Uneori, imaginile pot exprima mai mult decât cuvintele. Din acest motiv, am ales o poveste desenată în care ne putem regăsi fiecare. Prin intermediul ei, vom înțelege mai bine funcția specifică a legii și a harului în planul de mântuire.
Omulețul
1. A fost un om creat de Dumnezeu după chipul și asemănarea divină. În inima lui nu exista păcat. Omul trăia cu Dumnezeu și bucuria lui cea mare era să împlinească porunca Tatălui Său. Nu din silă, ci din dragoste (Eclesiastul 7:29 prima parte; Romani 2:13).
2. Omul însă a căzut în păcat. El a preferat să asculte glasul vrăjmașului și s-a îndoit de Dumnezeu. A ales să nu asculte de Dumnezeu. A călcat porunca Lui. Aceasta i-a provocat căderea. Păcatul este rezultatul călcării legii Sale (Romani 5:12; 5:14; 1 Ioan 3:4).
3. Cu inima și trupul afectate de păcat, omul zace în groapa păcatului (Psalmii 51:5; 3:23).
4. De aceea, în tot ce face, omul face doar răul. El merge de capul lui, mânat de diavolul și de poftele sale rele. Viața lui este fără Dumnezeu. Păcatele sale pun un zid de despărțire între el și Tatăl (Eclesiastul 7:20; Isaia 59:2; Romani 3:12; Romani 7:9).
5. Dumnezeu însă tot îl iubește. El îi descoperă legea Sa. Prin glasul conștiinței, Dumnezeu îi face cunoscută dreptatea Sa, pe care omul o calcă întruna. Legea îi descoperă omului atât neprihănirea, cât și păcatul. Datorită legii, omul descoperă toată răutatea care este în el, cât și standardul pe care nu-l poate ajunge (Romani 2:18,20; 3:20; 7:7,12).
6. Din sincera dorință să scape de păcat, omul se hotărăște: „De azi voi face numai binele.” Omul crede în valabilitatea legii. Și speră ca, prin strădaniile sale, să devină bun și să atingă nivelul neprihănirii cerut de legea divină. El nădăjduiește că faptele bune pe care le face îl vor scoate din păcat. Experiența cu „faptele legii ca mijloc de mântuire” îi aduce oarecare satisfacții: omul simte că se ridică, treaptă cu treaptă, deasupra stării sale păcătoase și că se apropie de neprihănire. Dar fiecare încercare se sfârșește cu o cădere și mai dureroasă. Orice metodă nouă ar încerca, omul constată invariabil că dorințele sale bune se termină tot în mizeria păcatului (Isaia 64:6; Romani 7:21,23).
7. În cele din urmă, omul ajunge la disperare. Vede că, în ciuda voinței lui, în el domnește legea păcatului și a morții, care-l conduce pe unde el nu vrea. Omul vede că este rob al păcatului și că toate faptele bune – făcute „ca să fie mântuit” – nu-i sunt de niciun folos. El recunoaște că este în aceeași condiție de la început, având în plus doar o conștiință încărcată, care-l acuză tot mai greu. În groaza lui, omul strigă: „O, nenorocitul de mine, cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” (Romani 3:10,20; 7:14-24; 9:31,32; Galateni 3:21; 5:4; Efeseni 2:1).
8. Acesta și este scopul principal al legii. Ea trebuie să-l aducă pe omul păcătos la conștiența stării lui, anume că este fără scăpare. Prin osânda pe care legea o rostește asupra păcătosului, ea produce în el nevoia disperată după un Mântuitor. În acest fel, prin lucrarea Duhului Sfânt, legea devine îndrumătorul către Hristos. Până când această lucrare nu se produce, păcătosul va rămâne orb și nu-L va vedea pe Isus Hristos (Romani 5:20; Galateni 3:22,23; Galateni 3:24).
9. Pentru păcătosul zdrobit, Isus Hristos apare ca Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele omului. El a luat asupra Lui blestemul nostru, pentru ca, în schimb, să ne poată da viața Sa. El este gata în orice clipă să dea odihnă pentru sufletul împovărat (Ioan 1:29; Matei 11:28; Romani 3:26; Galateni 3:13; 1 Ioan 2:2).
10. Prin credința simplă în jertfa Sa ispășitoare, omul găsește eliberare. El a renunțat să-și mai dobândească merite prin „fapte ale legii”. Doar prin credința în sângele sfânt vărsat, omul este socotit neprihănit, ca și când n-ar fi păcătuit niciodată. Prin simplul fapt că L-a primit în inimă pe Isus Hristos, păcătosul are viața Lui, viața veșnică (Romani 1:17; 3:28; Galateni 2:16; 3:11; Efeseni 2:5.8; 1 Ioan 5:12).
11. Aceasta reprezintă prima funcție a harului salvator: Păcatele sale sunt luate de deasupra capului păcătosului. Omul primește iertare deplină (Zaharia 3:4; Romani 3:24). Dacă această primă lucrare a harului nu este urmată de etapa a doua, atunci procesul sfințirii este întrerupt, iar mântuirea sa – compromisă.
12. Cel ce se bucură de privilegiul iertării, fără a avea inima schimbată și fără să trăiască în conformitate cu cerințele legii, transformă harul într-o haină a nelegiuirii, sub care el continuă să cultive mai departe păcatul. Acesta trăiește într-o duplicitate amăgitoare: pe de o parte, duce o viață de păcat ca a celui fără Hristos, amăgindu-se însă că apelul la sângele ispășitor îl va așeza, în mod subit și misterios, în starea sfinților care trăiesc zilnic cu Hristos. Această stare îi caracterizează pe mulți creștini (Ioan 8:11; 1 Petru 2:19-20; 1 Ioan 2:4; 1 Ioan 3:8,10; Iuda 4).
13. Dumnezeu nu dorește doar să-l ierte pe om și să-l lase în păcat, ci El îi oferă salvare din păcat. Pentru aceasta acționează a doua funcție a harului salvator: Prin credință, Domnul îl ridică pe om din groapă și-i pune picioarele pe stânca neprihănirii, pe urmele Domnului Hristos. Fără această a doua funcție a harului, iertarea (funcția 1) nu-i este de niciun folos (1 Ioan 2:6; Psalmii 40:1,2; Psalmii 61:2; Romani 1:16; 2 Timotei 1:7).
14. Prin lucrarea completă a harului, omul se află din nou în starea de neprihănire de la început. Duhul Sfânt schimbă inima păcătoasă, în care El scrie legile Sale cele sfinte. De acum, omul dorește să trăiască după toate poruncile Sale. Abia acum omul este în armonie cu Dumnezeu și pregătit să trăiască în societatea ființelor nevinovate din univers (Ieremia 31:31-33; Ezechiel 36:26,27; Evrei 8:10; 10:16).
15. De acum și până în ziua revenirii Domnului Hristos pe norii cerului, omul continuă o viață cu Isus. El este sub har, dar nu e fără-de-lege. Ci e sub har cu legea. Harul Domnului, locuind în el, îi dă puterea să împlinească toate Cuvintele lui Dumnezeu. Porunca legii este împlinită în viața și faptele lui. Dar el nu împlinește legea „ca să fie mântuit” – cum voia înainte –, ci „pentru că este mântuit”. Omul duce până la capăt mântuirea lui, dar cu frică și cu tremur, conștient că, dacă se desparte de Hristos, Izvorul mântuirii sale, el poate pierde mântuirea (Romani 2:13; 3:31; 5:21; 6:13.14; 6:22; 7:12; 8:2,4; Iacov 2:21; Iacov 2:24; 1 Ioan 2:3; 2:6; 2:29; 5:3; 2 Ioan 6).
Creștinismul agreat de marea masă creștină îmbrățișează astăzi o teologie care înlătură legea după modelul gnostic, fapt ce a aruncat la pământ standardul neprihănirii. Mesajul Evangheliei a fost compromis, iar creștinismul – irelevant, ca orice teorie fără consistență practică.
În sentința strălucită pe care Mântuitorul o pronunță asupra femeii păcătoase: „Să arunce !... Nu te osândesc... Să nu mai păcătuiești”, se găsește formula perfectă a Evangheliei salvatoare:
1) Legea aduce vină
2) iertare
3) neprihănirea cerută de Lege.
Pentru a verifica și logic valabilitatea acestei formule, examineaz-o prin reducere la absurd:
1. Dacă nu mai e o lege pe care s-o încalc, atunci nu mai e nici păcat – ne-legiuire, fără-de-lege. Romani 4:15 spune: „Unde nu este lege, acolo nu este nici călcare de lege.”
2. Dacă nu mai e păcat, atunci nu mai este vină. Romani 5:13 – „Păcatul nu este ținut în seamă câtă vreme nu este o lege.”
3. Dacă nu mai este vină, atunci nu mai este nevoie de iertare.
4. Iar dacă iertarea este fără rost, atunci Hristos a murit degeaba, și Evanghelia este nimicită. Inima păcătosului se tăbăcește în obiceiuri rele, tot mai multe, până când... un simțământ de „vinovăție de neiertat” copleșește sufletul, ca o caracatiță.
Mă întorc la istoria sărmanului Ianis, de la început. Când bătrânul Ianis a citit și recitit pasajul din Ioan 8:2-11, solzii nepriceperii au căzut de pe ochii lui. Cuvintele eliberatoare rostite de Isus: „Nici Eu nu te osândesc. Du-te și să nu mai păcătuiești” i-au bătut clopotele dimineții.
⁕ Bounty. Era în 1789, anul Revoluției Franceze. Un duh de nemulțumire și eliberare bântuia în toată Europa. Trecuseră doi ani de la plecarea vasului „Bounty” din Anglia, într-o misiune în Pacific, când echipajul avea să fie zguduit de o experiență tumultoasă. Un grup de 25 de marinari, sub conducerea ofițerului Christian Fletcher, se hotărâse să scape de asprul căpitan Blight și de personalul aservit acestuia și să pornească în căutarea libertății! În zorii zilei de 28 aprilie 1789, lovitura reușește. După ce căpitanul și cei 18 oameni ai lui au fost sloboziți pe o șalupă în largul oceanului spre moarte sigură, răzvrătiții au acostat mai întâi pe insula Tahiti. Șaisprezece răzvrătiți n-au vrut să meargă mai departe. În schimb, nouă inși, temându-se că vor fi curând găsiți de vasele englezești, au plecat în necunoscut, însoțiți de un grup de 6 băștinași și 12 femei. Căutau o insulă ocolită de căile maritime. Insula aceea s-a nimerit să fie Pitcairn. Aici avea să fie „paradisul” lor!
După ce au cules tot ce se putea de pe vas, inclusiv cufărul căpitanului Blight, au ars și scufundat corabia – ca să i se șteargă urma. Apoi și-au amenajat cuibul unde să guste viața fără legi și restricții. Pentru primii patru ani, lucrurile păreau să meargă bine. Dar conștiința îl tortura pe Christian Fletcher. Devenise posac și dictator, de parcă ar fi fost umbra căpitanului Blight. Când unui marinar, Williams, îi muri femeia, acesta a silit pe un tahitian să-i cedeze nevasta. De aici a izbucnit infernul. Curând, micul grup s-a divizat în două clanuri: albii și tahitienii. Apoi s-a divizat chiar și clanul albilor. Singurul lor gând era cum să se omoare. Blestemul parcă-i urmărea!
În 1799, la nouă ani de la debarcare, din totalul de cincisprezece bărbați, nu mai rămăseseră decât doi englezi, Christian Fletcher și Edward Young. Toți ceilalți fuseseră măcelăriți. Cam în timpul acesta, Young – bolnav de plămâni – găsește în cufărul căpitanului o Biblie, pe care începe s-o studieze cu fervoare. Curând, tuberculoza îl seceră și pe Young.
Când Alexander Smith s-a văzut singur, cu 11 mame și 23 de copii orfani, a simțit că trebuie să se întâmple ceva. În chinul său sufletesc, a luat Biblia căpitanului și a început s-o citească. Treptat, lumina i-a străpuns întunericul. Pe paginile ei, rebelul descoperă Cele Zece Porunci, ignorate și încălcate până atunci. Tot aici Îl descoperă și pe Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul unuia ca Alexander Smith. Ca semn al dorinței lui după o viață nouă, își schimbă numele. Nu va mai fi omul vechi Alexander Smith, ci un nou „Adam”: John Adams. Cu inima înviorată, Adams hotărăște o reformă din temelii, zidită pe „stă scris”.
Din clipa aceea, viața tribului a început să capete sens. În fiecare dimineață și seară, patriarhul își chema colonia cea mică la cântare și rugăciune. Apoi le citea din Scripturi. I-a învățat Tatăl nostru și Crezul. I-a învățat poruncile, la rând. În ziua a șaptea din fiecare săptămână, cum scrie la carte, se adunau cu toții la închinare. Copiii creșteau în temere de Dumnezeu și dreptate. Promiscuitatea nici nu se pomenea între ei. Fiecare îi spunea celuilalt adevărul. Nelegiuire pe Pitcairn? Nici vorbă! John Adams devenise pastorul lor. El oficia înmormântările și mai târziu nunțile...
Când – în 1808 – colonia a fost descoperită de vasul Topaz, englezii au fost surprinși să găsească o lume nevinovată. Locuitorii ei nu știau să se certe și nici să se îndoiască. Credeau totul și îi iubeau pe toți. Vestea despre uimitoarea societate fără păcat a uimit lumea. Pitcairn deveni un adevărat loc de pelerinaj, unde oamenii sătui de „civilizație” și fărădelege ar fi dorit să rămână definitiv, ca o pregustare a adevăratului Paradis...
Filtrând prin suflet cronica asta de demult, o istorie care continuă și astăzi, nu pot să nu spun, împreună cu C.M. Snow, unul dintre martorii care i-au cunoscut pe nepoții lui Fletcher, alias John Adams: „Iată că, între lege și Evanghelie, credința nu vede niciun conflict. Una descoperă păcatul; cealaltă – remediul. Una descoperă caracterul lui Dumnezeu, cealaltă – puterea prin care ni se poate imprima în suflet asemănarea acelui caracter. Una descoperă legea care cârmuiește tot universul, cealaltă – singura soluție divină pentru contracararea efectului rebeliunii lui Satana contra acestei guvernări. Astfel, cele două părți își fac lucrarea împreună și așa vor continua să lucreze întrețesute, până când toate rezultatele păcatului vor fi eradicate din univers. Atunci, Evanghelia va înceta, căci salvarea va fi fost completă. Dar legea nu va trece niciodată!”[1]
[1] Review and Herald, 1906