⁕ Calvin. În dictatura religioasă introdusă în 1541 în Geneva, reformatorul Jean Calvin – desigur tot cu bune intenții de perfecțiune –, pe lângă unele restricții rezonabile, interzisese chiar cântatul și muzica de orgă și dreptul părinților de a le da nou-născuților nume care nu se regăsesc în Biblie. De exemplu, un părinte a stat patru zile în temniță pentru că i-a dat fiului său numele „Claude”, nume care nu se regăsește în Scripturi. Altă dată, consistoriul a decapitat un copil pentru că lovise cu mânuța în părinții săi.
În contrast cu aceste străvechi reprezentări ale perfecțiunii, „desăvârșirea” înălțată de Isus în predica Sa schimbă radical însăși matricea mentală. La o lectură superficială, cititorul are impresia că Domnul Hristos vine să înlocuiască Legea lui Dumnezeu[1], dreptatea aspră a Celor Zece Porunci, cu o justiție blândă a milei. Dar la o examinare de aproape, dimpotrivă, descoperi că Hristos sparge tiparele gândirii rabinice de performanță, ca să deschidă orizonturi diferite și mult mai generoase către perfecțiune! Lăsând deoparte preocuparea pentru „conduită” sau aspectul exterior, Hristos țintește spre gândul neștiut, privirea, vorba, impulsurile firii, reacția de autoapărare... și le așază neînduplecat sub ghilotină!
Contrar tuturor presupunerilor noastre, Hristos pornește exact de la același punct de unde au pornit și iudeii, anume de la hotărârea neînduplecată pentru o desăvârșire totală. El împinge legea-etalon spre același ideal, dar într-o cu totul altă direcție și mult mai departe decât a îndrăznit s-o împingă cel mai sever fariseu!
Din punct de vedere omenesc, Isus pare să facă legea imposibil de ținut pentru oricare păcătos. Apoi ne poruncește s-o păzim!! Rezultatul e implacabil același: Orice încercare de conformare față de Predica de pe munte conduce la un și mai disperat simțământ de neputință și netrebnicie... Și-atunci te întrebi: de ce această extraordinară mobilizare într-o direcție neînțeleasă și iluzorie?
Cercuri vicioase
De-a lungul experienței creștine, au existat câteva încercări remarcabile de a rezolva frustrarea pe care Predica de pe munte o stârnește în inimile sincere. Scriitorul Philip Yancey, în cartea sa, The Jesus I Never Knew, tratează pe larg această problemă. Din ea, selectez câteva gânduri:
1. Toma d’Aquino (cca 1250) a rezolvat simplu criza. Mai întâi a separat învățăturile Bibliei în două categorii: „precepte” (cerințe) și „sfaturi” (recomandări). Iar apoi, simplu, a încadrat Predica de pe munte în secțiunea mai puțin mandatorie, în secțiunea de „sfaturi”. În timp ce preceptele cuprindeau legi morale universale și cu autoritate nenegociabilă (ca Cele Zece Porunci), sfaturile, în schimb, erau bune doar așa, ca ideal, ca îndemnuri pioase, fiind însă lipsite de forța morală a preceptelor. În consecință, Biserica Catolică a emis două liste distincte de păcate: a) păcate „mortale” și b) păcate „scuzabile”. Mesajul e: nu te întrece cu firea în privința desăvârșirii...
2. Martin Luther (cca 1530), pornind de la premisa că omul are două datorii distincte: 1) față de cezar și 2) față de Dumnezeu, construiește ideea că un creștin are o cetățenie dublă: atât ca cetățean al Împărăției lui Hristos, cât și al împărăției lumii. Extremismul din Predica de pe munte se aplică doar Împărăției lui Hristos, nu și celei a cezarului. Porunca „iubește pe vrăjmaș” desigur că nu se aplică statului. Pentru stăvilirea anarhiei, statul trebuie să riposteze în fața dușmanului și să extermine răul. Creștinul trebuie să învețe să separe cu atenție „instituția” de „persoană”. În consecință, un soldat creștin trebuie să împlinească ordinele și să ucidă dușmanul statului, în timp ce – urmând Legea lui Hristos – trebuie să-și iubească dușmanul din inimă... Mesajul e: separă creștinismul de politică!
3. Dispensaționalismul – mișcarea lui Darby și Scofield – (cca 1850) explică aceste învățături ca fiind ultimul și cel mai înalt vestigiu al epocii Legii, o epocă ce tocmai urma să fie înlocuită de epoca Harului, îndată după moartea și învierea Domnului. Astfel, ele nu au nicio autoritate pentru creștini. Biblia Scofield le descrie ca „lege pură”, neavând decât sensul de „frumoasă îndemnare morală pentru creștin”.
4. Albert Schweitzer (1930) le consideră învățături date doar pentru vremuri cu totul speciale. Schweitzer gândea că Domnul Isus, fiind convins că lumea urma să se sfârșească chiar atunci într-o uriașă Apocalipsă, decretase un fel de „lege marțială”. Însă, întrucât lumea nu s-a sfârșit atunci, noi, cei care trăim vremuri obișnuite, și nu acele momente speciale, trebuie să înțelegem sfaturile Sale diferit de modul în care le privea Isus...
Și rezultatul?
Ați observat, desigur, că toate aceste vederi, deși oferă oarecare soluții, poartă carențe serioase:
1. Soluția lui Toma d’Aquino făcea o distincție pe care Isus n-a făcut-o! Dimpotrivă, Isus pune un mare egal între porunca a șaptea și atitudinea ascunsă a inimii față de o femeie. Întrucât comportamentul exterior izvorăște din atitudinea inimii, cu atât mai mult Predica de pe munte înalță precepte, și nu sfaturi îngăduitoare...
2. Soluția lui Martin Luther și-a arătat pe deplin caracterul dezastruos în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Trupele SS ale lui Hitler, de peste 13 milioane de soldați, între care destui creștini, își linișteau pur și simplu conștiința că „ei doar urmează ordinele comandanților” atunci când ucideau mame cu prunci. Sunt nenumărate dramele de conștiință care au sfâșiat sufletele creștinilor confuzi.
3. + 4. Atât dispensaționaliștii (Darby), cât și apocalipticii (Schweitzer) n-au oferit decât căi de evaziune a învățăturii fundamentale a lui Hristos; până astăzi, ele sunt considerate doar tertipuri, condamnate chiar în Predica de pe munte: „Oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci și va învăța pe oameni așa va fi chemat cel mai mic în Împărăția cerurilor.”
Cheia enigmei
Neașteptat pentru teologi, cheia enigmei ne-o procură experiența spirituală a doi autori clasici, Lev N. Tolstoi și Feodor Dostoievski, fiecare având o experiență chinuită ce culminează cu descoperirea luminii salvatoare din Evanghelia lui Isus Hristos. Pentru Rusia comunistă, operele lor au fost ca apa în pustie. În anii ’70, ani de comunism agresiv, scriitorul Malcom Muggeridge era surprins să audă că membrii elitei intelectualității din URSS experimentează o trezire spirituală. Anatoli Kuznețov – pe atunci în exil în Anglia – le-a explicat că abia puteai găsi un scriitor, artist sau muzician care să nu fi fost familiarizat cu marile teme ale creștinismului. Muggeridge și-a exprimat mirarea cum este posibil așa ceva când Biblia fusese cu totul retrasă și era de negăsit. Kuznețov i-a explicat: „Odată cu Biblia, comuniștii au uitat să suprime și cărțile lui Tolstoi și Dostoievski, cele mai eficiente expuneri ale credinței creștine pentru vremurile noastre.”
Eșecul titanului
Deși Tolstoi a fost apreciat de unii (Virginia Woolf) ca fiind „cel mai mare romancier pe care l-a avut lumea”, iar de alții ca un „simbol viu al căutării după sensul vieții” (Enciclopedia Britanică, 1999), istoria lui este cronica frământată a omului în căutare de absolut.
Născut într-o familie nobilă, Lev Nicolaevici Tolstoi rămâne orfan de mic. Mătuși binevoitoare se ocupă de creșterea lui. Curând, ca tânăr, se aruncă din plin în viața salonardă. La 23 de ani, Tolstoi intră în armată și ia parte la Războiul Crimeei. Obosit de sânge și căutând altceva, la 28 de ani, Tolstoi își dă demisia din armată, ca să pornească să colinde Europa... După doi ani, se întoarce de la Paris fără nicio copeică: prăpădise toți banii la ruletă. Dorind să ia viața în serios, Tolstoi se căsătorește cu Sonia, cu care va avea 13 copii. Mânat de un talent prodigios, Tolstoi se dedică scrisului. Curând, cele două romane Război și pace și Ana Karenina îl fac faimos. Viața merge înainte până când, la 56 de ani, Tolstoi trece printr-o depresie cumplită. Pentru ce-a trăit de fapt? Moartea se apropie, iar el se vede nepregătit ca un copil. Gândul sinuciderii îl urmărește. În clipele de luciditate, ascunde funiile din casă ca nu cumva să se spânzure și nu mai iese la vânătoare, ca nu cumva să-și tragă un glonte în cap. Groaza de moarte îl determină, în cele din urmă, să-L caute pe Dumnezeu.
Într-o zi de iarnă grea a anului 1884, cuprins de angoasă, după ce rătăcește printr-o pădure, se prăbușește în zăpadă, dorind să moară. În singurătatea albă, lumina Evangheliei lui Isus îi umple sufletul. Lângă neprihănitul Isus, viața capătă deodată sens. Egoismul său este voalat de iubirea și bunătatea Galileeanului. Și așa, ateul, imoralul, epicurianul Tolstoi devine un ucenic al lui Isus.
Ceea ce îl fascinează cel mai mult în Evanghelie este tocmai Predica de pe munte. Având de-acum un alt sistem de valori, Tolstoi își renegă stilul de viață, goana după glorie, chiar și romanele. De aici înainte, este hotărât să scrie orientat numai spre morala biblică. Datorită faptului că Tolstoi a avut bunul obicei să-și țină un jurnal în care-și nota lupta sa lăuntrică până în cele mai mici detalii, suntem în temă cu itinerarul său spiritual. Idealurile morale din Evanghelie l-au atras ca o flacără, în ciuda nemulțumirii sale cu privire la felul în care le aplica în viață. Jurnalul său este însă martor că Tolstoi s-a străduit să urmeze literal Predica de pe munte.
Odată, după ce a citit porunca pe care Isus a dat-o tânărului bogat, Tolstoi a decis să-și elibereze șerbii, să renunțe la copyright și să-și împartă imensele bogății. A început să poarte haine țărănești și ciubote făcute de el. A început să are câmpul alături de mujicii lui... Soția lui, Sonia, văzându-și siguranța financiară vaporizându-se, a protestat până când Tolstoi i-a făcut ceva concesii. Banii câștigați din publicarea romanului Învierea, scris la 71 de ani, au fost dați pentru acoperirea cheltuielilor de emigrare în America a unui grup întreg de anabaptiști persecutați de țar. Pledoaria sa pentru filozofia nonviolenței – luată din Predica de pe munte – i-a inspirat apoi cu putere pe Gandhi și pe Martin Luther King.
Ca să fie desăvârșit, Tolstoi a renunțat la vânătoare, la fumat și băutură și a devenit vegetarian. Avea „reguli pentru dezvoltarea voinței emoționale; reguli pentru dezvoltarea simțămintelor înalte și reguli pentru reprimarea simțămintelor josnice...” Niciodată n-a renunțat la niciuna dintre ele. Toată viața și-a propagat crezul său care, de-atunci și până acum, continuă să câștige nenumărați entuziaști. Oamenii îi admirau viața impecabilă de dinafară...
Și totuși...
În ciuda eforturilor sale sincere, niciodată n-a atins disciplina de sine necesară împlinirii desăvârșite a regulilor. Prea cinstit cu sine, el nu și-a tăgăduit conștiința, care nu contenea să-l tortureze. Străduințele arzătoare ale lui Tolstoi spre perfecțiune nu i-au adus niciodată pacea și bucuria sufletească. Toate metodele sale de auto-îmbunătățire s-au dovedit nule. Până în ultimele zile, jurnalul său continuă să puncteze refrenul neîmplinirii. Antagonismul dintre real și ideal l-a măcinat cumplit.
„Testul păzirii învățăturii lui Hristos se concretizează în conștiința eșecurilor noastre de a atinge perfecțiunea”, scria Tolstoi cu amar. „Cât de mult ne-am apropiat de perfecțiune nu poate fi evaluat. Tot ce putem vedea este mărimea devierilor noastre.”
Atât de dezamăgit era de neputința omenească încât, spre sfârșitul vieții, și-a ascuns puștile, ca să nu dea curs tentației de a se sinucide. În cele din urmă, Tolstoi pur și simplu a fugit de acasă. A fugit de faimă, de familie, de identitatea lui și de bogăție... Însoțit doar de fiica lui credincioasă, Alexandra, a murit ca un vagabond într-o haltă de cale ferată, la 82 de ani.
Philip Yancey îl consideră pe Tolstoi drept „primul autor care a realizat cea mai dificilă dintre sarcini: să-L facă pe Dumnezeu tot atât de atrăgător și de credibil pe cât este diavolul. Scrierile lui oferă o sursă vezuviană de putere morală. El e cel care mi-a îndreptat privirea în sus!”
Și totuși, convulsiile sale spirituale și nefericirea lui mărturisesc că lui Tolstoi i-a lipsit ceva esențial. Unul dintre biografii săi, A. N. Wilson, scrie: „Cu claritate de cristal, Tolstoi și-a văzut propria nevrednicie în lumina idealului lui Dumnezeu. Dar Tolstoi n-a putut face pasul următor – acela de a se încrede în harul lui Dumnezeu pentru a-și depăși incapacitatea.” Tolstoi a descoperit cu claritate ținta. Din păcate, îndoindu-se de divinitatea lui Isus[2], Tolstoi a rămas pe loc. Religia lui Tolstoi a fost un sistem disperat al legii, lipsit de puterea harului.
[1] În cele șase ocazii când apare structura adversativă: „Ați auzit că s-a spus... Dar Eu vă spun...”, Isus niciodată nu contrazice Legea, ci taie corsetul interpretării legaliste a rabinilor. De exemplu, atunci când abordează porunca a VI-a: „Să nu ucizi”, Isus amendează doar viziunea îngustă și formală a cărturarilor, dând în schimb o perspectivă înfricoșătoare poruncii. La fel operează vizavi de toate celelalte porunci (a VII-a, a III-a, a II-a, I). Într-un
caz, când se raportează la prevederile penale ca „dinte pentru dinte”, Isus condamnă aplicarea lor în plan individual – în care nu operează decât legea iubirii de semeni, așa cum stă scris în Leviticul 19:18 –, limitând utilizarea lor exclusiv în sfera legitimă a exercițiului judecătoresc, pentru care au și fost dispuse. Numai o singură dată (Matei 5:43) Isus atacă în forță porunca: „Să iubești pe aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tău.” Dar porunca aceasta nici nu există în Scriptură! Dimpotrivă, Dumnezeu poruncește: „Să nu urăști pe edomit, căci este fratele tău”; „Să nu urăști pe egiptean, căci ai fost străin în țara lui” (Deuteronomul 23:7); „Dacă întâlnești boul vrăjmașului tău sau măgarul lui rătăcit, să i-l aduci acasă”; „Dacă vezi măgarul vrăjmașului tău căzut sub povara lui, să nu treci pe lângă el, ci să-i ajuți să ia povara de pe măgar!” (Exodul 23:4,5). Acesta a și fost motivul încleștării îndârjite dintre farisei și Isus – pentru că El revoluționa interpretarea tradițională, eliberând Cuvântul lui Dumnezeu de mutilările impuse de gândirea egoistă și superficială a omului.
[2] Dacă, după convertirea sa, Tolstoi a fost puternic atașat de ortodoxia rusă, cu timpul s-a dezgustat de instituționalismul lipsit de conținut pe care l-a găsit. Îndepărtându-se de biserica oficială, a început să pună la îndoială tot ce venea prin ea, inclusiv integritatea Bibliei. Făcând greșeala lui Marcion și Bultmann, scriitorul a hotărât că Biblia trebuie luată doar ca o carte de morală divină. În cele din urmă, Tolstoi s-a îndoit de divinitatea lui Isus, recunoscându-L doar ca model uman. În consecință, Tolstoi a fost excomunicat de biserică.