Ieri ai terminat de citit capitolul 11 – Paradoxul iertării
Dacă dorești să participi și la concurs, iată link-ul pentru test - https://forms.gle/dcMi23HeepcjoF7R8
Nu uita că ai doar 24 de ore la dispoziție pentru a trimite testul completat.
Astăzi continuăm lectura cărții Galileeanul cu prima parte din capitolul 12 – Geniul creștinismului.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Era în 1944. Pentru Germania, războiul mergea din rău în mai rău. În disperare de cauză, Adolf Hitler decretase „soluția finală” – exterminarea completă a evreilor. Lui Simon Wiesenthal, arhitect tânăr, îi venise și lui rândul să fie deportat în lagărele naziste. Sub ochii lui, naziștii au ucis-o pe bunica lui pe casa scării. Pe mama lui au încărcat-o într-un camion cu evreice bătrâne. Optzeci și nouă dintre rudele sale au fost ucise de naziști. Când a ajuns acolo, a încercat să se sinucidă, dar n-a reușit. Iată ce povestește el în cartea The Sunflower.
La data aceea, deținutul Wiesenthal lucra la un spital ca gunoier și se ocupa și cu scoaterea cadavrelor. Într-o zi, o soră s-a apropiat de el și l-a întrebat: „Ești evreu?” Apoi l-a chemat după ea. Într-un salon obscur, zăcea un militar înfășurat tot în bandaje, de nu i se vedeau decât trei găuri în pansament. Era un ofițer SS pe patul de moarte și-i cerea să-l asculte: „Mă numesc Karl. Trebuie să-ți spun un lucru teribil – pentru că ești evreu.”
Karl se născuse într-o familie catolică. Apoi, ca toți copiii, a ajuns în organizația Hitler Jugend. De aici, s-a înrolat ca voluntar SS. Pe frontul rusesc a luptat eroic. Acolo a fost grav rănit.
În timp ce-și povestea ororile, de trei ori Wiesenthal a încercat să părăsească salonul, dar ofițerul l-a apucat de fiecare dată de mânecă, implorându-l să-l asculte. Cerea să-l elibereze.
... Era în Ucraina, în fața rușilor care se retrăgeau. Sabotorii întinseseră curse și 30 de germani fuseseră uciși. Ca răzbunare, au strâns 300 de evrei, i-au îngrămădit într-o casă cu trei etaje, au stropit-o cu benzină și i-au dat foc cu grenade. SS-iștii au înconjurat casa și trăgeau asupra celor ce voiau să iasă sau să sară pe fereastră. Cerul s-a umplut de urlete...
Karl povestea: „Am zărit un om cu un copil mic în brațe. Hainele lui deja ardeau. Lângă el era o femeie – mama copilului. Cu mâna liberă, omul i-a acoperit copilului ochii, apoi a sărit. După el a urmat și mama. De la geamurile celelalte cădeau trupuri arzând. Noi trăgeam! Oh, Doamne...
Acum sunt torturat de vina mea! Nu știu cine ești, dar știu că ești evreu. Știu că ce-am făcut este îngrozitor. În lungile nopți de când aștept sfârșitul, simt nevoia să mărturisesc unui evreu... și să cer iertare. Știu că cer prea mult, dar, fără răspunsul tău, nu pot muri în pace...”
Fără să scoată un cuvânt, Wiesenthal s-a smuls din mâna lui Karl și a ieșit afară...
Dar cazul nu se încheie aici. Wiesenthal, la rândul său, a fost frământat dacă a procedat bine sau nu. După război a vizitat-o pe mama ofițerului, în Stuttgart, sperând să scape de amintirea acelei zile. În schimb, vizita a colorat imaginea lui Karl în trăsături mai umane: mama îi povestise de copilăria pioasă a băiatului ei.
După 20 de ani, el a scris povestirea și a trimis-o celor mai luminate minți în materie de etică: evrei și neamuri, catolici, protestanți, ba chiar și atei, cu întrebarea: „Ce-ați fi făcut în locul meu?”
Și acum vine punctul de tensiune: din 32 de oameni care i-au răspuns, doar șase i-au scris că a greșit; între aceștia era și un om de culoare, luptător în rezistența franceză. Dintre ceilalți 26, care erau în majoritate creștini, doar câțiva atei și evrei și-au dezlănțuit ura și spiritul de răzbunare.
A procedat corect sau nu? Au dreptul creștinii să invoce justiția și răzbunarea? Pot creștinii să urască și să ucidă, fie cu gloanțe, fie prin vorbe și atitudine? Mai mult: Cum se explică războaiele a două milenii creștine, duse de națiunile creștine? Ați auzit de tunuri și baionete stropite cu apă sfințită? De slujbe pentru blestemarea inamicului? În fond, oameni ca și noi, cu aceleași drepturi la viață și mântuire.
Ceva este putred în creștinism! Mohandas Gandhi, eroul Indiei libere, comenta odată: „Creștinismul n-are niciun cusur. Singurul necaz este că voi, creștinii, nu trăiți învățăturile voastre.”
Dar stai puțin: Ce-o însemna „să trăiești creștinismul”, afară de slujbe, posturi și sărbători? Creștinii sinceri știu, în clipa morții, cum să moară cu Hristos; sunt gata chiar și să moară pentru Hristos. Dar ca să trăiască pentru Hristos – altfel decât de a se călugări – n-au idee cum!
Ciudată această neștiință... Timp de 33 de ani, Mântuitorul a demonstrat în viața Lui ce înseamnă „a trăi” pentru Dumnezeu. În situațiile de zi cu zi, El a desfășurat constant marele principiu ceresc – iubirea.
Este exact ceea ce le lipsea arbitrilor lui Simon Wiesenthal. E ceea ce observă lumea că lipsește. Ateul Bertrand Russel scria cu mâhnire: „Lucrul de care lumea are nevoie – mi-e rușine s-o spun – este iubire creștină.” Ca să nu confundăm iubirea cu simțămintele spontane, naturale, ca iubirea de „ai mei”, Isus ne dă o interpretare amplă și completă a ceea ce înseamnă dragostea Lui. Lecția lui se cheamă „Predica de pe munte”.
Predica de pe munte
Evanghelia după Matei este, în general, percepută ca fiind deosebită. Poate pentru faptul că este cea dintâi și oricine ia Noul Testament în mână se întâlnește mai întâi cu ea. În mod sigur însă, ea este unică prin cele trei capitole dense (5, 6 și 7), care cuprind această „stea polară”, esența cuvântărilor Mântuitorului, care este Predica de pe munte. În materie de idealuri, de „a trăi pentru Hristos”, oricine citește aceste trei capitole nu mai are întrebări. În schimb, cade pe gânduri...
Cu toții ne-am format în societatea de tip „junglă”, în care forța și dibăcia de a-i cuceri pe ceilalți sunt factorii care asigură succesul și supraviețuirea. Cu toții ne-am obișnuit cu etica meritelor și cu principiul care o domină: faci bine – ai premiul; greșești – ești penalizat. Pentru acest tip de mentalitate, Predica de pe munte este mai mult decât revoluționară. Ea șochează și înfurie.
Cum vă sună cuvintele lui Hristos: „Ferice de cei săraci în duh” (Matei 5:3); „Ferice de cei ce plâng” (Matei 5:4); „Ferice de cei prigoniți din pricina neprihănirii” (Matei 5:10); „Oricine se mânie... va cădea sub pedeapsa judecății” (Matei 5:22); „Nu vă împotriviți celui ce vă face rău” (Matei 5:39); „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă” (Matei 5:44); „Tot ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel” (Matei 7:12); „Voi fiți dar desăvârșiți” (Matei 5:48)?
Când stai să te gândești la aceste imperative, realizezi că funcționezi „pe contra”. Lumea întreagă este structurată pe principii inverse, dar – de ce să nu recunoaștem – mult mai practice. Bazată pe instinctele naturale, lumea s-a înarmat în modul cel mai eficient pentru supraviețuire, apărare, orientare.
⁕ Cartea. Într-una dintre zile, mi-a căzut în mâini o carte de consiliere familială, scrisă de un autor creștin. Erau multe lucruri interesante în carte. Dar am fost izbit neplăcut de un capitol care se ocupa cu tratarea neînțelegerilor în familie. Probabil ca să fie în ton cu principiile moderne de consiliere, autorul aborda subiectul pur psihologic și deloc spiritual. „Dă-ți drumul la mânie! Păi, fii tu însuți!” Modelul lui Isus Hristos era trecut cu vederea, ca ceva expirat moral. Astea... au fost! Acum se cere altceva!
Contrazicând toată experiența pragmatică a societății competitive – o experiență confirmată de mii de ani și în toate civilizațiile –, învățătura lui Hristos proclamă opoziție totală față de aceasta. Ne mai mirăm de ce creștinismul însuși a fost o pricină de scandal? Imaginați-vă numai cu cât mai mult i-a scandalizat pe cei care o auziseră în primă audiție!
Pricină de scandal
⁕ Seforis. În anul IV î.Hr., un zelot a spart arsenalul din Seforis, capitala Galileei, și i-a înarmat pe rebeli. Drept represalii, Irod a răstignit nu mai puțin de 2 000 de iudei de toate vârstele și a ras orașul până-n temelii, ca apoi să-l reconstruiască.
Romanii mișunau prin țară, spurcând cu tălpile lor pământul sfânt, înălțându-și vulturul de bronz ca steag, ultragiind conștiințele iudeilor. Pe când Galileeanul predica sus, pe munte, la poalele colinei treceau grupuri de legionari... „Dacă te silește cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două” (Matei 5:41). Fețele celor prezenți se crispară. Ai auzit ce spune? Romanii impuseseră un „drept al cuceritorului”, acela de a obliga pe orice autohton care le ieșea în drum să le care bagajele cale de o milă, cca 1 600 de metri. Și bagajele lor erau tare grele. Iar acum, Galileeanul – în loc să le proclame vestea cea bună a eliberării – vrea să le dubleze umilirea și servitutea?
Imaginează-ți cadrul istoric al predicii: soldații romani tocmai năvăliseră într-un sat galileean ca să reprime o rebeliune. Bărbați, femei și copii fuseseră omorâți cu cruzime, pentru ca iudeii să primească o lecție. Iar Isus le predica: „Iubiți pe vrăjmașii voștri!” E greu să-ți imaginezi șocul pe care galileenii l-au resimțit. Predica nu îi uluia, îi înfuria! Era culmea!
Isus le predica o împărăție care vine cu o putere lăuntrică, dar împotriva căreia... se poate totuși rezista. O împărăție umilă și neconstrângătoare, o împărăție care coexista cu răul! Mesajul îi jignea pe iudeii pregătiți de revoltă și de măsuri radicale.
„Fericirile” lui Isus nu erau deloc „supraviețuirea celor mai adaptați”, ci „triumful ciudat și misterios al victimelor”... Or aceasta nu era „învățătură”, era o nebunie destinată nimicirii de sine și nimicirii de neam!
Un drum anevoios
⁕ Dentistul. Mi-amintesc de ziua când mi-am dus băiețelul de patru ani la dentist. L-am dus cu bicicleta, ca să-i fac călătoria mai plăcută. Am intrat în policlinică. Îi simțeam groaza de cum am intrat în cabinet. Îi povestisem cu mult timp înainte de nevoia de a ne îngriji dinții... Înțelesese, dar numai cu mintea. Acum mă implora din priviri și prin cuvinte să nu-l urc pe scaun.
Dar tatăl se transformase într-un călău. Fără să țină cont de nimic din ce implora, îl imobilizase pe scaun... Pe când băiețașul încerca să-și țină fălcile strânse, tata i le-a descleștat cu forța... Cred că durerea fizică era cea mai neglijabilă. Durerea sufletească de a fi trădat și lepădat era îngrozitoare. Știu că l-am rănit adânc. Mult timp după aceea se mira, tăcut, de ce tocmai eu îl dădusem pe mâna chinuitorilor. Totuși m-a iertat...
Exact ca un copil își începe creștinul experiența spirituală. „Nașterea din nou” – oricât de autentică – este doar o poartă, este începutul. Dincolo de ea se deschide o cale spinoasă de experiențe formative, de creștere. Uneori, lecțiile sunt la fel de dureroase ca vizita la dentist. Dar cine nu crește în Hristos va pieri, în ciuda celei mai reușite nașteri.
Omul spiritual, cel care a descoperit ticăloșia păcatului ce macină temeliile spirituale ale minții și sufletului, acceptă să se supună tratamentului „dentistului”, un tratament indezirabil în cel mai propriu sens al cuvântului. Dar altă cale de salvare nu-i.
De-a lungul drumului până la punctul de sosire, marcajul răsună constant: „Fiți dar desăvârșiți.” Disciplina minimă în vederea atingerii staturii cerute de Dumnezeu pentru orice mântuit se cheamă Predica de pe munte!
Bătălia pentru „desăvârșire”
Nu există, alături de iubire, o trăire mai consumatoare ca strădania spiritului pentru atingerea perfecțiunii. Filozofi, savanți, artiști, meșteșugari au gustat entuziasmul și chinul căutării desăvârșirii.
Cărturarii iudei din timpul Domnului Hristos, influențați de cultura greacă, ajunseseră să caute perfecțiunea în stările de fapt. Ea era percepută ca o perfecțiune imponderabilă, ca o stare de conformare totală, impecabilă și fără cusur față de cerința exactă a lui Dumnezeu. Mistuiți de aspirația performanței totale, cei mai tari au așezat sub lupă comandamentele din lege. I-au urmărit fibrele și zimții, ca să-i reproducă întocmai în conduita lor ireproșabilă. Rabinii au dezvoltat în jurul Torei o rețea complexă de 613 reglementări legale, care – la rândul lor – au devenit obiectul altor comentarii și amendamente, constant multiplicate de la generație la generație.
Căzând în aceeași eroare elenistă, creștinii cei buni au încercat să-i egaleze pe farisei.
⁕ Primii călugări (începutul secolului al IV-lea) trăiau într-o asceză extremă, cu o dietă redusă la pâine, sare și apă. Unul și-a proiectat celula atât de mică încât trebuia să se chircească pentru a putea sta în ea. Altul a petrecut zece ani într-o cușcă circulară. Călugării vegani[1] trăiau în păduri și mâncau rădăcini și ierburi. Unii trăiau goi, având doar un șorț la brâu, dar și acela de spini.
[1] Dieta vegană – o dietă strict vegetariană, care exclude produsele lactate și ouăle.