. și în mod definitiv în anul 135 d.Hr., după cel de-al doilea război antiroman, poporul iudeu dispare cu totul de pe scena istoriei. Va reapărea abia după aproape două mii de ani, în condiții extrem de dramatice ce dăinuie și astăzi.
În fața noastră se află istoria învierii lui Lazăr. Evenimentul ne provoacă să luăm o decizie – la fel de crucială. Deschide bine ochii și sufletul și cheamă-L pe Duhul Sfânt să-ți dea convingerile cele bune.
Unicitatea relatării
Învierea lui Lazăr nu se regăsește decât în Evanghelia după Ioan. S-au întrebat teologii de ce Matei, Marcu și Luca au omis acest eveniment atât de remarcabil. Teologul și umanistul Hugo Grotius consideră că ceilalți trei evangheliști au scris chiar în timp ce Lazăr și surorile lui erau încă în viață, când lucrurile erau încă fierbinți. Cunoscând faptul că iudeii hotărâseră să-l ucidă și pe Lazăr (Ioan 12:10), evangheliștii contemporani au omis intenționat reactivarea episodului, ca să-l ocrotească pe Lazăr. Învieri din morți doar mai erau relatate în evanghelii (Luca 7:11-17; 8:41-56). Ioan însă scrie evanghelia sa cu cca 60 de ani după consumarea evenimentelor, când protagoniștii erau deja trecuți la odihnă.
La data când Ioan scria evanghelia sa (cca 100 d.Hr.), Ierusalimul fusese distrus în anul 70 d.Hr. Odată cu el fusese rasă și Betania. Profesorul Paul Meier scrie: „Mai târziu, arabii au reconstruit așezarea și au redenumit-o Al-Lazariyeh – localitatea lui Lazăr. Mi se pare fascinant. De ce să fi dat numele lui Lazăr localității, dacă nu s-ar fi întâmplat ceva extraordinar acolo?”[1] Al-Lazariyeh a devenit un monument al unui eveniment real și istoric, transmis din gură în gură, din generație în generație, tot la fel cum este și „Fântâna lui Iacov” sau mormântul patriarhilor, „peștera Macpela”. Istoria își păstrează în felul ei rapoartele.
Trei obidiți
Capitolul 11 din Ioan începe așa: „Un oarecare Lazăr din Betania, satul Mariei și al Martei, sora ei, era bolnav. Maria era aceea care a uns pe Domnul cu mir și I-a șters picioarele cu părul ei, și Lazăr cel bolnav era fratele ei” (Ioan 11:1,2).
Este greu să te decizi cum să numești familia aceasta: familia lui Lazăr sau familia Martei? Fapt este că niciunul dintre cei trei nu apare ca având propria familie. De unde deducția logică este că cei trei frați locuiau împreună și erau necăsătoriți. În mentalitatea ebraică, a fi necăsătorit însemna a fi nerealizat. Lipsa familiei era un semn al retragerii binecuvântării lui Dumnezeu. De o vreme, parcă ostentativ, Galileeanul trăgea des pe la ei, cumva să conteste mentalitatea tradițională.
Și uite, stâlpul casei – Lazăr – a căzut bolnav la pat. În condițiile de atunci, în care vindecarea se limita aproape exclusiv la imunitatea naturală a omului, o boală putea însemna oricând moartea. Dar surorile nu se neliniștesc: le era Isus aproape! „Surorile au trimis la Isus să-I spună: „Doamne, iată că acela pe care-l iubești este bolnav” (Ioan 11:3).
Te impresionează să descoperi în cuvintele fetelor cel mai puternic argument: „Cel pe care-l iubești Tu” – și nu „cel pe care-l iubim noi”. Ele nu-L roagă: „Vino acum și vindecă-l” și nici: „Poruncește bolii de acolo, de unde ești, să plece de la el, și boala Te va asculta.” Dimpotrivă, ele transmit mesajul care în alte cuvinte ar suna așa: „Isuse, Tu îl iubești, de aceea nu avem nimic să-Ți cerem, decât Te anunțăm că Lazăr este grav bolnav. Noi știm că vei proceda conform iubirii pe care Tu o ai față de el. În iubirea Ta ne încredem noi împreună cu Lazăr pe care-l iubești.” Era rugăciunea simplă și modestă, născută din cea mai pură și neegoistă credință. Era o parafrază a Rugii domnești: „Facă-se voia Ta.”
E totul bine!?
„Dar Isus, când a auzit vestea aceasta, a zis: «Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie proslăvit prin ea.» Și Isus iubea pe Marta, și pe sora ei, și pe Lazăr” (Ioan 11:4,5).
Cu asigurările Mântuitorului repetate și memorate pe drum, mesagerul s-a întors voios: „Învățătorul a spus că boala asta nu-i spre moarte.” Oh, atunci e bine, chiar dacă febra lui a crescut – au răsuflat ușurați cei trei.
Parcă pentru a preveni îndoiala cititorului față de Isus cu privire la turnura pe care o iau evenimentele, Ioan se simte dator să facă o precizare: „Isus – iubea (agapao) pe Marta și pe sora ei și pe Lazăr” (Ioan 11:5).
„Dacă Isus te iubește, e lucru mare! Îl ai pe El tot timpul la dreapta ta și nu ți se poate întâmpla nimic rău!” Așa gândește lumea creștină. Istoria care urmează confirmă exact opusul! Anume că aceia pe care Hristos îi iubește nu sunt mai scutiți de necazuri decât ceilalți. Cu o mențiune totuși: Aceștia, în necazurile care-i năpădesc, sunt legați de Hristos ca de o plută de salvare, și apele nu-i pot da la fund!
Marta și Maria continuă să creadă cu putere în vindecarea lui Lazăr. Credința, fără îndoială, aduce totdeauna izbândă. Mai aveau și asigurarea: „Eu știu de acest caz! Fiți pe pace, totul e bine!” Dar uite că n-a trecut nici o zi și Lazăr moare.
⁕ Copilul. În 1928, misionarul Ryen Andersen abia sosise într-unul dintre triburile din Uganda, cu totul lipsite de cunoștința despre Evanghelie. În zelul său dintâi, Ryen a început să predice vestea cea bună și să-i învețe un fel mai bun de viețuire. Influența vracilor făcea totuși ca rezistența băștinașilor să fie considerabilă. În decursul unui an, doar câteva suflete se deschiseseră față de Isus Hristos.
Într-o seară, cineva a venit la coliba lui Ryen: „Buana, vino repede. Copilul meu moare.” Vestea l-a lovit pe Ryen drept în inimă, pentru că omul din ușă era chiar unul dintre cei care crezuseră. Diavolul voia pesemne să ruineze tot ce clădise el timp de un an! Și ce trebuia să facă? Venise să predice Evanghelia, nu să tămăduiască muribunzii! Înspăimântat, Ryen a alergat la coliba băștinașului. Acolo, lumea era deja adunată. În privirea tuturor simțea provocarea: „Zici că Dumnezeul tău este puternic? Să vedem acum!” Ryen a deschis Evanghelia și a citit pasajele cele mai directe privind puterea lui Hristos de a învinge moartea. Apoi a îngenuncheat și s-a rugat pentru copil. Mai întâi cu voce tare, apoi în tăcere. Bietul tânăr atârna prin credință, în agonie. Copilul nu dădea semne de însănătoșire. Ryen s-a dus acasă îngrijorat. Singur în colibă, Ryen s-a întins pe pământ și se ruga pentru copil.
În noaptea aceea însă, copilul a murit. Vai, vai! Îngrozitor! Unde era Dumnezeu? Și cum Își va înălța Numele înaintea păgânilor? Ryen ar fi vrut să moară în momentele acelea! A doua zi, la coliba îndoliată era și mai multă lume. Ce vor face acum? Ce vor mai zice? Ca un gard vechi în bătaia furtunii a stat Ryen, singur pentru Dumnezeu. În ciuda neputinței lui, Ryen a predicat tare, în fața întregului trib, despre moartea și despre biruirea ei de către Hristos, despre încrederea lor în înviere.
A trebuit să treacă un timp până ce Ryen să înțeleagă „de ce”-ul. Viziunea Scripturii despre moarte și înviere, puterea credinței care trece dincolo de mormânt și care vede împlinirea speranțelor la revenirea lui Hristos i-a impresionat pe băștinași. De atunci încolo, barierele au început să se ridice și lucrarea a pornit în toată puterea ei.
[1] Dr. Paul Maier, în U. S. News and World Report, Special Edition 2001, „Mysteries of Faith”, p. 42.
- Detalii
- Scris de: Lucian Cristescu
- Categorie: O pagina pe zi editia a patra
Răul care e „bine”
În cazuri ca acela al lui Lazăr, ceea ce te chinuie cel mai mult este mai puțin moartea lui, cât de ce-ul. Unde a fost greșeala? Oare n-am avut suficientă credință? Sau oare nu ne iubește Isus? În asemenea situații, cea mai chinuitoare ispită este să te îndoiești de iubirea lui Dumnezeu. Acestea sunt încercările cele mai mari pentru omul credinței.
Surorile și-au tot repetat făgăduința rostită de Isus: „Boala asta este... spre slava lui Dumnezeu.” Și se întrebau nedumerite: Cum putea fi moartea lui Lazăr „spre slava lui Dumnezeu”?
⁕ Slava cezarului. Când împărații Romei se întorceau victorioși din campaniile lor militare, în cortegiul lor triumfal se aflau regi inamici în lanțuri. După ce treceau prin arcul de triumf, procesiunea învingătorilor se încheia în circ. Acolo, în aclamații, se întâmpla adesea ca regele prizonier să fie scos în mijloc și să i se scoată ochii, „spre slava cezarului”! Pentru slava de împărat păgân, merge... Dar pentru Dumnezeu, ce slavă Îi pot aduce relele și moartea celor iubiți de El?
Privind din perspectiva Marii lupte, lucrurile prind contur: toată istoria lui Hristos pe pământ este o succesiune de înfrângeri și umiliri. Acesta a fost traseul pe care Însuși Isus Hristos l-a ales, tocmai ca să se descopere slava Tatălui. În înfrângeri și zdrobiri! În Evanghelia după Ioan, Isus rostește de mai multe ori cuvinte ca: „A sosit ceasul să fie proslăvit Fiul omului” (Ioan 12:23) sau: „Tată, a sosit ceasul. Proslăvește pe Fiul Tău” (Ioan 17:1). De fiecare dată, aceste „proslăviri” țintesc explicit la cumplita Sa moarte pe cruce!
Desigur, relele – luate ca atare și privite ca scop – sunt înjosiri și răniri ale lui Dumnezeu. Dar privite în semnificația lor cosmică, sacrificarea unui pion însemna salvarea reginei sau câștigarea partidei... Și, în plus, privite în planul mântuirii, „relele” acceptate și suferite prin credință se metamorfozează întotdeauna în ocazii și instrumente ale vindecării și salvării omului. Prin această „alchimie” divină, relele se transformă în mijloace ale proslăvirii lui Dumnezeu (Romani 8:28).
⁕ Schilodul John. John Pounds era un docher puternic și tânăr. Lucra cât doi. Într-o zi, fiind suit chiar în vârful remorcherului, alunecă și căzu cu capul în jos, drept în cală. Când au sărit colegii să-l scoată, au găsit doar un morman de oase rupte. Doi ani a zăcut bietul John. Oasele i s-au sudat strâmb, și durerile nu-l mai părăseau. În plictiseala lui, a început să studieze Scriptura.
Când s-a dat jos din pat, John a căutat ceva de lucru pentru un schilod amărât. Un cizmar milos l-a angajat ca ucenic. Toată ziulica, John stătea ghemuit peste măsuță, dar și cu Biblia în poală. După câțiva ani, avea suficienți bani să-și deschidă propria dugheană. Într-o zi, John s-a apucat să confecționeze niște pantofiori pentru nepoțelul său inform pe care l-a luat la el. „O, ce lucrare grozavă, domnule John!” zise un client cu stare, cercetând ghetuța. Odată cu acel client, curând John a început să primească și să onoreze comenzi pentru tot felul de copii cu probleme ortopedice, iar mica lui dugheană a devenit un fel de „spital ortopedic pentru copii”.
Dar povara sa pentru copiii necăjiți nu s-a oprit aici. A continuat prin găzduirea unor copii fără adăpost, pe care-i hrănea, îi învăța să citească și le povestea despre Dumnezeu. Dugheana sa a ajuns să fie cunoscută drept „Școala jerpeliților”. Iar John era văzut tot mai des, șchiopătând prin parcuri și locuri publice, cu sandviciuri în buzunar, în căutare după alți copii fără căpătâi.
În timpul vieții sale, John a salvat peste cinci sute de copii din groapa disperării și i-a condus pe toți la picioarele lui Hristos. Mișcarea „Școala jerpeliților” a devenit atât de vestită, încât a impresionat întreaga Anglie. Au fost votate chiar și o serie de legi pentru întemeierea de școli pentru copiii nimănui, cât și școli serale, în care Biblia era cea dintâi carte de studiu.
Când John Pounds a murit, în 1839, toată Anglia l-a plâns pe marele John. Cetățenii i-au ridicat un monument pe care au scris: „Ferice de tine, pentru că ei n-au cu ce să-ți răsplătească” (Luca 14:14).[1]
Răspunsul la rugăciune
Scriptura specifică faptul că Isus îi iubea pe cei trei din Betania (Ioan 11:5). Totuși Isus nu le-a răspuns la rugăciune sau n-a răspuns conform așteptărilor lor. Măcar de-am prinde de aici o lecție. Când el nu răspunde, niciodată nu înseamnă că El nu ne mai iubește, ci procedează într-una dintre cele trei variante:
a) ne ascultă cererea, dar amână răspunsul solicitat;
b) ne ascultă cererea, dar alege să răspundă altfel de cum ne așteptăm;
c) ne ascultă cererea, dar este împiedicat să ne răspundă, fie din pricina vreunei defecțiuni în relația noastră cu El, fie din cauza contextului în care are în vedere și alte persoane la fel de iubite de El ca și noi.
Un lucru însă este cert: Întotdeauna, modul în care Isus acționează la rugăciunea noastră este spre cel mai mare bine al nostru – chiar și în cazul amărâtelor de Marta și Maria! Hristos niciodată nu reține cea mai mică favoare, decât atunci când are de dat o favoare mai mare!
Întoarcerea în Iudeea
„În urmă, (Isus) a zis ucenicilor: «Haidem să ne întoarcem în Iudeea»” (Ioan 11:7).
Zăbovirea lui Isus în locul în care se aflau, în Pereea, era bucuria ucenicilor. Ideea întoarcerii în Iudeea îi îngrozea pe cei doisprezece. Cursele iudeilor, presărate peste tot, își așteptau doar victimele. A te întoarce acolo însemna: „Adio, visuri nutrite de trei ani! Adio, împărăție!” Așa că, atunci când Isus le spune: „Haidem să ne întoarcem în Iudeea”, ucenicii au sărit ca arși. Ce rost avea să meargă iarăși acolo? Isus ar fi putut rezolva orice și de la distanță.
Un licăr de speranță le-a apărut ucenicilor atunci când Isus le-a dat vestea: „Lazăr, prietenul nostru, doarme. Dar Mă duc să-l trezesc din somn” (Ioan 11:11). Oh! „Dacă doarme, are să se facă bine” (Ioan 11:12). Cu alte cuvinte, nu mai e nevoie să meargă la Betania! Dar Isus le explică: „Somnul de care vorbeam e moartea. Dar Mă duc să-l trezesc la viață!”
Resemnați, ucenicii n-au mai comentat nimic, în afară de Toma, care a adăugat: „Haide să mergem și noi să murim cu El!” (Ioan 11:16). Cuvintele lui transpiră cel mai negru pesimism, amestecat cu un atașament deplin, lipsit de orice urmă de răzvrătire. Admirabil e necredinciosul acesta!
Adio, speranță!
Din Pereea și până în Betania este o distanță de 40 km, cale de o zi de mers – cam zece ore. Poate că Isus a străbătut distanța mai măsurat și e foarte posibil să fi făcut două zile.
„Când a venit, Isus a aflat că Lazăr era de patru zile în mormânt” (Ioan 11:17). După obiceiul iudaic, Lazăr a fost depus în grota ce ținea loc de mormânt în aceeași zi în care murise.
Pentru cultura noastră, aceste patru zile n-au nicio semnificație. Însă pentru iudei, ziua a patra însemna sfârșitul oricărei speranțe. Timp de trei zile, iudeii credeau că viața poate să i se mai întoarcă în trup. De aceea, în primele trei zile, rudele vizitau mormântul încă deschis, în speranța că persoana putea să fie doar într-o stare cataleptică, și nu mort deplin. Dar, când venea a patra zi, nu se mai punea în discuție faptul că murise. Mormântul se închidea definitiv. Abia atunci începeau rudele să jelească mortul.
Înțeleg eu de ce Isus a mai zăbovit, ca să ajungă abia a cincea zi! Voia ca evenimentele să aibă loc exact după limita după care nici tradiția nu mai dădea nici măcar o miime de șansă pentru înviere!
Betania era situată la baza Muntelui Măslinilor, cam la 3 km depărtare de Ierusalim. Cu toate că Lazăr și ai lui erau oropsiți, numeroși iudei din clasa de mijloc veniseră să le mângâie pe Marta și pe Maria (Ioan 11:18,19). Tradiția iudaică socotea încurajarea celor îndoliați ca fiind una dintre faptele de caritate la care un iudeu era obligat. Se credea că o mare răsplată vine peste cei care își împlinesc această obligație, pe când cei care o neglijau erau amenințați cu mari nenorociri.
Crezul biblic
„Când a auzit Marta că vine Isus, I-a ieșit înainte” (Ioan 11:20). Ce moment dureros! Acela care ar fi putut izgoni moartea venise, dar prea târziu.
„Marta a zis lui Isus: «Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu! Dar și acum, știu că orice vei cere de la Dumnezeu, Îți va da Dumnezeu.» Isus i-a zis: «Fratele tău va învia.» «Știu», I-a răspuns Marta, «că va învia la înviere, în ziua de apoi»” (Ioan 11:21-24).
Nu te miri de ce oare Isus n-o mângâie pe Marta cu prezentul, ci cu viitorul? De ce Isus nu-i spune: „Fratele tău este deja în cer, cu îngerii... Cântă cu ceata mântuiților și de acolo se uită fericit și zâmbește în jos la tine”?
De ce oare nu i-a zis astfel? Vom afla mai târziu! Dar dacă Lazăr s-ar fi găsit deja în cer, ce mare scofală era să cobori pe cineva din slava și fericirea cerului... în mizeria și noroiul pământului, plin de rele și amărăciuni?
Mărturia de credință a Martei e mare. În ceasul-limită, ea rostește crezul pe care îl învățase de la Isus: „Știu… că va învia la înviere, în ziua de apoi” (Ioan 11:24). Aceasta este escatologia Bibliei! Există o zi a socotelilor finale – o zi când toate își vor primi răsplata. O zi când cei iubiți de Dumnezeu vor fi primiți în slava cerului, lângă sfinții îngeri. Dar abia atunci, și nu acum! Acesta este și motivul pentru care Marta nu îndrăznește să aplice cuvintele lui Isus „va învia” la clipa de față.
Două vieți – două morți
„Eu sunt Învierea și Viața. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?” (Ioan 11:25,26). Cuvintele acestea nu-și descoperă forța extraordinară decât atunci când te afli lângă groapă, cu inima frântă. Nu degeaba spunea cineva: „Prin lacrimi, vedem departe.”
Acela care citește pasajul cu ochii omului pragmatic rămâne confuz. Păi, câți credincioși – uite, de exemplu, apostolii – au crezut în El, și totuși au murit? Cum vine asta: „Cine crede în Mine nu va muri niciodată”?
Dar, dacă ia contextul învățăturii biblice, cititorul înțelege imediat că în Biblie se vorbește despre două vieți și două morți. Viața firească, pe care o avem prin Adam, este prima viață. Din nefericire, ea este urmată de obștescul sfârșit. Aceasta este moartea întâi. Dar, din fericire, prin Isus Hristos ni se mai oferă o a doua șansă: viața lui Isus. Dacă o acceptăm în inima noastră și o trăim prin credință, viața Lui veșnică devine viața noastră, iar noi am devenit copiii Lui. Aceasta este a doua viață. Pentru copiii Săi, Dumnezeu a pregătit „învierea” din moartea întâi, moartea obștească. Atunci, cei ce au murit în Hristos revin la viața lui Hristos și o trăiesc pentru veșnicii, dar în condiții lipsite de păcat și moarte. Iar cei care aleg să-L ignore pe Isus Hristos vor învia și ei pentru judecată, după care urmează sentința: a doua moarte, din care nu mai există revenire, sau înviere.[2]
[1] Robert J. Morgan, în From this verse, 1998.
[2] Detalii în privința învierii celor răi și a morții a doua se găsesc în capitolul 15.
- Detalii
- Scris de: Lucian Cristescu
- Categorie: O pagina pe zi editia a patra
Dumnezeu plânge
Iudeii care boceau pe lângă Maria, când au văzut-o plecând grăbită spre mormânt, s-au urnit și au urmat-o. Nu știau că sosise Galileeanul și că o aștepta la intrarea în sat, acolo unde Marta Îl întâmpinase. Isus S-a uitat și iată că o gloată numeroasă venea spre El. Era un convoi de jale. Când L-a văzut pe Isus, Maria a căzut la picioarele Lui, plângând: „Dacă ai fi fost aici…” (Ioan 11:32).
„Isus, când a văzut-o plângând, pe ea și pe iudeii care veniseră cu ea, S-a înfiorat în duhul Lui și S-a tulburat” (Ioan 11:33). Cuvântul „S-a înfiorat” e tradus din textul original cam neîndemânatic și subțire. În limba greacă, în loc de „S-a înfiorat”, stă scris că Isus „a gemut”, a scos un sunet care trăda un mare efort de a-Și reține lacrimile gata să izbucnească. Mântuitorul trăia o furtună sufletească de compasiune amestecată cu indignare! Păcatul – unicul lucru pe care El îl ura cu toată ființa – jefuia prin tributul morții pe copiii Săi. Moartea – plata păcatului – era lovitura dată Domnului vieții. Era lucrul pe care Dumnezeu nu l-a plănuit niciodată. Indignarea venea să-I multiplice suferința.
„Și a zis: «Unde l-ați pus?» «Doamne», I-au răspuns ei, «vino și vezi»” (Ioan 11:34).
Înaintea ochilor Lui divini se perindaseră milioane de decese. Ca martor ceresc din veșnicie, Isus asistase la toată agonia neamului omenesc. Peste inima Lui simțitoare se abătuseră toate consecințele păcatului în fiii oamenilor. De la primul mort, Abel, Isus a tot suspinat pe rând, la căpătâiul tuturor oamenilor care gustau neființa...
Iată și mormântul. Acolo zăcea Lazăr, pe care-l iubise.
„Isus plângea” (Ioan 11:35).
⁕ Zeii olimpici. Grecii epicurieni își închipuiau că zeii trăiesc fără nicio grijă: „Stau într-o pace netulburabilă, într-o perfecțiune neimplicată, detașată de lume.” Aceasta o numeau „ataraxia”. Mai mult chiar, ziceau stoicii, zeii nu doar sunt indiferenți, ci sunt lipsiți de capacitatea de a simți și de a dori, ca niște ființe fără inimă. Aceasta o numeau „eudaimonia”. „Ei stau într-o beatitudine netulburată, deasupra oricăror curenți, într-o încremenire supremă.”
În schimb, văd aici un Dumnezeu jelind... Isus plângând la mormântul prietenului Său, despre care știa că în câteva momente avea să-l învie, este monumentul împreunei simțiri a lui Dumnezeu cu omul. Jalea nu este de natura regretului (ca atunci când pierzi un avantaj). Ea este de natura afecțiunii. Este iubirea transformată în durere înaintea celui iubit, care acum zace rece și fără viață. Jalea este manifestarea spontană a iubirii care sângerează.
Isus plângând la mormântul prietenului Său pe care știa că, în câteva momente, avea să-l învie – acest tablou este una dintre cele mai puternice dovezi interne ale onestității și fidelității povestirii istorice. După imaginația noastră, lui Isus I-ar fi stat bine calm, ridicându-Se deasupra tuturor emoțiilor și durerilor din jur, preocupat de pregătirea spirituală a momentului învierii. Dar asta ar fi fost doar imaginație omenească superficială. Versetul: „Isus plângea”, cel mai scurt din toată Scriptura, este o lupă minusculă care descoperă adâncimea fără margini a dragostei lui Dumnezeu.
Piatra rostogolită
„«Dați piatra la o parte», a zis Isus” (Ioan 11:39).
Conform talmudiștilor, era interzis să deschizi un mormânt după a patra zi, după ce piatra a fost așezată la gura lui. Pe lângă alte pericole, erau conștienți de necurăția morală prin contact cu mortul. Din acest motiv, evitau să vină mai aproape de doi metri de mormânt.
„Ah, Doamne, miroase greu!” (Ioan 11:39). Reacția Martei a sunat ca un: „Nu deschide!” Marta credea că Isus era Hristosul (Ioan 11:27), și totuși credința aceasta a ei nu ducea mai departe. Marta n-avea nicio așteptare privind restaurarea vieții lui Lazăr. Te întreb: Credea Marta sau nu credea? Credea cu o credință cufundată în imaginar, dar incapabilă să depășească realitatea rece. Toți suntem în stare de incredibile fluctuații de credință: de la „dar și acum știu că orice vei cere lui Dumnezeu, Îți va da Dumnezeu” (Ioan 11:22) la momentul de eclipsă totală: „Nu deschide!”
⁕ Capacul. Fusesem chemat să îngrop o mamă tânără, care lăsa în urmă trei copii micuți. Uluit, soțul ei nu reușea încă să accepte că Mirela nu mai era. Se rugase și postise mult înainte. De câteva ori primise asigurarea că „boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu”. Cu nădejdea aceasta o mângâia el zilnic, ore în șir. Și acum? Împotriva tuturor argumentelor, Mirela zăcea rece în sicriu, sub capacul de brad crud. Când am intrat în casă, toți plângeau, în afară de el.
La un moment dat, soțul m-a luat în camera de-alături ca să-mi spună ceva: „Eu am încredințarea că Domnul poate s-o învie chiar acum. Nu zic că așa o să se și întâmple. Eu zic: «Facă-se voia Lui.» Dar n-am liniște dacă nu-L chemăm pe Domnul să-Și arate puterea, pentru cazul că ar voi s-o învie. Roagă-te mata la căpătâiul ei, și Domnul facă ce-o vrea El. Eu cred că El poate!” M-am gândit ce să-i zic. În cazul acela, eu eram realistul, cu mintea rece. El era mai aproape de sfera fantasticului, a minunilor, pentru că speranța lui nu-L mai avea decât pe Dumnezeu. Să-l dau înapoi, nu era bine. Oare nu credeam și eu că El poate oricând să învie un mort? Am încuviințat, dar l-am pregătit pentru oricare dintre alternative.
Când rudele au plecat de lângă sicriu, am încuiat ușa după noi. Am luat Scriptura, ne-am reamintit pasajele puternice ale învierii, apoi... Bietul om luase poziția de rugăciune. Dar eu l-am întors. „Ce e?” a întrebat el nedumerit. I-am arătat capacul pus: ne rugam ca Mirela să se ridice, dar capacul o țintuia înapoi. „Nu mă pot ruga până nu ridicăm capacul!” Cu o ezitare, omul a descoperit moarta, apoi ne-am rugat... mai mult pentru noi, cei vii, și-apoi și pentru ca slava Lui să se arate la vremea hotărâtă de El: acum sau în „ziua de apoi”... Și Dumnezeu, care ne-a ascultat, a ales a doua alternativă.
M-am tot gândit după aceea la credința acelui om. Credea sau nu credea că Mirela putea să învie? Într-un fel, credea, dar nu într-atât ca să dea capacul la o parte. Acesta este punctul de confruntare dintre credință și realitate. Credința merge împotriva evidențelor și e nelogică, pentru că se bazează pe o altă cauzalitate, cea a lui Dumnezeu. Pe când realismul se pune de-a curmezișul: „Miroase greu.”
„Vino afară!”
Până și oamenii care rostogoliseră piatra s-au tras cu teamă înapoi. Mulțimea rămase împietrită în fața scenei. Hristos era singurul „actor” în acest act nepământean. Isus ridică ochii și... nu Se roagă; doar Îi mulțumește Tatălui pentru răspunsul pe care-l dă. Și nici măcar nu-I mulțumește pentru Sine, ci pentru cei care-L priveau cu răsuflarea tăiată. Era mărturia că El nu face nimic de la Sine, ci doar ce Îi spune Tatăl să facă.
„După ce a zis aceste vorbe, a strigat cu glas tare: «Lazăre, vino afară!»” (Ioan 11:43). Glasul acela care nu obișnuia să strige, care nu se făcea auzit pe ulițe, acum striga din răsputeri. Numai de două ori se mai regăsește în Biblie „strigătul cu putere” al lui Isus: în ultima opintire pe cruce, înainte de a expia (Matei 27:50), și încă o dată, când Isus Se va întoarce pe nor și va striga: „Veniți afară!” (1 Tesaloniceni 4:16), atunci când toți morții vor auzi glasul Fiului omului și vor învia! (Ioan 5:25). Strigătul lui Isus lângă mormântul deschis al lui Lazăr este doar preludiul marii zile.
Și... Ah! Din întunericul grotei, se vede ceva mișcându-se. Rândurile se rup. Oamenii scot strigăte de groază sau de bucurie... și Lazăr iese afară – e viu!
Miracolul convertitor
Învierea este cel mai fantastic miracol pentru specia umană. Dorul nestăvilit de a trăi, care există în fiecare ins, și lipsa sensului existenței pe care o aduce moartea fac ca, dintre toate minunile pe care imaginația le-ar putea numi, învierea să fie cea mai dorită. Dar mintea omenească se îndoiește de îndată ce încearcă să înțeleagă „științific” învierea. Legea fizică, naturală, îi stă împotrivă.
Unii înțeleg miracolul ca fiind suspendarea legilor fizice ale universului. Dar funcția miracolului este cu totul contrară: el există ca să arate că moartea, stricăciunea și nimicirea... sunt, de fapt, suspendările nedrepte ale adevăratelor legi ale lui Dumnezeu.
Privită din acest punct de vedere, învierea schimbă perspectiva de a privi viața și istoria lumii.
Dacă iei ca punct fix violența, mizeria, boala și moartea, atunci învierea este o contradicție șocantă a realității (o fantezie mângâietoare). Îți poate da ceva consolare, insuficientă însă ca să depășești durerea cauzată de moartea celor dragi și de dispariția ta.
Dacă privești însă învierea drept reper, ca fiind felul de necontestat în care Dumnezeu îi tratează pe cei pe care-i iubește, în această perspectivă, viața curentă și istoria devin contradicția cruntă a realității fericite. În acest caz, învierea este doar avanpremiera realității ultime și durabile. Speranța țâșnește ca o lavă dedesubtul crustei vieții alterate și aparente.
⁕ Nevermore. În 1845, în New York Mirror apărea o poezie plină de nostalgie și amar a lui Edgar Allan Poe, intitulată „Corbul”. Curând, poezia va intra în literatura americană ca o capodoperă a disperării. Ca o oglindă a experienței sufletești a autorului, versurile lăsau să transpară nenorocirea lui Poe. Născut în casa unor actori fără lețcaie, orfan la doi ani, crescut într-un mediu neprielnic, Poe gustă din relele și durerile vieții. Poezia – o elegie la moartea celei iubite, Lenore – ridică întrebări existențiale: „Mai e ceva după mormânt? Voi trăi după moarte? O voi mai vedea pe Lenore? Va mai exista speranță?” La toate acestea, ca un gong macabru, vine răspunsul „Nevermore” – Niciodată! Poe moare la patruzeci de ani, într-o criză alcoolică.
La câteva decade mai târziu, un alt poet, Virgil Brock, trecea prin încercarea pierderii soției sale iubite. Era o seară tristă, când soarele apunea peste peisajul încremenit al iernii. În obscurul camerei, poetul și-a vărsat izvorul sufletului în poemul „Evermore” – „Totdeauna”. Pline de lacrimă, dar și de încredere în învierea lui Hristos, versurile se încheie: „O voi vedea în ziua cea dincolo de apus, pentru totdeauna!”