Păcătoși buni
⁕ Martin. Misionarul Edward Martin povestește o întâmplare. Pe când conducea o evanghelizare în Jamaica, a lansat un apel pentru primirea lui Isus Hristos ca mântuitor personal. Mulți au răspuns. Procedura misionarului era ca, în mod individual, el să rostească o rugăciune, iar omul de lângă el s-o repete, frază după frază. Rugăciunea suna: „Tatăl nostru, știu că sunt un păcătos rău; știu că singur nu mă pot mântui. Am nevoie de iertare pentru păcatele mele îngrozitoare. Fără sângele Mântuitorului însă, nu pot primi iertare. De aceea, prin sângele Său, lasă iertarea Ta peste mine chiar acum. Isuse Hristoase, sunt gata să Te primesc în inima mea și să trăiesc de acum încolo pentru Tine. Pentru toate câte ai făcut pentru mine, Îți mulțumesc. Te-am rugat în Numele scumpului Isus Hristos, Amin.”
Edward Martin povestește: „Mii de oameni au rostit împreună cu mine ruga aceasta și au primit iertare. La urmă a ieșit și o doamnă bine îmbrăcată. Când ea a venit lângă mine, i-am spus:
– Acum, eu am să mă rog, iar dumneavoastră repetați după mine: Tatăl nostru, știu că sunt o păcătoasă rea...
Dar doamna tăcea mâlc. Am deschis ochii și m-am uitat la ea:
– Doamnă, vreți să fiți mântuită?
– O, da, domnule Martin, vreau să fiu salvată. Dar... eu nu sunt o păcătoasă!
– Atunci nu puteți fi salvată, i-am răspuns. Isus a murit doar pentru păcătoși.
– Dar, domnule Martin, eu sunt o păcătoasă bună.
– Doamnă, nu există păcătoși buni. Vă rog să vă întoarceți și să luați loc pe scaunul dumneavoastră. Dumnezeu nu vă poate salva până nu deveniți conștientă că sunteți o păcătoasă rea și că aveți nevoie de iertarea Lui.
– Dar, domnule Martin, dumneavoastră nu mă înțelegeți! Vă spun adevărul: eu nu sunt o păcătoasă rea!
I-am spus să se întoarcă la scaunul ei. Ea însă nu se clintea. Cu fața împietrită, se uita la mine fără să înțeleagă discuția noastră. Apoi, deodată s-a descătușat. Privindu-mă drept în ochi, mi-a spus:
– Oh, domnule Martin! Vă rog să mă iertați. Acum am priceput că sunt o păcătoasă rea și că merit toată osânda. Sunt mândră cât nu încape în mine. Oh, am nevoie de Hristos să îmi ierte păcatele și mândria rea!
– Așa, doamnă. Acum puteți încheia o înțelegere cu Dumnezeu!
Ne-am rugat împreună, și ruga a avut sens.
O, dacă oamenii ar înțelege că nu există păcătoși buni și păcătoși răi, ci că toți suntem pierduți de răi, lumea ar arăta altfel chiar acum.”[1]
Judecata dublă a lui Isus – întâi cu femeia păcătoasă și în al doilea rând cu fariseii – stabilește un lucru fundamental: că lumea se împarte nu în „drepți” și „vinovați”, ci în două categorii de „vinovați”: 1) vinovați care își dau seama de ticăloșia lor și care caută iertare; și 2) vinovați care nu vor să-și recunoască vina și care se îndepărtează de Isus neiertați!
Har plin cu dreptate
Locul din curtea Templului se descongestionase. Pe lângă cei care fuseseră de la început, nu mai era decât femeia, rămasă singură, prăbușită în praf, acoperindu-și fața, zdrobită. „Isus S-a ridicat în sus și, când n-a mai văzut pe nimeni decât pe femeie, i-a zis: «Femeie, unde sunt pârâșii tăi? Nimeni nu te-a osândit?» «Nimeni, Doamne»” (Ioan 8:10,11).
Justiția iudaică era altfel decât cea pe care o cunoaștem acum.[2] În proces, judecătorul îl apăra din oficiu pe acuzat până la proba contrarie. Abia în momentul în care martorii dovedeau vinovăția, judecătorul devenea acuzatorul și pronunța condamnarea! Dar, în cazul de față, martorii au dispărut... Nemaifiind mână care să arunce cu piatra, niciun judecător nu mai avea dreptul să condamne! Chiar și azi, retragerea martorilor face ca urmărirea penală să înceteze. Isus ar trebui să anunțe că subiectul este încheiat. Dar nu!
Hristos nu suspendă procesul. Dimpotrivă, abia acum, când martorii și pârâșii s-au dus, Își începe Hristos judecata cu cel păcătos. Iar judecata Sa este ceva foarte personal, numai între El și păcătos. Și este lungă doar atât cât trebuie: „Nici Eu nu te osândesc. Du-te...” (Ioan 8:11).
Unde-i condamnarea? Unde-i legea, unde-i osânda ei? Nu mai e, căci este iertare, este har deplin! „Sângele lui Isus Hristos ne curățește de orice păcat!” (1 Ioan 1:7). Dar ascultă. Isus mai are ceva de spus. Sentința Lui n-a fost pronunțată complet: „Du-te... și să nu mai păcătuiești!” (Ioan 8:11).
Sentința lui Isus mă copleșește! Iertarea Lui este har deplin, dar harul acesta nu stă împreună cu fărădelegea activă. Fărădelegea este călcarea legii (1 Ioan 3:4). Ci harul lui Isus vine împreună cu legea! Dreptatea divină, legea, este tot acolo, pe locul ei înalt, ca normă absolută și indiscutabilă. În toată acțiunea Sa, Domnul Hristos demonstrează doar întrepătrunderea legii cu harul și a harului cu legea. Acolo unde Domnul acționează, întotdeauna e și lege, e și har. Un divorț între lege și har nu poate exista, pentru că ar rupe însăși natura lui Dumnezeu.
Dreptate și iubire
Până acum, am privit dreptatea și iubirea prin prisma naturii noastre păcătoase. Cele două apăreau rupte una de cealaltă și păreau într-un antagonism de moarte. În natura lui Dumnezeu însă, după felul în care a tratat Isus cazul femeii păcătoase, văd acum că ele sunt în armonie și merg împreună, ca sistemul „bielă-manivelă”.
Și totuși... A venit momentul pentru una dintre cele mai încântătoare descoperiri privind relația dintre dreptate și iubire. În marele pasaj din Matei 22:35-40: „Un învățător al legii, ca să-L ispitească (pe Isus), I-a pus întrebarea următoare: «Învățătorule, care este cea mai mare poruncă din lege?» Isus i-a răspuns: «’Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău.’ Aceasta este cea dintâi și cea mai mare poruncă, iar a doua, asemenea ei, este: ’Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.’»”
Ori de câte ori oamenii vorbesc despre lege, discuția se concentrează asupra a „ce să faci” și „ce să nu faci”, aplecându-se asupra faptelor și comportamentului. În replica Sa, Mântuitorul Se apleacă asupra conținutului adevărat al legii: „Să iubești.” Auzi: o lege care poruncește să iubești! Unde s-a mai auzit o așa poruncă?
Mântuitorul ne învață că în venele fiecărei porunci curge aceeași plasmă fierbinte: iubirea. Și aici vine una dintre cele mai frumoase revelații: Știi ce este în fond dreptatea?
Justiție? Nu. Conformitate cu normele etice? Nu. Osândă pentru vinovat? Nu. Dreptatea este iubirea în acțiune! Între dreptate și iubire nu stă un semn de armonie, nici de unitate (ca între soț și soție), ci un semn de egalitate. Ori de câte ori intră în acțiune, iubirea produce doar fapte de dreptate, împliniri ale poruncii divine. Dreptatea este doar fața văzută a iubirii, căci cine iubește „cinstește pe tata și pe mama”, „nu ucide”, „nu desfrânează”, „nu fură”, „nu minte”, „nu poftește”... Iubirea naște doar roadele dulci ale dreptății, dar ale unei dreptăți pozitive, câștigătoare, și nu ale unei dreptăți severe, osânditoare. „Căci cine iubește pe alții a împlinit Legea” (Romani 13:8).
Iar Isus încheie dialogul Său astfel: „În aceste două porunci („să iubești”) se cuprind toată Legea și prorocii” (Matei 22:40). E totul clar! Între Cele Zece Porunci de pe tablele de piatră și între aceste două porunci ale dragostei nu există niciun fel de contradicție, de disjuncție sau despărțire. Nu există nici măcar o armonie, ca între două persoane deosebite, fiecare cu viața ei, dar care ajung totuși să se armonizeze. Cuvintele Mântuitorului declară că între Cele Zece Porunci și porunca iubirii există o suprapunere perfectă. Cuvântul „cuprinde” sugerează un hotar atât de larg încât poate să acopere tot teritoriul recunoscut de autoritatea divină.
În textul grecesc, cuvântul „se cuprinde” este krematai. El se poate traduce „atârnă”, ca în traducerea Bibliei de Iași, 1874; a Bibliei Sinodale din 1914; cât și a lui Gala Galaction: „De acestea două porunci atârnă toată legea și prorocii.” Noul Testament de la Bălgrad (1648) traduce: „Întru aceste două porunci toată legea și prorocii se ține.” Iar versiunea franceză a lui Louis Segond redă astfel: „De aceste două porunci depind toată legea și prorocii.”
Dacă dragostea de Dumnezeu și de aproapele sunt două brațe care cuprind toate poruncile, toate legile și orânduirile decretate vreodată de Dumnezeu, atunci cu adevărat nu există niciun conflict între lege și har, între dreptate și iubire.
Motivul de ceartă
Mă întreb atunci: De unde a mai apărut și conflictul acesta între lege și har?
Conflictul există nu între cele două fețe ale aceleiași iubiri, ci între abuzul legii, pe de o parte, și abuzul harului, de cealaltă parte. Când legea este considerată în mod absurd drept mijloc de salvare, atunci apare un conflict artificial între legalism și har. Pe de altă parte, când harul este privit ca o manta sub care ascunde păcatul, sub care dospesc pofte și îngăduințe păcătoase, atunci se produce o altă contradicție artificială între harul ieftin și lege.
Legea și harul, expresii diferite ale iubirii divine, operează conform rolurilor cu totul diferite și a scopurilor la fel de distincte. În planul de mântuire, legea și harul sunt complementare, adică se completează împreună în a-l aduce pe păcătos pe platforma neprihănirii.
⁕ Doamna Carol Davis, din Australia, a înființat în 2015 o firmă care oferă servicii de curățarea petelor de urină lăsate de animale de companie. Pentru a-și convinge clienții de nevoia apelării la serviciile ei, Carol își programează vizitele seara, după apus. După o scurtă introducere, Carol cere stingerea tuturor luminilor din cameră și aprinde un emițător de „lumină neagră”, respectiv un emițător de radiații gama. Ceea ce urmează este stupefiant: toate cristalele de urină, oricât de mici, fie pe covor, perdea, mobilă, chiar și pe abajurul lămpii de lângă fotoliu, devin subit luminiscente. Exclamațiile de oroare umplu atmosfera. „Opriți emițătorul! Nu suport mizeria asta! Oricât ar costa, vă rog faceți-ne o curățenie generală!”
Mizeria era acolo de multă vreme, dar invizibilă până când „lumina neagră” a scos-o la iveală. La fel, poruncile lui Dumnezeu ne descoperă în mod dureros necurăția morală. Dar, în același timp, naște în noi nevoia urgentă de a fi curățați, spălați prin sângele lui Isus Hristos.
E limpede: Legea nu a fost dată niciodată ca să răscumpere sau să salveze. Nu aceasta este funcția ei. Ea nici nu are cum să se opună harului, care operează la un alt nivel pentru o altă nevoie. Legea e destinată să descopere păcatul, iar harul e destinat să ne scoată din păcat.
[1] Paul Lee Tan, Encyclopedia of Illustrations, 1979.
[2] Detalii despre judecata în Israel se găsesc în capitolul 15: „Judecata de apoi”, p. 386.