- Detalii
- Scris de: Lucian Cristescu
- Categorie: O pagina pe zi editia a patra
Ieri ai terminat de citit capitolul 11 – Paradoxul iertării
Dacă dorești să participi și la concurs, iată link-ul pentru test - https://forms.gle/dcMi23HeepcjoF7R8
Nu uita că ai doar 24 de ore la dispoziție pentru a trimite testul completat.
Astăzi continuăm lectura cărții Galileeanul cu prima parte din capitolul 12 – Geniul creștinismului.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Era în 1944. Pentru Germania, războiul mergea din rău în mai rău. În disperare de cauză, Adolf Hitler decretase „soluția finală” – exterminarea completă a evreilor. Lui Simon Wiesenthal, arhitect tânăr, îi venise și lui rândul să fie deportat în lagărele naziste. Sub ochii lui, naziștii au ucis-o pe bunica lui pe casa scării. Pe mama lui au încărcat-o într-un camion cu evreice bătrâne. Optzeci și nouă dintre rudele sale au fost ucise de naziști. Când a ajuns acolo, a încercat să se sinucidă, dar n-a reușit. Iată ce povestește el în cartea The Sunflower.
La data aceea, deținutul Wiesenthal lucra la un spital ca gunoier și se ocupa și cu scoaterea cadavrelor. Într-o zi, o soră s-a apropiat de el și l-a întrebat: „Ești evreu?” Apoi l-a chemat după ea. Într-un salon obscur, zăcea un militar înfășurat tot în bandaje, de nu i se vedeau decât trei găuri în pansament. Era un ofițer SS pe patul de moarte și-i cerea să-l asculte: „Mă numesc Karl. Trebuie să-ți spun un lucru teribil – pentru că ești evreu.”
Karl se născuse într-o familie catolică. Apoi, ca toți copiii, a ajuns în organizația Hitler Jugend. De aici, s-a înrolat ca voluntar SS. Pe frontul rusesc a luptat eroic. Acolo a fost grav rănit.
În timp ce-și povestea ororile, de trei ori Wiesenthal a încercat să părăsească salonul, dar ofițerul l-a apucat de fiecare dată de mânecă, implorându-l să-l asculte. Cerea să-l elibereze.
... Era în Ucraina, în fața rușilor care se retrăgeau. Sabotorii întinseseră curse și 30 de germani fuseseră uciși. Ca răzbunare, au strâns 300 de evrei, i-au îngrămădit într-o casă cu trei etaje, au stropit-o cu benzină și i-au dat foc cu grenade. SS-iștii au înconjurat casa și trăgeau asupra celor ce voiau să iasă sau să sară pe fereastră. Cerul s-a umplut de urlete...
Karl povestea: „Am zărit un om cu un copil mic în brațe. Hainele lui deja ardeau. Lângă el era o femeie – mama copilului. Cu mâna liberă, omul i-a acoperit copilului ochii, apoi a sărit. După el a urmat și mama. De la geamurile celelalte cădeau trupuri arzând. Noi trăgeam! Oh, Doamne...
Acum sunt torturat de vina mea! Nu știu cine ești, dar știu că ești evreu. Știu că ce-am făcut este îngrozitor. În lungile nopți de când aștept sfârșitul, simt nevoia să mărturisesc unui evreu... și să cer iertare. Știu că cer prea mult, dar, fără răspunsul tău, nu pot muri în pace...”
Fără să scoată un cuvânt, Wiesenthal s-a smuls din mâna lui Karl și a ieșit afară...
Dar cazul nu se încheie aici. Wiesenthal, la rândul său, a fost frământat dacă a procedat bine sau nu. După război a vizitat-o pe mama ofițerului, în Stuttgart, sperând să scape de amintirea acelei zile. În schimb, vizita a colorat imaginea lui Karl în trăsături mai umane: mama îi povestise de copilăria pioasă a băiatului ei.
După 20 de ani, el a scris povestirea și a trimis-o celor mai luminate minți în materie de etică: evrei și neamuri, catolici, protestanți, ba chiar și atei, cu întrebarea: „Ce-ați fi făcut în locul meu?”
Și acum vine punctul de tensiune: din 32 de oameni care i-au răspuns, doar șase i-au scris că a greșit; între aceștia era și un om de culoare, luptător în rezistența franceză. Dintre ceilalți 26, care erau în majoritate creștini, doar câțiva atei și evrei și-au dezlănțuit ura și spiritul de răzbunare.
A procedat corect sau nu? Au dreptul creștinii să invoce justiția și răzbunarea? Pot creștinii să urască și să ucidă, fie cu gloanțe, fie prin vorbe și atitudine? Mai mult: Cum se explică războaiele a două milenii creștine, duse de națiunile creștine? Ați auzit de tunuri și baionete stropite cu apă sfințită? De slujbe pentru blestemarea inamicului? În fond, oameni ca și noi, cu aceleași drepturi la viață și mântuire.
Ceva este putred în creștinism! Mohandas Gandhi, eroul Indiei libere, comenta odată: „Creștinismul n-are niciun cusur. Singurul necaz este că voi, creștinii, nu trăiți învățăturile voastre.”
Dar stai puțin: Ce-o însemna „să trăiești creștinismul”, afară de slujbe, posturi și sărbători? Creștinii sinceri știu, în clipa morții, cum să moară cu Hristos; sunt gata chiar și să moară pentru Hristos. Dar ca să trăiască pentru Hristos – altfel decât de a se călugări – n-au idee cum!
Ciudată această neștiință... Timp de 33 de ani, Mântuitorul a demonstrat în viața Lui ce înseamnă „a trăi” pentru Dumnezeu. În situațiile de zi cu zi, El a desfășurat constant marele principiu ceresc – iubirea.
Este exact ceea ce le lipsea arbitrilor lui Simon Wiesenthal. E ceea ce observă lumea că lipsește. Ateul Bertrand Russel scria cu mâhnire: „Lucrul de care lumea are nevoie – mi-e rușine s-o spun – este iubire creștină.” Ca să nu confundăm iubirea cu simțămintele spontane, naturale, ca iubirea de „ai mei”, Isus ne dă o interpretare amplă și completă a ceea ce înseamnă dragostea Lui. Lecția lui se cheamă „Predica de pe munte”.
Predica de pe munte
Evanghelia după Matei este, în general, percepută ca fiind deosebită. Poate pentru faptul că este cea dintâi și oricine ia Noul Testament în mână se întâlnește mai întâi cu ea. În mod sigur însă, ea este unică prin cele trei capitole dense (5, 6 și 7), care cuprind această „stea polară”, esența cuvântărilor Mântuitorului, care este Predica de pe munte. În materie de idealuri, de „a trăi pentru Hristos”, oricine citește aceste trei capitole nu mai are întrebări. În schimb, cade pe gânduri...
Cu toții ne-am format în societatea de tip „junglă”, în care forța și dibăcia de a-i cuceri pe ceilalți sunt factorii care asigură succesul și supraviețuirea. Cu toții ne-am obișnuit cu etica meritelor și cu principiul care o domină: faci bine – ai premiul; greșești – ești penalizat. Pentru acest tip de mentalitate, Predica de pe munte este mai mult decât revoluționară. Ea șochează și înfurie.
Cum vă sună cuvintele lui Hristos: „Ferice de cei săraci în duh” (Matei 5:3); „Ferice de cei ce plâng” (Matei 5:4); „Ferice de cei prigoniți din pricina neprihănirii” (Matei 5:10); „Oricine se mânie... va cădea sub pedeapsa judecății” (Matei 5:22); „Nu vă împotriviți celui ce vă face rău” (Matei 5:39); „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă” (Matei 5:44); „Tot ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel” (Matei 7:12); „Voi fiți dar desăvârșiți” (Matei 5:48)?
Când stai să te gândești la aceste imperative, realizezi că funcționezi „pe contra”. Lumea întreagă este structurată pe principii inverse, dar – de ce să nu recunoaștem – mult mai practice. Bazată pe instinctele naturale, lumea s-a înarmat în modul cel mai eficient pentru supraviețuire, apărare, orientare.
⁕ Cartea. Într-una dintre zile, mi-a căzut în mâini o carte de consiliere familială, scrisă de un autor creștin. Erau multe lucruri interesante în carte. Dar am fost izbit neplăcut de un capitol care se ocupa cu tratarea neînțelegerilor în familie. Probabil ca să fie în ton cu principiile moderne de consiliere, autorul aborda subiectul pur psihologic și deloc spiritual. „Dă-ți drumul la mânie! Păi, fii tu însuți!” Modelul lui Isus Hristos era trecut cu vederea, ca ceva expirat moral. Astea... au fost! Acum se cere altceva!
Contrazicând toată experiența pragmatică a societății competitive – o experiență confirmată de mii de ani și în toate civilizațiile –, învățătura lui Hristos proclamă opoziție totală față de aceasta. Ne mai mirăm de ce creștinismul însuși a fost o pricină de scandal? Imaginați-vă numai cu cât mai mult i-a scandalizat pe cei care o auziseră în primă audiție!
Pricină de scandal
⁕ Seforis. În anul IV î.Hr., un zelot a spart arsenalul din Seforis, capitala Galileei, și i-a înarmat pe rebeli. Drept represalii, Irod a răstignit nu mai puțin de 2 000 de iudei de toate vârstele și a ras orașul până-n temelii, ca apoi să-l reconstruiască.
Romanii mișunau prin țară, spurcând cu tălpile lor pământul sfânt, înălțându-și vulturul de bronz ca steag, ultragiind conștiințele iudeilor. Pe când Galileeanul predica sus, pe munte, la poalele colinei treceau grupuri de legionari... „Dacă te silește cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două” (Matei 5:41). Fețele celor prezenți se crispară. Ai auzit ce spune? Romanii impuseseră un „drept al cuceritorului”, acela de a obliga pe orice autohton care le ieșea în drum să le care bagajele cale de o milă, cca 1 600 de metri. Și bagajele lor erau tare grele. Iar acum, Galileeanul – în loc să le proclame vestea cea bună a eliberării – vrea să le dubleze umilirea și servitutea?
Imaginează-ți cadrul istoric al predicii: soldații romani tocmai năvăliseră într-un sat galileean ca să reprime o rebeliune. Bărbați, femei și copii fuseseră omorâți cu cruzime, pentru ca iudeii să primească o lecție. Iar Isus le predica: „Iubiți pe vrăjmașii voștri!” E greu să-ți imaginezi șocul pe care galileenii l-au resimțit. Predica nu îi uluia, îi înfuria! Era culmea!
Isus le predica o împărăție care vine cu o putere lăuntrică, dar împotriva căreia... se poate totuși rezista. O împărăție umilă și neconstrângătoare, o împărăție care coexista cu răul! Mesajul îi jignea pe iudeii pregătiți de revoltă și de măsuri radicale.
„Fericirile” lui Isus nu erau deloc „supraviețuirea celor mai adaptați”, ci „triumful ciudat și misterios al victimelor”... Or aceasta nu era „învățătură”, era o nebunie destinată nimicirii de sine și nimicirii de neam!
Un drum anevoios
⁕ Dentistul. Mi-amintesc de ziua când mi-am dus băiețelul de patru ani la dentist. L-am dus cu bicicleta, ca să-i fac călătoria mai plăcută. Am intrat în policlinică. Îi simțeam groaza de cum am intrat în cabinet. Îi povestisem cu mult timp înainte de nevoia de a ne îngriji dinții... Înțelesese, dar numai cu mintea. Acum mă implora din priviri și prin cuvinte să nu-l urc pe scaun.
Dar tatăl se transformase într-un călău. Fără să țină cont de nimic din ce implora, îl imobilizase pe scaun... Pe când băiețașul încerca să-și țină fălcile strânse, tata i le-a descleștat cu forța... Cred că durerea fizică era cea mai neglijabilă. Durerea sufletească de a fi trădat și lepădat era îngrozitoare. Știu că l-am rănit adânc. Mult timp după aceea se mira, tăcut, de ce tocmai eu îl dădusem pe mâna chinuitorilor. Totuși m-a iertat...
Exact ca un copil își începe creștinul experiența spirituală. „Nașterea din nou” – oricât de autentică – este doar o poartă, este începutul. Dincolo de ea se deschide o cale spinoasă de experiențe formative, de creștere. Uneori, lecțiile sunt la fel de dureroase ca vizita la dentist. Dar cine nu crește în Hristos va pieri, în ciuda celei mai reușite nașteri.
Omul spiritual, cel care a descoperit ticăloșia păcatului ce macină temeliile spirituale ale minții și sufletului, acceptă să se supună tratamentului „dentistului”, un tratament indezirabil în cel mai propriu sens al cuvântului. Dar altă cale de salvare nu-i.
De-a lungul drumului până la punctul de sosire, marcajul răsună constant: „Fiți dar desăvârșiți.” Disciplina minimă în vederea atingerii staturii cerute de Dumnezeu pentru orice mântuit se cheamă Predica de pe munte!
Bătălia pentru „desăvârșire”
Nu există, alături de iubire, o trăire mai consumatoare ca strădania spiritului pentru atingerea perfecțiunii. Filozofi, savanți, artiști, meșteșugari au gustat entuziasmul și chinul căutării desăvârșirii.
Cărturarii iudei din timpul Domnului Hristos, influențați de cultura greacă, ajunseseră să caute perfecțiunea în stările de fapt. Ea era percepută ca o perfecțiune imponderabilă, ca o stare de conformare totală, impecabilă și fără cusur față de cerința exactă a lui Dumnezeu. Mistuiți de aspirația performanței totale, cei mai tari au așezat sub lupă comandamentele din lege. I-au urmărit fibrele și zimții, ca să-i reproducă întocmai în conduita lor ireproșabilă. Rabinii au dezvoltat în jurul Torei o rețea complexă de 613 reglementări legale, care – la rândul lor – au devenit obiectul altor comentarii și amendamente, constant multiplicate de la generație la generație.
Căzând în aceeași eroare elenistă, creștinii cei buni au încercat să-i egaleze pe farisei.
⁕ Primii călugări (începutul secolului al IV-lea) trăiau într-o asceză extremă, cu o dietă redusă la pâine, sare și apă. Unul și-a proiectat celula atât de mică încât trebuia să se chircească pentru a putea sta în ea. Altul a petrecut zece ani într-o cușcă circulară. Călugării vegani[1] trăiau în păduri și mâncau rădăcini și ierburi. Unii trăiau goi, având doar un șorț la brâu, dar și acela de spini.
[1] Dieta vegană – o dietă strict vegetariană, care exclude produsele lactate și ouăle.
- Detalii
- Scris de: Lucian Cristescu
- Categorie: O pagina pe zi editia a patra
⁕ Calvin. În dictatura religioasă introdusă în 1541 în Geneva, reformatorul Jean Calvin – desigur tot cu bune intenții de perfecțiune –, pe lângă unele restricții rezonabile, interzisese chiar cântatul și muzica de orgă și dreptul părinților de a le da nou-născuților nume care nu se regăsesc în Biblie. De exemplu, un părinte a stat patru zile în temniță pentru că i-a dat fiului său numele „Claude”, nume care nu se regăsește în Scripturi. Altă dată, consistoriul a decapitat un copil pentru că lovise cu mânuța în părinții săi.
În contrast cu aceste străvechi reprezentări ale perfecțiunii, „desăvârșirea” înălțată de Isus în predica Sa schimbă radical însăși matricea mentală. La o lectură superficială, cititorul are impresia că Domnul Hristos vine să înlocuiască Legea lui Dumnezeu[1], dreptatea aspră a Celor Zece Porunci, cu o justiție blândă a milei. Dar la o examinare de aproape, dimpotrivă, descoperi că Hristos sparge tiparele gândirii rabinice de performanță, ca să deschidă orizonturi diferite și mult mai generoase către perfecțiune! Lăsând deoparte preocuparea pentru „conduită” sau aspectul exterior, Hristos țintește spre gândul neștiut, privirea, vorba, impulsurile firii, reacția de autoapărare... și le așază neînduplecat sub ghilotină!
Contrar tuturor presupunerilor noastre, Hristos pornește exact de la același punct de unde au pornit și iudeii, anume de la hotărârea neînduplecată pentru o desăvârșire totală. El împinge legea-etalon spre același ideal, dar într-o cu totul altă direcție și mult mai departe decât a îndrăznit s-o împingă cel mai sever fariseu!
Din punct de vedere omenesc, Isus pare să facă legea imposibil de ținut pentru oricare păcătos. Apoi ne poruncește s-o păzim!! Rezultatul e implacabil același: Orice încercare de conformare față de Predica de pe munte conduce la un și mai disperat simțământ de neputință și netrebnicie... Și-atunci te întrebi: de ce această extraordinară mobilizare într-o direcție neînțeleasă și iluzorie?
Cercuri vicioase
De-a lungul experienței creștine, au existat câteva încercări remarcabile de a rezolva frustrarea pe care Predica de pe munte o stârnește în inimile sincere. Scriitorul Philip Yancey, în cartea sa, The Jesus I Never Knew, tratează pe larg această problemă. Din ea, selectez câteva gânduri:
1. Toma d’Aquino (cca 1250) a rezolvat simplu criza. Mai întâi a separat învățăturile Bibliei în două categorii: „precepte” (cerințe) și „sfaturi” (recomandări). Iar apoi, simplu, a încadrat Predica de pe munte în secțiunea mai puțin mandatorie, în secțiunea de „sfaturi”. În timp ce preceptele cuprindeau legi morale universale și cu autoritate nenegociabilă (ca Cele Zece Porunci), sfaturile, în schimb, erau bune doar așa, ca ideal, ca îndemnuri pioase, fiind însă lipsite de forța morală a preceptelor. În consecință, Biserica Catolică a emis două liste distincte de păcate: a) păcate „mortale” și b) păcate „scuzabile”. Mesajul e: nu te întrece cu firea în privința desăvârșirii...
2. Martin Luther (cca 1530), pornind de la premisa că omul are două datorii distincte: 1) față de cezar și 2) față de Dumnezeu, construiește ideea că un creștin are o cetățenie dublă: atât ca cetățean al Împărăției lui Hristos, cât și al împărăției lumii. Extremismul din Predica de pe munte se aplică doar Împărăției lui Hristos, nu și celei a cezarului. Porunca „iubește pe vrăjmaș” desigur că nu se aplică statului. Pentru stăvilirea anarhiei, statul trebuie să riposteze în fața dușmanului și să extermine răul. Creștinul trebuie să învețe să separe cu atenție „instituția” de „persoană”. În consecință, un soldat creștin trebuie să împlinească ordinele și să ucidă dușmanul statului, în timp ce – urmând Legea lui Hristos – trebuie să-și iubească dușmanul din inimă... Mesajul e: separă creștinismul de politică!
3. Dispensaționalismul – mișcarea lui Darby și Scofield – (cca 1850) explică aceste învățături ca fiind ultimul și cel mai înalt vestigiu al epocii Legii, o epocă ce tocmai urma să fie înlocuită de epoca Harului, îndată după moartea și învierea Domnului. Astfel, ele nu au nicio autoritate pentru creștini. Biblia Scofield le descrie ca „lege pură”, neavând decât sensul de „frumoasă îndemnare morală pentru creștin”.
4. Albert Schweitzer (1930) le consideră învățături date doar pentru vremuri cu totul speciale. Schweitzer gândea că Domnul Isus, fiind convins că lumea urma să se sfârșească chiar atunci într-o uriașă Apocalipsă, decretase un fel de „lege marțială”. Însă, întrucât lumea nu s-a sfârșit atunci, noi, cei care trăim vremuri obișnuite, și nu acele momente speciale, trebuie să înțelegem sfaturile Sale diferit de modul în care le privea Isus...
Și rezultatul?
Ați observat, desigur, că toate aceste vederi, deși oferă oarecare soluții, poartă carențe serioase:
1. Soluția lui Toma d’Aquino făcea o distincție pe care Isus n-a făcut-o! Dimpotrivă, Isus pune un mare egal între porunca a șaptea și atitudinea ascunsă a inimii față de o femeie. Întrucât comportamentul exterior izvorăște din atitudinea inimii, cu atât mai mult Predica de pe munte înalță precepte, și nu sfaturi îngăduitoare...
2. Soluția lui Martin Luther și-a arătat pe deplin caracterul dezastruos în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Trupele SS ale lui Hitler, de peste 13 milioane de soldați, între care destui creștini, își linișteau pur și simplu conștiința că „ei doar urmează ordinele comandanților” atunci când ucideau mame cu prunci. Sunt nenumărate dramele de conștiință care au sfâșiat sufletele creștinilor confuzi.
3. + 4. Atât dispensaționaliștii (Darby), cât și apocalipticii (Schweitzer) n-au oferit decât căi de evaziune a învățăturii fundamentale a lui Hristos; până astăzi, ele sunt considerate doar tertipuri, condamnate chiar în Predica de pe munte: „Oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci și va învăța pe oameni așa va fi chemat cel mai mic în Împărăția cerurilor.”
Cheia enigmei
Neașteptat pentru teologi, cheia enigmei ne-o procură experiența spirituală a doi autori clasici, Lev N. Tolstoi și Feodor Dostoievski, fiecare având o experiență chinuită ce culminează cu descoperirea luminii salvatoare din Evanghelia lui Isus Hristos. Pentru Rusia comunistă, operele lor au fost ca apa în pustie. În anii ’70, ani de comunism agresiv, scriitorul Malcom Muggeridge era surprins să audă că membrii elitei intelectualității din URSS experimentează o trezire spirituală. Anatoli Kuznețov – pe atunci în exil în Anglia – le-a explicat că abia puteai găsi un scriitor, artist sau muzician care să nu fi fost familiarizat cu marile teme ale creștinismului. Muggeridge și-a exprimat mirarea cum este posibil așa ceva când Biblia fusese cu totul retrasă și era de negăsit. Kuznețov i-a explicat: „Odată cu Biblia, comuniștii au uitat să suprime și cărțile lui Tolstoi și Dostoievski, cele mai eficiente expuneri ale credinței creștine pentru vremurile noastre.”
Eșecul titanului
Deși Tolstoi a fost apreciat de unii (Virginia Woolf) ca fiind „cel mai mare romancier pe care l-a avut lumea”, iar de alții ca un „simbol viu al căutării după sensul vieții” (Enciclopedia Britanică, 1999), istoria lui este cronica frământată a omului în căutare de absolut.
Născut într-o familie nobilă, Lev Nicolaevici Tolstoi rămâne orfan de mic. Mătuși binevoitoare se ocupă de creșterea lui. Curând, ca tânăr, se aruncă din plin în viața salonardă. La 23 de ani, Tolstoi intră în armată și ia parte la Războiul Crimeei. Obosit de sânge și căutând altceva, la 28 de ani, Tolstoi își dă demisia din armată, ca să pornească să colinde Europa... După doi ani, se întoarce de la Paris fără nicio copeică: prăpădise toți banii la ruletă. Dorind să ia viața în serios, Tolstoi se căsătorește cu Sonia, cu care va avea 13 copii. Mânat de un talent prodigios, Tolstoi se dedică scrisului. Curând, cele două romane Război și pace și Ana Karenina îl fac faimos. Viața merge înainte până când, la 56 de ani, Tolstoi trece printr-o depresie cumplită. Pentru ce-a trăit de fapt? Moartea se apropie, iar el se vede nepregătit ca un copil. Gândul sinuciderii îl urmărește. În clipele de luciditate, ascunde funiile din casă ca nu cumva să se spânzure și nu mai iese la vânătoare, ca nu cumva să-și tragă un glonte în cap. Groaza de moarte îl determină, în cele din urmă, să-L caute pe Dumnezeu.
Într-o zi de iarnă grea a anului 1884, cuprins de angoasă, după ce rătăcește printr-o pădure, se prăbușește în zăpadă, dorind să moară. În singurătatea albă, lumina Evangheliei lui Isus îi umple sufletul. Lângă neprihănitul Isus, viața capătă deodată sens. Egoismul său este voalat de iubirea și bunătatea Galileeanului. Și așa, ateul, imoralul, epicurianul Tolstoi devine un ucenic al lui Isus.
Ceea ce îl fascinează cel mai mult în Evanghelie este tocmai Predica de pe munte. Având de-acum un alt sistem de valori, Tolstoi își renegă stilul de viață, goana după glorie, chiar și romanele. De aici înainte, este hotărât să scrie orientat numai spre morala biblică. Datorită faptului că Tolstoi a avut bunul obicei să-și țină un jurnal în care-și nota lupta sa lăuntrică până în cele mai mici detalii, suntem în temă cu itinerarul său spiritual. Idealurile morale din Evanghelie l-au atras ca o flacără, în ciuda nemulțumirii sale cu privire la felul în care le aplica în viață. Jurnalul său este însă martor că Tolstoi s-a străduit să urmeze literal Predica de pe munte.
Odată, după ce a citit porunca pe care Isus a dat-o tânărului bogat, Tolstoi a decis să-și elibereze șerbii, să renunțe la copyright și să-și împartă imensele bogății. A început să poarte haine țărănești și ciubote făcute de el. A început să are câmpul alături de mujicii lui... Soția lui, Sonia, văzându-și siguranța financiară vaporizându-se, a protestat până când Tolstoi i-a făcut ceva concesii. Banii câștigați din publicarea romanului Învierea, scris la 71 de ani, au fost dați pentru acoperirea cheltuielilor de emigrare în America a unui grup întreg de anabaptiști persecutați de țar. Pledoaria sa pentru filozofia nonviolenței – luată din Predica de pe munte – i-a inspirat apoi cu putere pe Gandhi și pe Martin Luther King.
Ca să fie desăvârșit, Tolstoi a renunțat la vânătoare, la fumat și băutură și a devenit vegetarian. Avea „reguli pentru dezvoltarea voinței emoționale; reguli pentru dezvoltarea simțămintelor înalte și reguli pentru reprimarea simțămintelor josnice...” Niciodată n-a renunțat la niciuna dintre ele. Toată viața și-a propagat crezul său care, de-atunci și până acum, continuă să câștige nenumărați entuziaști. Oamenii îi admirau viața impecabilă de dinafară...
Și totuși...
În ciuda eforturilor sale sincere, niciodată n-a atins disciplina de sine necesară împlinirii desăvârșite a regulilor. Prea cinstit cu sine, el nu și-a tăgăduit conștiința, care nu contenea să-l tortureze. Străduințele arzătoare ale lui Tolstoi spre perfecțiune nu i-au adus niciodată pacea și bucuria sufletească. Toate metodele sale de auto-îmbunătățire s-au dovedit nule. Până în ultimele zile, jurnalul său continuă să puncteze refrenul neîmplinirii. Antagonismul dintre real și ideal l-a măcinat cumplit.
„Testul păzirii învățăturii lui Hristos se concretizează în conștiința eșecurilor noastre de a atinge perfecțiunea”, scria Tolstoi cu amar. „Cât de mult ne-am apropiat de perfecțiune nu poate fi evaluat. Tot ce putem vedea este mărimea devierilor noastre.”
Atât de dezamăgit era de neputința omenească încât, spre sfârșitul vieții, și-a ascuns puștile, ca să nu dea curs tentației de a se sinucide. În cele din urmă, Tolstoi pur și simplu a fugit de acasă. A fugit de faimă, de familie, de identitatea lui și de bogăție... Însoțit doar de fiica lui credincioasă, Alexandra, a murit ca un vagabond într-o haltă de cale ferată, la 82 de ani.
Philip Yancey îl consideră pe Tolstoi drept „primul autor care a realizat cea mai dificilă dintre sarcini: să-L facă pe Dumnezeu tot atât de atrăgător și de credibil pe cât este diavolul. Scrierile lui oferă o sursă vezuviană de putere morală. El e cel care mi-a îndreptat privirea în sus!”
Și totuși, convulsiile sale spirituale și nefericirea lui mărturisesc că lui Tolstoi i-a lipsit ceva esențial. Unul dintre biografii săi, A. N. Wilson, scrie: „Cu claritate de cristal, Tolstoi și-a văzut propria nevrednicie în lumina idealului lui Dumnezeu. Dar Tolstoi n-a putut face pasul următor – acela de a se încrede în harul lui Dumnezeu pentru a-și depăși incapacitatea.” Tolstoi a descoperit cu claritate ținta. Din păcate, îndoindu-se de divinitatea lui Isus[2], Tolstoi a rămas pe loc. Religia lui Tolstoi a fost un sistem disperat al legii, lipsit de puterea harului.
[1] În cele șase ocazii când apare structura adversativă: „Ați auzit că s-a spus... Dar Eu vă spun...”, Isus niciodată nu contrazice Legea, ci taie corsetul interpretării legaliste a rabinilor. De exemplu, atunci când abordează porunca a VI-a: „Să nu ucizi”, Isus amendează doar viziunea îngustă și formală a cărturarilor, dând în schimb o perspectivă înfricoșătoare poruncii. La fel operează vizavi de toate celelalte porunci (a VII-a, a III-a, a II-a, I). Într-un
caz, când se raportează la prevederile penale ca „dinte pentru dinte”, Isus condamnă aplicarea lor în plan individual – în care nu operează decât legea iubirii de semeni, așa cum stă scris în Leviticul 19:18 –, limitând utilizarea lor exclusiv în sfera legitimă a exercițiului judecătoresc, pentru care au și fost dispuse. Numai o singură dată (Matei 5:43) Isus atacă în forță porunca: „Să iubești pe aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tău.” Dar porunca aceasta nici nu există în Scriptură! Dimpotrivă, Dumnezeu poruncește: „Să nu urăști pe edomit, căci este fratele tău”; „Să nu urăști pe egiptean, căci ai fost străin în țara lui” (Deuteronomul 23:7); „Dacă întâlnești boul vrăjmașului tău sau măgarul lui rătăcit, să i-l aduci acasă”; „Dacă vezi măgarul vrăjmașului tău căzut sub povara lui, să nu treci pe lângă el, ci să-i ajuți să ia povara de pe măgar!” (Exodul 23:4,5). Acesta a și fost motivul încleștării îndârjite dintre farisei și Isus – pentru că El revoluționa interpretarea tradițională, eliberând Cuvântul lui Dumnezeu de mutilările impuse de gândirea egoistă și superficială a omului.
[2] Dacă, după convertirea sa, Tolstoi a fost puternic atașat de ortodoxia rusă, cu timpul s-a dezgustat de instituționalismul lipsit de conținut pe care l-a găsit. Îndepărtându-se de biserica oficială, a început să pună la îndoială tot ce venea prin ea, inclusiv integritatea Bibliei. Făcând greșeala lui Marcion și Bultmann, scriitorul a hotărât că Biblia trebuie luată doar ca o carte de morală divină. În cele din urmă, Tolstoi s-a îndoit de divinitatea lui Isus, recunoscându-L doar ca model uman. În consecință, Tolstoi a fost excomunicat de biserică.
- Detalii
- Scris de: Lucian Cristescu
- Categorie: O pagina pe zi editia a patra
Învierea netrebnicului
Cu numai șapte ani mai în vârstă ca Tolstoi, dar fără să se întâlnească vreodată, un alt mare scriitor rus e consumat de experiența spirituală. Pe când Tolstoi se lupta ascetic pentru perfecțiune, acesta se prăbușea periodic în alcoolism și în patima jocurilor de noroc. În schimb, mesajul acestui „ratat” comunică har și iertare cu forță tolstoiană. Scriitorul se numește Feodor M. Dostoievski (1821–1881).
Fiul unui chirurg pios și caritabil, Dostoievski rămâne și el orfan de ambii părinți în adolescență. După promovarea Academiei Tehnice Militare, ca proaspăt sublocotenent, Dostoievski își dă demisia ca să trăiască din producții literare, spre care se simțea atras. La 25 de ani, după ce a publicat romanul său Oameni sărmani, cel mai exigent critic rus în viață a exclamat: „Un nou Gogol este printre noi!” La 26 de ani, indignat de robia iobagilor, Dostoievski se alătură cercului lui Petrașevski, un grup de socialiști utopici și revoluționari antițariști. După numai doi ani, Dostoievski este arestat și condamnat la moarte. În ajunul Crăciunului lui 1849, tânărul este dus înaintea plutonului de execuție, împreună cu alți 29 de camarazi. Era îmbrăcat doar într-un halat mortuar, în timp ce afară era un ger cumplit. Treizeci de sicrie aliniate la zid îi așteptau. Timp de o jumătate de oră, condamnații, înghețați fizic și sufletește, au asistat la slujba de îngropăciune. Apoi, primii trei au fost aliniați. „Puștile sus”, s-a auzit comanda. Încărcătoarele au păcănit... și, înainte de a se rosti „foc!”, un ofițer gonind pe cal apăru cu un mesaj din partea țarului: „Opriți!” Arătând îndurarea cea mare a Înălțimii Sale, ordinul vestea comutarea pedepsei cu moartea la muncă silnică... Experiența aceasta de o intensitate inexprimabilă avea să-l marcheze pentru restul vieții. Câțiva dintre condamnați înnebunesc. Alții se sting curând după aceea. Dostoievski se alege doar cu o epilepsie de care va fi chinuit tot restul vieții.
Pedeapsa înlocuitoare suna: patru ani de muncă silnică, urmați de alți șase ani de armată corecțională. Când convoiul, în drum spre Siberia, sosi în orășelul Tobolsk, o femeie din piață îi strecoară un Nou Testament. Printre paginile lui, Dostoievski găsește o bancnotă de zece ruble. Providența lui Dumnezeu îl surprinde. Pentru Dostoievski, bezna dezolării este înlăturată de izbucnirea de lumină pe care o găsește în Isus Hristos, pe care nu-L cunoscuse. Citește și recitește Noul Testament, memorând o bună parte din el. Acolo, în Siberia, Dostoievski se regăsește în rolul fiului risipitor: într-o țară depărtată, în rând cu cele mai de jos făpturi, amintindu-și însă de bunătatea Tatălui pe care L-a părăsit... Acolo trăiește Dostoievski experiența convertirii: se dezice de aroganța intelectualității ruse, renunță la ideile sale politice și se dedică introspecției în lumina Evangheliei lui Hristos.
La capătul celor zece ani lungi în exilul siberian, Dostoievski se reîntoarce în viața petersburgheză cu o credință de nezguduit. „Dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos Se află în afara adevărului, atunci aș prefera să rămân cu Hristos, decât cu adevărul.”
Curând după aceea, în anii 40 ai vieții, ca și Tolstoi, Dostoievski pornește să colinde Europa. Aici, atras de ruletă, cunoaște căderi zdrobitoare și ceasuri de amară căință. Întors în Rusia, Dostoievski se apucă să scrie romanele sale introspective. Din nefericire, viața lui cunoaște recăderi în alcoolism și în blestematul joc de noroc. Într-o lipsă financiară cronică și dependent de creditori nemiloși, Dostoievski se află întotdeauna în urmă cu scrisul. În această goană, primește ajutorul neprețuit al tinerei stenografe Ana, care, din compătimire pentru omul cu douăzeci și cinci de ani mai în vârstă, se dedică, neobosită, scrierii zi și noapte. La scurt timp, se căsătoresc. Ca o mângâiere, Ana aduce cu sine, pentru ultimii lui 15 ani, ordine financiară și adăpostul unui cămin creștin.
Toate scrierile sale ulterioare gravitează în jurul întoarcerii și reîntoarcerii la Dumnezeu. Toate culminează cu dragostea lui Dumnezeu pentru păcătosul nenorocit, o dragoste care se jertfește. Cerul încărcat al romanelor lui irumpe de bucuria mântuirii. Cu timpul, faima lui cucerește lumea, stârnind gelozii și aprecieri. Retras și bolnav, la șaizeci de ani, chiar de ziua aniversării căsătoriei lor, Dostoievski moare.
Aimée, fiica lui, povestește ultimele lui clipe: „Ne-a chemat lângă pat, ne-a luat mânuțele (avea patru copii) și ne-a spus: «Copii, niciodată să nu uitați ce vă spun acum. Aveți credință deplină în Dumnezeu și nu vă îndoiți niciodată de iertarea Lui. Vă iubesc mult, dar iubirea mea este nimic în comparație cu iubirea Lui. Chiar dacă vreodată veți ajunge disperați și veți face lucruri urâte, ca mine, să nu vă pierdeți niciodată încrederea în Dumnezeu. Umiliți-vă înaintea Lui ca înaintea unui tată. Implorați-I iertarea, și El Se va bucura de pocăința voastră tot așa cum s-a bucurat tatăl de întoarcerea fiului risipitor.»”
Două fragmente incomplete
Acești doi martori străjuiesc drumul căutărilor noastre, cu mâini întinse, ca să ne arate direcția. Niciunul nu e călăuză completă, fiecare indicând doar câte o jumătate din împletitura legii cu harul. Luați în parte, fiecare trage spre câte o extremă: fie spre legalismul sever, fie spre un har inert care mângâie, dar care nu-l transformă pe păcătos.
„De la Tolstoi”, spune Yancey, „am învățat să privesc înăuntru, spre Împărăția lui Dumnezeu, care poate fi în mine. Împreună cu el, am descoperit cât de mizerabil am ratat eu înaltele idealuri ale Evangheliei. De la Dostoievski am aflat chemarea harului pentru un păcătos ratat ca mine.”
Această Evanghelie este completă abia atunci când, odată cu „Împărăția cerului din mine” (vezi Luca 17:21), vine „Însuși Împăratul să locuiască în mine” (vezi Ioan 14:23). Cei doi scriitori repetă, antifonic, vechiul crez (vezi Romani 5:20): „Unde s-a înmulțit păcatul” (Tolstoi), „acolo harul s-a înmulțit și mai mult.” (Dostoievski).
Lecția neîmplinită a celor doi este ceea ce lipsește în creștinismul veacului XXI. Legea, cu idealurile ei, este ignorată. În consecință, Evanghelia este neputincioasă. Charles H. Spurgeon, revivalistul englez de la sfârșitul secolului al XIX-lea, spunea: „Dacă vrea cineva să nimicească Evanghelia, e destul să îndepărteze Legea. Căci fără instrumentul acesta care descoperă păcatul și care aprinde în suflet nevoia după Mântuitorul, harul Evangheliei ajunge inutil și neoperant. Hristos, în Evanghelia Sa, ni le dă pe amândouă, prin Predica de pe munte și prin Golgota.”
Scopul ascuns
Ceea ce urmărește Hristos prin cuvintele: „Fiți dar desăvârșiți cum și Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit” este cu totul altceva decât întoarcerea ochiului evaluator către sine. Nu „desăvârșirea” este cuvântul-pivot al frazei Lui, ci „cum Tatăl”. Imperativul Mântuitorului nu are ca scop să indice platoul înalt pe care trebuie să stea păcătosul convertit: așa își reprezintă perfecțiunea filozofia greacă, și nu creștinismul. Dimpotrivă, imperativul Său vrea să ne indice o direcție către o Persoană. Îndemnul Său vrea să orienteze viața păcătosului pocăit, dar neputincios în propria putere, spre Chipul descoperit al Tatălui, care este Însuși Isus Hristos cel desăvârșit – Cel care nu doar că a murit pentru noi, ci care vrea acum să și trăiască în noi, prin Duhul Sfânt, ca să ne dea putere!
Predica de pe munte ne-a fost dată nu ca să ne arate cum nu suntem noi și astfel să ne încovoaie dureros. Ci ea a fost rostită ca să ne arate cum este Dumnezeu și, astfel, să ne motiveze să acționăm asemenea Lui, prin puterea Lui.
⁕ Roger Bannister: Din vremuri de demult, din zilele grecilor, atleții au căutat să alerge distanța de o milă în mai puțin de patru minute. Au încercat toate metodele: puneau leii să-i fugărească pe atleți, beau lapte de tigru etc. Concluzia trasă de savanți a fost că niciun om nu va putea alerga o milă în mai puțin de patru minute din pricina unei bariere fiziologice: fie structura oaselor, fie capacitatea pulmonară, chiar și rezistența opusă de vânt… Timp de peste o mie de ani, s-a betonat crezul „barierei fiziologice” ca impediment.
La 6 mai 1954, britanicul Roger Bannister, student la medicină, aruncă mitul în aer, reușind să alerge o milă în mai puțin de 4 minute, mai exact: 3 minute și 59,4 secunde. Peste noapte, Roger Bannister este declarat „superman”, excepția tuturor timpurilor.
Surpriza însă abia acum vine: în cursul următoarelor 10 luni, 37 de alți atleți înving și ei mitul. Iar peste încă un an, nu mai puțin de 300 de atleți aleargă distanța în mai puțin de 4 minute… Astăzi, orice atlet care se respectă bate mila sub 4 minute!
Ce a fost aici? Barieră fiziologică? Nu, ci barieră psihologică. Campionul Isus aleargă perfect Predica de pe munte. Apoi Se întoarce spre noi, arătându-ne cum trebuie să alergăm și noi. „Cine zice că rămâne în El trebuie să trăiască și el cum a trăit Isus” (1 Ioan 2:6). Punct!
„Iată Omul!”
Dacă aveți vreo nesiguranță privind realismul idealului lui Hristos, atunci n-aveți de făcut decât două lucruri:
- Priviți spre Hristos
Din Betleem și până pe Golgota, Isus n-a avut parte decât de circumstanțe adverse. Cu toate acestea, Isus manifestă dragostea în formele ei cele mai „neomenești”, neegoiste: milă pentru ticăloși, iertare pentru vinovați, prietenie pentru oamenii de jos. El Se roagă pentru cei ce-L prigonesc și-L ucid.
Privind la Isus cum murea, până și un soldat brutal a fost mișcat să strige: „Cu adevărat, acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!” Văzuse contrastul evident dintre violența legionarilor, a gloatei, și victima lor, care îi ierta cu ultima Lui suflare. Același contrast îl convinge și pe tâlharul de alături să-L recunoască drept Mesia după care însetase neștiut...
Un duhovnic bătrân, după ani grei petrecuți în lupta credinței, mărturisea: „Oamenii cunosc multe căi prin care tratează răul. Niciunul însă nu egalează singurul mod de a-l birui cu adevărat: anume acela de a-l lăsa să se sufoce într-o ființă umană voluntară. Când, în loc să producă reacție, este absorbit la fel cum intră o sabie în inima cuiva, răul își pierde puterea și încetează. Vindecarea de rău nu poate fi împlinită decât prin iubirea celor răi. Aceasta cere sacrificiu voluntar. Nu știu cum, dar știu că funcționează! Ori de câte ori intervine sacrificiul, apare și o schimbare în echilibrul puterilor din lume.”
⁕ Ernest Gordon, în Miracolul de la râul Kwai, povestește un incident nespus de dramatic. În timpul războiului din Pacific, în 1942, japonezii au deschis un lagăr de prizonieri în Burma (Myanmar), pe cursul râului Kwai, cu scopul de a construi o cale ferată care să taie jungla spre India. Condițiile inumane și barbaria fără limită a japonezilor au făcut ca zeci de mii de prizonieri să piară acolo. Deprimarea producea învrăjbire chiar și în rândurile prizonierilor. Până într-o seară, când s-a întâmplat ceva.
Deținuții se întorseseră de la lucrul pe terasament. La primul punct de control, garda a raportat: „Lipsește o sapă.” Ofițerul urlă: „Scoateți imediat sapa!” Dar nimeni nu mișca în rând. Ofițerul și-a scos pistolul: „Dacă nu scoateți acum sapa, vă împușc pe toți...” Era clar că avea de gând să treacă la acțiune. Atunci, un tânăr scoțian păși în front. Dezlănțuit, ofițerul lăsă pistolul, apucă o lopată și îl lovi unde apucă, până-l ciopârți de tot și-l lăsă mort. Oripilați, deținuții încolonați porniră spre barăci, cărând cu ei cadavrul scoțianului. La următorul punct de control, se descoperi că, de fapt, nu lipsea nicio sapă. Se greșise doar numărătoarea. Vestea s-a răspândit în tot campusul. „Un om nevinovat a murit ca să ne salveze pe noi, ceilalți.” Incidentul a avut un efect profund. Deținuții au început să-și reconsidere relațiile. Au început să se trateze ca frații. Până și japonezii s-au înmuiat. Iar în ziua când eliberatorii au pătruns în lagăr și au fost șocați de cum arătau camarazii lor, prizonierii supraviețuitori s-au interpus între tartori și răzbunători, făcând în fața japonezilor un zid de schelete vii și strigând: „Fără ură! Fără omor! Vrem doar iertare!”
Iubirea iertătoare de vrăjmași are putere transformatoare.
- Detalii
- Scris de: Lucian Cristescu
- Categorie: O pagina pe zi editia a patra
2. Apoi cereți-I lui Hristos să vă ia în stăpânire și să lucreze în voi cu putere!
⁕ Kang. Leonard A. Griffith, în Beneath the Cross of Jesus (Sub crucea lui Isus), povestește istoria unui tânăr student coreean, Kang Chou, lider al cercului creștin al Universității din Pennsylvania. În seara zilei de 25 aprilie 1958, Kang s-a dus să pună o scrisoare la cutie. Pe când se întorcea, o ceată de unsprezece derbedei în haine de piele, fără să-i adreseze vreun cuvânt, l-au luat la ciomăgit cu țevi de plumb și bâte, cu pumnii și picioarele, până l-au lăsat mort.
La vestea cumplită, toată Philadelphia a cerut răzbunare. Judecătorul de district se pregătea să ceară sentința capitală pentru cei unsprezece arestați. Și atunci sosi o scrisoare de la părinții tânărului, semnată de ei și de alte douăzeci de rude: „Moartea fiului nostru ne-a zdrobit sufletele. În Isus Hristos însă ne-am găsit consolarea, în faptul că în ziua învierii îl vom vedea din nou. În ceea ce-i privește pe asasini, familia noastră s-a întrunit și am decis să implorăm tribunalul ca să pronunțe cea mai generoasă sentință posibilă pe care legea voastră o permite. Pentru a vă dovedi seriozitatea cererii noastre, cât și speranța noastră sinceră din această petiție, noi semnatarii am decis să înființăm un cont bancar, în care să strângem fonduri care să fie utilizate la reeducarea morală, profesională și socială a criminalilor, când aceștia vor fi eliberați. Am îndrăznit să ne exprimăm speranța aceasta în virtutea puterii găsite în Evanghelia Mântuitorului nostru, care a murit pentru păcatele noastre!”
„Dreptatea” e o zeiță necruțătoare, care stăpânește toate mințile firești. Ea acționează implacabil, ca o lege newtoniană: pentru fiecare atrocitate, trebuie să se răspundă cu o atrocitate egală și opusă. Când însă Isus locuiește în om, zeița Dreptate este înlocuită de o altă dreptate: „Dreptatea lui Hristos.”
Din punctul de vedere al dreptății noastre, iertarea este întotdeauna nedreaptă. Dar este singura care rupe cercul vicios și vindecă ura. În inima Rugăciunii domnești există o siguranță fuzibilă, cu lița aproape întotdeauna încinsă: „Și ne iartă nouă păcatele noastre, după cum și noi iertăm greșiților noștri.” Oamenii se tem că, iertând, vor pierde. Dar numai atunci când ierți, din poziția victimei treci pe poziția învingătorului.
Predica de pe munte este ca o mașinărie complicată, cu roți în roți și cu nenumărate curele de transmisie. Ea are însă un singur cadran indicator pe care mișcă doar un singur ac: „Mila... care se manifestă prin iertare.” Dacă mașinăria funcționează, atunci acul se mișcă. Dacă însă acul e mort, mașinăria trebuie reciclată, chiar dacă continuă să uruie cu larmă mare.
„Duceți-vă de învățați ce înseamnă: «Milă voiesc, iar nu jertfă!»” (Matei 9:13). Creștinul reciclat este singurul remediu eficient care poate schimba lumea.
⁕ Mitsuo Fușida. Suntem în 1941. Japonia trăia ambiții înalte. Socotea că sosise ceasul să devină stăpână peste o treime de lume, din Indii și peste tot Pacificul. Amiralii Togo și Yamamoto evaluaseră momentul. Dacă puteau elimina singurul pericol potențial care le stătea în cale, SUA, atunci întemeierea Imperiului Soarelui-Răsare era doar o chestiune de câțiva ani. Ca plan strategic, se hotărâseră să zdrobească dintr-o singură lovitură toată flota americană ancorată în Pearl Harbor din insula Oahu, arhipelagul Hawai. Planul era bun. Le trebuia numai un comandant talentat și cu experiență. Omul destinului a fost găsit în comandorul Mitsuo Fușida (1902–1976). Cu peste 10 000 de ore de zbor, experimentat în lupte aeriene în războiul Chinei, având și spiritul unui samurai adevărat, Fușida avea să conducă cele 350 de avioane într-un atac „tigru”, prin surprindere.
La data de 7 decembrie 1941, la ora 6 dimineața, prima escadrilă urma să-și ia zborul de pe portavionul Akaghi. În loc de rugăciune, amiralul Yamamoto adresă luptătorilor o chemare: „Soarta imperiului depinde de această bătălie. Fiecare să-și facă datoria la cota cea mai înaltă.” În nava-fanion care conducea primele 183 de avioane, comandorul Fușida scruta cerul. Flota americană se odihnea fără să aibă habar ce o aștepta. La semnalul lui Fușida, o ploaie de foc se năpusti asupra întregului port. Peste câteva minute, mesajul radio al comandorului răsuna în difuzorul amiralului Yamamoto: „To-ra; To-ra; To-ra” – adică „tigru”! Era însemnul că misiunea a fost îndeplinită cu succes! Au urmat alte 167 de avioane ale celui de-al doilea val, care au desăvârșit nimicirea. Atacul a fost devastator. Dintre cele 350 de aparate de zbor japoneze, doar 29 fuseseră doborâte. Avionul comandorului însuși fusese lovit de 21 de proiectile, dar scăpase ca prin minune!
În următoarele asalturi, Mitsuo Fușida continua să exceleze. În fine, în bătălia de la Midway, a fost grav rănit, dar a putut fi salvat de pe portavionul Akaghi, care se scufunda. Repatriat, a fost de îndată avansat la gradul de căpitan și i s-a încredințat postul de instructor la Colegiul Naval de Război. Fiind membru al statului major cu prilejul bătăliei Filipinelor, în iunie 1944, Fușida asista neputincios la ruinarea viselor sale imperialiste. Reeditând etica de samurai care alege moartea în locul înfrângerii, Fușida se oferi de două ori ca pilot kamikaze. Ambele operațiuni însă fură suspendate.
În august 1945, Fușida se afla în Hiroșima la o consfătuire militară. În zorii zilei de 6 august, un telefon urgent de la comandamentul naval din Tokyo îi ceru să se prezinte urgent la amiral. Așa se face că la ora 8:15, când pârjolul atomic a nimicit 140 000 oameni și a ras 70% din Hiroșima, Fușida a fost salvat din nou, ca prin minune. Cineva parcă îl ocrotea.
Ziua de 15 august, în care Japonia a capitulat, a fost o zi de doliu pentru Fușida. Lipsit de orice scop în viață, s-a întors în satul natal ca simplu țăran, ca să cultive pământul. Din când în când, mai făcea câte un drum la Tokyo, ca să compară ca martor la tribunalul ONU pentru crimele de război ale Japoniei contra prizonierilor aliați...
... Dar să ne întoarcem pentru o clipă. Bombardarea flotei americane, de la 7 decembrie 1941, din Hawaii, a buimăcit poporul american, dar a și stârnit opinia publică. În afara unei simple declarații de război, SUA trebuia să facă ceva ca să revigoreze încrederea de sine a poporului. La 19 aprilie 1942, la mai puțin de cinci luni de la Pearl Harbor, SUA a pus la cale una dintre cele mai curajoase misiuni de război. Șaisprezece bombardiere B-25, sub comanda colonelului Jimmy Doolittle, au decolat de pe portavionul Hornet într-o misiune de bombardare a câtorva orașe japoneze. Profitând de surpriza totală, misiunea a fost un mare succes. Între piloții care s-au oferit ca voluntari era și tânărul de 25 de ani, Jacob DeShazer. Ca expresie a sentimentelor care-l motivau, a vopsit pe bombardier crezul său, numindu-l „Bâta din iad”. După ce și-a aruncat bombele asupra orașului Nagoya, n-avea decât să se întoarcă pe portavion. Dar o ceață densă l-a deviat din traseu... Pierzând drumul și rămânând fără carburant, Jacob s-a catapultat... Alți șapte militari au împărtășit aceeași soartă. Capturați de japonezi, au fost supuși unui șir de interogatorii și torturi și au fost duși în Japonia să fie judecați drept criminali contra poporului japonez. Jacob a fost legat la ochi de câteva ori și dus în fața plutonului de execuție... doar ca să fie întors din drum. Dintre cei opt militari, trei au fost executați, iar unul a murit de dizenterie. La ura inițială, s-au adăugat foamea, frigul și dizenteria, care-l chinuiau neîncetat, făcându-l să devină un vas clocotind de mânie și venin. Ajunsese atât de chinuit de ură, încât aproape că înnebunise. Doi ani s-au scurs astfel.
În mai 1944, câțiva ofițeri americani au cerut gărzii o Biblie... Cu greu le-a fost dată una. Dar cu termen: doar trei săptămâni de om. Jacob s-a înscris și el, dar a trebuit să-și aștepte rândul. În fine, Biblia era în mâinile sale. N-o mai citise din copilărie... Abia dormind câte două-trei ore pe noapte, în trei săptămâni, Jacob a devorat-o de câteva ori și a învățat pasaje întregi pe de rost. O dimensiune pe care n-o cunoștea îi apăru deodată din neguri. Textul din Predica de pe munte: „Iubiți pe vrăjmașii voștri” nu-i mai dădea pace. Într-una dintre zile, chemarea devenise irezistibilă. Jacob îngenunche în celulă, predându-se cu lacrimi Mântuitorului. Din ziua aceea, Jacob DeShazer deveni un om nou și liber. Găsise putere să-i ierte pe chinuitorii săi. A doua zi, când soldatul de gardă l-a lovit cu cizma în picior, a tăcut liniștit, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic. La următoarea întrevedere, Jacob l-a salutat cu căldură și cu deplină iertare, încât soldatul a rămas stană de piatră vreo câteva secunde. Treptat, chiar și japonezii au observat schimbarea din el și au început să-l trateze uman. Ba uneori îi mai strecurau mâncare în plus pe lângă rația legală. Dacă înainte învârtise peste japonezi o „bâtă din iad”, în pușcăria japoneză le părea acum ca „înger din cer”. Acolo, în închisoare, un gând pusese tot mai clar stăpânire pe el: „Doamne, dacă îmi vei păstra viața și dacă vom câștiga războiul, atunci Te voi sluji ca misionar... aici, în Japonia.”
Și iată că veni și ziua capitulării. Prizonierii care supraviețuiseră au fost trimiși acasă. Jacob n-a zăbovit. După ce a urmat un colegiu misionar, în 1948 s-a întors cu soția în Japonia, chiar în orașul Nagayo, pe care-l bombardase înainte. Jacob pregătise o broșură: „Am fost prizonier în Japonia”, în care povestește despre ura care l-a torturat, cât și convertirea sa prin citirea Bibliei. Broșura a fost tipărită în peste un milion de exemplare și era deja distribuită gratuit în Japonia. De atunci și tot restul vieții, timp de încă treizeci de ani, Jacob DeShazer a lucrat ca misionar în țara în care L-a descoperit pe Dumnezeu. Prin puterea lui Dumnezeu, a înființat peste douăzeci de biserici și a condus sute de suflete la picioarele Galileeanului.
Prin 1950 însă, Jacob și lucrarea lui treceau printr-o mare criză. Lucrase deja de doi ani, și lucrurile nu prea se mișcau. Confruntat cu descurajarea, Jacob s-a hotărât să țină un post de patruzeci de zile, rugându-se ca Dumnezeu să trimită o înviorare peste Japonia, pe care o iubea. La scurtă vreme după post, un străin bătea la ușa lui. Era un japonez cu mustață à la Adolf Hitler... Îl căuta pe fostul pilot DeShazer, pentru că dorea să-i relateze o întâmplare personală.
Necunoscutul fusese și el pilot și veteran de război. Pe când umbla ca martor la tribunalul internațional din Tokyo, a avut prilejul să descopere lucruri pe care nu le cunoscuse până atunci. Niște confrați de-ai lui, tocmai eliberați din lagărul american, îi povestiseră de o tânără, Peggy Covell, care se oferise voluntară ca să-i slujească pe prizonierii japonezi aflați în lagărele din SUA. Bunătatea ei generoasă a câștigat respectul tuturor deținuților. Odată, când unul dintre ei a întrebat-o de ce era ea așa de amabilă cu ei, Peggy i-a răspuns: „Pentru că japonezii mi-au omorât părinții”, apoi povesti cum părinții ei, misionari în Japonia, au fost arestați de îndată după declanșarea războiului și decapitați sub pretextul că erau spioni. Când a auzit de moartea lor, Peggy a început să-i urască pe japonezi. Dar, gândindu-se că părinții ei, creștini buni, cu siguranță că i-au iertat pe criminali, s-a hotărât și ea să-i ierte. Așa se hotărâse să se dedice slujirii în lagăr.
Povestirea mișcătoare despre Peggy – zicea veteranul japonez lui Jacob – l-a zdrobit. Pentru un japonez, răzbunarea este o virtute morală, Katakiuci. Atunci când un prizonier este executat, ultima lui rugăciune este să se reîncarneze de încă șapte ori, ca să se răzbune pe deplin pe dușmanii săi. Japonezul realiza că Peggy avea dreptate și că el era greșit. Pricepea că iubirea lui Peggy venea dintr-un izvor supranatural despre care religia lui budistă nu-i spusese nimic...
În liniște, japonezul își continuă mărturisirea. Odată, pe când era în stația de metrou din Tokyo, un tânăr american împărțea gratuit broșuri cu titlul: Am fost prizonier în Japonia. Incitat de titlul cărții – căci era chiar subiectul care îl implicase ca martor în proces –, veteranul a luat-o. Până seara a citit-o și a fost iarăși adânc mișcat. Istoria aceea semăna cu a lui Peggy Covell, cu deosebirea că Jacob DeShazer nu era o domnișoară, ci un pilot dur, cum fusese și el!
Stârnit de puterea care trebuia să existe în cartea ce l-a convertit pe Jacob, veteranul și-a cumpărat o Biblie. Dar o teamă îl reținea să înceapă citirea ei. Până într-o zi când, pe paginile unui ziar, găsi un articol semnat de un vestit romancier, Hakucio Masamune. Omul le vorbea compatrioților săi despre... Biblie. O lăuda și spunea că nu există în lume o carte ca aceasta. La încheiere, Masamune îi îndemna pe toți s-o ia și să se convingă, citind din ea doar treizeci de pagini, de oriunde. De-atunci, veteranul japonez a pornit s-o citească. El spunea: „Când am ajuns la Evanghelia după Luca 23:34: «Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac...», am fost zdrobit de tot. Plângeam ca un copil, deși un samurai nu plânge... Știam că și eu eram unul dintre cei pentru care El S-a rugat pe cruce. Omorâsem din patriotism, fără să știu ce fac. În acel moment, L-am întâlnit pe Isus pentru prima dată. Am înțeles sensul morții Lui, ca substitut pentru răutatea mea. Atunci m-am plecat în rugăciune și L-am rugat să-mi ierte păcatele și să mă schimbe dintr-un fost pilot de război deziluzionat într-un creștin echilibrat, cu un scop în viață. Era 14 aprilie 1950. Acum am venit să-ți spun și ție ce a făcut broșura ta pentru mine.”
„Care este numele tău?” a întrebat Jacob. „Sunt Mitsuo Fușida, comandorul de la Pearl Harbor.” În ceasul acela, cel care lovise primul America și cel care lovise primul Japonia se aflau față în față. Amândoi au cunoscut același Cuvânt care le-a schimbat inima. De-acum, dușmanii de moarte se regăseau pe același teren, pe Stânca Isus Hristos, ca să se lege într-o altă bătălie, pentru lupta credinței.
În zilele următoare, ziarele tipăreau cu litere de-o șchioapă: „Eroul de la Pearl Harbor se convertește la creștinism...” Foști colegi ai lui Fușida au început să-l viziteze, ca să-l convingă, de dragul patriotismului, să renunțe la nebunia sa. Lucrul pentru care Jacob se rugase cu post îndelungat începu în sfârșit să se pună în mișcare. Iată cum Dumnezeu îi dădu un ajutor și, prin el, noi orizonturi i se deschideau.
Jacob DeShazer l-a condus pe Fușida într-o instruire temeinică. În 1952, Mitsuo Fușida deveni misionar creștin pentru frații săi din întuneric. Fără rușine și plin de demnitate, soldatul lui Hristos a continuat – până la moarte – să mărturisească puterea mare a dragostei lui Hristos, în stare să smulgă din mâna diavolului chiar și cele mai devotate unelte ale sale...
Cuvântul acela vechi și disprețuit are încă putere, aceeași putere care scotea demonii și învia morții!
- Detalii
- Scris de: Lucian Cristescu
- Categorie: O pagina pe zi editia a patra
Ieri ai terminat de citit capitolul 12 – Geniul creștinismului.
Dacă dorești să participi și la concurs, iată link-ul pentru test - https://forms.gle/V6FcLecxVNaDWobZA
Nu uita că ai doar 24 de ore la dispoziție pentru a trimite testul completat.
Astăzi continuăm lectura cărții Galileeanul cu prima parte din capitolul 13 – Minunea de la Betesda.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Omenirea este deziluzionată. După descoperirea penicilinei (1928), speranțele omenirii pentru un viitor eliberat de amenințarea bolii s-au voalat treptat. Chiar dacă boli ca tifosul au fost eradicate în cea mai mare parte a globului, spectrul bolilor netransmisibile (cardiopatii, boli cerebro-vasculare, cancere – numite și „bolile stilului de viață”) întunecă viitorul omenirii. Din totalul de decese pe 2019, 74% erau cauzate de bolile stilului de viață. Concluziile sunt alarmante: „Nu microbii te ucid, ci tu însuți.”
Conform unui studiu publicat de revista The Lancet (8 iunie 2015), peste 95% din populația lumii suferă de o boală transmisibilă sau de bolile stilului de viață. Aproape un miliard de oameni sunt dependenți de droguri! Dintre oamenii care trăiesc în marile orașe, 70-80% sunt afectați într-o măsură de depresie, ceea ce însumează un sfert de miliard de oameni.
Aproximativ 150 000 de copii sub nouă ani sunt contaminați anual cu virusul HIV (SIDA). Dar nu e doar atât. Lunar, laboratoarele înregistrează apariția a cca 30 de noi germeni patogeni, care surprind lumea tot atât de nepregătită cum a fost în cazul SIDA și Ebola.
Omenirea seamănă cu un lazaret supraaglomerat, în care gem bolnavi de toate felurile. Toți așteaptă după cineva care să le arate un semn de milă. Dar nu vine nimeni: toți sunt bolnavi.
Imaginea de mai sus mă duce cu gândul la o scenă descrisă în Evanghelia după Ioan capitolul 5. La câteva sute de metri de Templul din Ierusalim, pe malul unui bazin cu apă stătută, „o mulțime de bolnavi, orbi, șchiopi, uscați...” (Ioan 5:3) se îngrămădeau într-un mozaic jalnic, cu privirile pironite spre luciul apei. Stârniți de zvonul vindecărilor miraculoase ce s-ar fi produs la o „mișcare a apei”, ei nici nu remarcau că, pe Poarta oilor, pe drumul pe care erau aduse jertfele către templu, venea spre ei Galileeanul. Era o zi de Sabat, de eliberare și bucurie. Dar în jurul scăldătorii domnea o atmosferă grea, de așteptare încordată și de disperare...
⁕ Sclavul întemnițat. În regiunea Toscanei, Italia, la picioarele Alpilor Apuani, există cea mai vestită carieră de marmură din lume: Carrara. Undeva, lângă peretele carierei, izbucnește dintr-o stâncă de marmură o jumătate de statuie: este vestitul „sclav întemnițat”, de Michelangelo, unul dintre cei trei „sclavi” ai maestrului. De 500 de ani însă, sclavul stă pe jumătate sculptat și pe jumătate încă neeliberat, înlănțuit în stâncă. Din motive neștiute, Michelangelo a plecat fără să termine statuia. De atunci, sclavul așteaptă pe cineva să-l scoată din blocul de marmură. Maestrul a murit și de 500 de ani nu s-a găsit nimeni.
Slăbănogul care zace în așteptare, cu ochii pironiți spre apă, este o reprezentare a omenirii înlănțuite, care așteaptă ceva sau pe cineva ca s-o elibereze. Pentru „sclavul” său, Michelangelo n-a mai venit. Dar, pentru omenirea înlănțuită, iată! Vine chiar Acela care a început lucrarea! El vine s-o elibereze și să-i ofere darul comuniunii!
O veste controversată
Hristos venea să aducă vestea bună celui mai jalnic caz. Minunea care urma să aibă loc însă avea să stârnească un cataclism ce va pecetlui destinul lui Israel, dar și al lui Mesia.
Evanghelistul Ioan este singurul care relatează această minune, cât și conflictul care se dezlănțuie. Fiind ultimul apostol în viață, Ioan prinde tumultul care învolburează biserica creștină de la sfârșitul secolului I: o prigoană anticreștină a lui Domițian; diversificarea identității creștine printre atâtea culturi și popoare; dar mai amenințător decât orice este ivirea unui aisberg în curentul creștinismului – gnosticismul. Nu e de mirare că Evanghelia lui Ioan este prezentată dintr-un unghi cu totul diferit decât al celorlalți evangheliști. Ceea ce Ioan prezintă în ea este o necurmată scenă de război, din care cititorii lui să poată identifica șirul de bastioane și linii de apărare împotriva atacurilor subtile ale gnosticilor.
Istoria de la Betesda este un punct de turnură. Tensiunea din povestire este incandescentă. Imediat după săvârșirea minunii, iudeii lansează public planul de urmărire și de asasinare a Lui. Începând de la Betesda, iudeii pun la cale planul de a-L ucide și, din acest punct încolo, de nouă ori se menționează fraza: „...iudeii căutau să-L omoare.” De ce?
Istoria de la Betesda ascunde o temă de fond, care aruncă lumină asupra unui motiv adânc, asupra unei teme profunde a Marii lupte. Care? O vom descoperi de îndată.
Casa milei
Era sărbătoare la Ierusalim – era Paștele anului 29 d.Hr. Din Iudeea și împrejurimi, toată partea bărbătească de la 12 ani în sus venea la Templu, după rânduială. Acele zile erau una dintre ocaziile de afirmare a identității și a apartenenței de Yahwe; a unității în fața cotropitorului roman; a relațiilor sociale dintre cele mai cu miez. Mulțimile acelea amestecate gravitau în jurul celui mai important punct de întâlnire, Templul.
La Ierusalim, în jurul Templului, sunt multe locuri importante. Lângă „Poarta oilor” – poarta prin care erau aduse oile la Templu pentru sacrificiu – se găsea o scăldătoare. Prin 1935, săpăturile arheologice au scos-o la iveală, chiar în imediata vecinătate a Bisericii Sf. Ana (construită de cruciați). Scăldătoarea se află la aproape cinci metri sub nivelul străzii actuale și este un bazin dreptunghiular, de cca 17 m/4 m. Cinci coloane cu arcuri – fostele porticuri – „susțin” acum podeaua Bisericii Sf. Ana, aceasta fiind clădită deasupra. În arșița Orientului, porticurile ofereau un adăpost minim bolnavilor care se îngrămădeau în apropierea apei.
Numele scăldătorii era Betesda, în aramaică „Beit hesdah”, care înseamnă literal: „Casa milei”, sau „Casa îndurării”, un nume plin de făgăduințe pentru amărâții în căutare de vindecare.
Apa nu avea puteri tămăduitoare mai mult ca orice apă. Ceea ce însă atrăgea sutele de bolnavi era zvonul că... „un înger al Domnului se pogora din când în când în scăldătoare și tulbura apa. Și cel dintâi care se pogora în ea după tulburarea apei se făcea sănătos, orice boală ar fi avut” (Ioan 5:4). În speranța unui ceas norocos, oamenii pândeau minunea și semnul.
„Îngerul” năzdrăvan
Dacă ar fi să calculezi gradul de probabilitate ca cineva să apuce vindecarea, te-ai descuraja. Pentru că acest „înger ghiduș” cobora doar:
– „din când în când” – nici măcar n-avea o apariție regulată, previzibilă...
– „tulbura apa” – un alt inconvenient. Dacă măcar ar fi atins pe unul dintre ei! Dar îngerașul lucra prin intermediar.
– „cel dintâi care se pogora se făcea sănătos” – altă ciudățenie: îngerașul își retrăgea puterea de îndată ce primul atingea apa cu carnea lui, de parcă s-ar fi jucat cu oamenii, amuzându-se de scenele de năvăliri grotești.
– „se pogora” – condiția vindecării nu prea avea nimic de-a face cu lumea din care îngerașul pretindea că vine: nu tu credință, nu tu evlavie, nu tu rugăciune, ci doar primatul mușchilor. Este evident că cel mai puțin bolnav – deci cel mai mobil – lua premiul vindecării totale, de care nu avea chiar atâta nevoie ca cei pe care-i întrecea!
– „vindeca de orice boală” – aici se află cârligul de aur care prindea pe oricine, chiar și pe cei cu o viață depravată. Nu te îngrijora! Un mic stagiu la Betesda și... înapoi la cazinou!
Manuscrisele explică
Tabloul acesta atât de nebiblic este sinistru, jignitor pentru Evanghelie. Rațiunea și Scriptura luată în totalitate mă conving că nu putea fi adevărat! Era cel mult un crez popular, total contrar caracterului Dumnezeului pe care-L descoperă Scripturile. E inadmisibil.
Textul, cercetat cu atenție în manuscrisele cele mai vechi, ne lămurește că sfârșitul versetului 3 și integral versetul 4 lipsesc din manuscrisele timpurii.[1] Este vorba deci de o interpolare, făcută probabil de un scrib silitor, care a dorit, în mod sincer, să explice atât circumstanțele, cât și răspunsul paraliticului din versetul 7.
Betesda nemiloasă
Dacă stăm să ne gândim unde și când se desfășoară episodul de la scăldătoarea Betesda, ajungem la concluzii triste.
Unde? În Ierusalim, unde era Templul – locul cel mai privilegiat de pe pământ, acolo unde Se descoperea prezența lui Dumnezeu! În loc ca bolnavii să stea în preajma Templului așteptând adierea Duhului și punându-și viața în rânduială, ei se îngrămădeau în jurul scăldătorii, zadarnic...
Și când? Chiar într-o zi de închinare și întâlnire cu Dumnezeu. În schimb, acești nenorociți înstrăinați stau cu ochii pironiți la luciul apei. Niciun gând pentru Dumnezeu.
Betesda – care se traduce: „Casa milei” – era locul cel mai lipsit de milă. Ea devenise o pervertire a milei. Iar ziua de „odihnă” devenise zi de stres: o altă pervertire!
E clar că oamenii așteptau eliberarea într-un mod cu totul contrar pentru locul și timpul date: Ierusalimul și Sabatul. Dar cineva era interesat să promoveze și să întrețină acest mit al „tulburării apei”: la prima vedere, interesații erau preoții și fariseii, care încurajau pelerinajul. În acest fel, Betesda reprezenta o sursă de capital politic, de întărire a „autorității” lor, ei apărând drept patroni ai acestor „minuni”. Înapoia lor însă, altcineva trăgea ițele.
[1] Codex Sinaiticus (secolul IV), Codex Vaticanus (secolul IV), Codex Ephraemi (secolul V), Codex Bezae (secolele V și VI), Claromontanus (secolul VI), Bixianus (secolul VI), Manuscrisul Freer Gospel (secolul V), Manuscrisele 0125 (secolul V), 33 (secolul IX), versiunile din siriaca veche (secolele IV și V), versiunile coptice (secolele III și IV), Vulgata (secolele IV și V), versiunea georgiană (secolul V). Prima mențiune (despre puterea vindecătoare a scăldătorii) o face Tertullian (cca 200 d.Hr.), iar primul document în care se include versetul 4 este Codex Alexandrinus (abia în secolul V d.Hr.). De aici îl preiau celelalte manuscrise târzii (secolele VIII și XII).