Gnosticismul, lovitura măiastră a celui rău, a afectat mai toate punctele fundamentale ale adevărului. El a încercat să altereze planul de mântuire; închinarea la Isus; credința în jertfa Sa înlocuitoare; concepția despre păcat și neprihănire. A contestat pe rând divinitatea, cât și umanitatea Sa. Faptul că gnosticismul n-a fost unitar explică complexitatea atacului său. Au existat patru școli gnostice mari: cea alexandrină, siriacă, grecească și iudaică, pe lângă alte variante regionale, fiecare având un specific diferit. Gnosticismul s-a răspândit rapid și cu mare virulență în tot Imperiul Roman. În ciuda deosebirilor dintre școli, o trăsătură comună a gnosticilor a fost antinomianismul, sau contestarea legii divine și a Dătătorului ei.
În Comentariul Apocalipsei, John Swit descrie mișcarea gnostică a nicolaiților, care și-au început activitatea chiar din timpul apostolilor, spre sfârșitul secolului I. Ei afirmau: „Creștinii sunt absolviți de cerințele Legii morale.” Victorinus, episcop de Petavium, care i-a cunoscut pe urmașii nicolaiților (prin 303 d.Hr.), arăta consecințele aberante ale filozofiei lor: „Nicolaiții spun că oricine comite adulter poate primi pace în a opta zi. Ei susțin că faptele trupului nu au nimic de a face cu curăția sufletească, și deci mântuirea nu are nicio legătură cu felul de viețuire.”
Cartocrațienii, o altă ramură de gnostici alexandrini prin 120 d.Hr., predicau un amoralism radical, adică o totală răzvrătire față de legea Bibliei. Revolta lor se îndrepta împotriva „Dumnezeului Vechiului Testament”, și în mod special împotriva Celor Zece Porunci.
Marcion – despre care am vorbit în capitolul trecut – a fost cea mai celebră figură din secolul al II-lea. Acest om cu o minte foarte ageră a elaborat în cartea sa, Antiteze, învățătura gnostică contra legii. El învăța că Dumnezeul Vechiului Testament, Demiurg, zis și Yahweh, a fost un dumnezeu inferior, slab, plin de greșeli, care a avut un singur atribut: dreptatea, o dreptate severă, îngustă și oarbă. Acest dumnezeiaș a încercat să modeleze poporul Israel prin intermediul legii Sale, dar a sfârșit printr-un eșec. Însă Dumnezeul suprem și desăvârșit, pe nume Monada, caracterizat nu prin dreptate, ci prin îndurare și milă, a trimis pe Eonul Isus (eon – o emanație a Monadei) ca să remedieze lucrurile de pe pământ. Prima lucrare a lui Isus a fost să desființeze legea, fapt ce a trezit mânia lui Yahweh. Acesta a pus la cale și a reușit să-L omoare pe Isus. Numai că, prin aceasta, Dumnezeul dreptății și-a pierdut creditul, dovedindu-se nedrept și vrednic de lepădat.
Pentru gnostici, păcatul n-avea nimic de-a face cu morala, ci cu faptul că sufletul a fost închis în colivia materială a trupului. În consecință, nimicirea trupului, fie printr-o viață ascetică, fie prin păcătuire excesivă, era calea spre mântuire. Iar mântuirea consta în eliberarea sufletului de materie și înălțarea sa în al șaptelea cer.
Influența gnosticismului a durat până prin secolul al V-lea și a reușit să contamineze gândirea creștină tradițională care – din nefericire – a perpetuat unele elemente gnostice până în timpurile noastre.
Testamentul lui Ioan
Confruntat cu gnosticismul de curând apărut, apostolul Ioan a fost inspirat să scrie evanghelia sa la sfârșitul vieții lui, către sfârșitul secolului I. Cronologic, aceasta este ultima carte a Noului Testament, nu Apocalipsa. Perspectiva unică (diferită de a celorlalte evanghelii) în care apostolul Ioan Îl prezintă pe Hristos și învățătura Sa este în mod intenționat aleasă cu scopul de a contracara ereziile gnostice. Fiind ca un testament spiritual, Evanghelia după Ioan abundă în afirmații antignostice. Ca replici față de antinomianismul gnostic, am cules opt declarații ale Mântuitorului, texte care ar trebui să dea de gândit și lumii de azi:
– „Eu nu pot face nimic de la Mine Însumi. Nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimis.” (Ioan 5:30)
– „Tatăl M-a trimis pe Mine, și Eu trăiesc prin Tatăl.” (Ioan 6:57)
– „Eu și Tatăl una suntem” (Ioan 10:30). Cum putea atunci Hristos să lupte contra Tatălui și să anuleze Legea Sa?
– „Căci Eu n-am vorbit de la Mine Însumi, ci Tatăl, care M-a trimis, El Însuși Mi-a poruncit ce trebuie să spun și cum trebuie să vorbesc” (Ioan 12:49). Nu găsești nicio fisură între Tatăl și Fiul, între învățătura Fiului și cea a Tatălui!
– „Porunca Lui (a Tatălui) este viață veșnică!” (Ioan 12:50)
– „Nu crezi că Eu sunt în Tatăl și Tatăl este în Mine? Cuvintele pe care le spun Eu nu le spun de la Mine, ci Tatăl, care locuiește în Mine, El face aceste lucrări ale Lui.” (Ioan 14:10)
– „Și Cuvântul pe care îl auziți nu este al Meu, ci al Tatălui care M-a trimis.” (Ioan 14:24)
– „Eu am păzit poruncile Tatălui Meu și rămân în dragostea Lui.” (Ioan 15:10)
Cuvântul lui Hristos nu descoperă nici cea mai slabă aluzie despre o disociere între Dumnezeul Vechiului Testament și Fiul; și nici între porunca lui Dumnezeu și Evanghelia Fiului. Niciun conflict între dreptate și iubire. În cuvintele Sale nu încape relația: „Moise, în Lege”, dar „Tu”.
Isus scrie pe nisip
... Hristos stătea plecat asupra lespezilor acoperite de nisip și praf. Cercul acuzatorilor se strânsese în jurul lui și al femeii adultere. Întrebarea purtătoare a dilemei gnostice încă răsuna: „Moise, în lege, ne-a poruncit să ucidem cu pietre pe astfel de femei. Tu dar ce zici?” (Ioan 8:5). Ah, era aceeași proto-dilemă pe care a iscat-o Lucifer în cer: „Cum poate Dumnezeu să fie și iubitor, și drept în același timp?”
Aici însă nu e vorba de teorie, ci de practică! Înaintea Sa se afla o femeie adulteră. O va condamna Isus sau o va ierta?
Ar fi bine dacă, înainte de a citi mai departe, ți-ai da propriul răspuns. Ai fi iertat-o, nu-i așa?
Deodată, Isus a ridicat capul. Se ridică în picioare și, cu glas puternic, dar stăpânit, spune: „Să arunce cu piatra…” (Ioan 8:7). Ce spune Isus? Iertare? O, nu! În niciun caz!
Mântuitorul Și-a început judecata! Pentru niciun păcat nu ai dreptul să spui: „Eh... nu-i nimic.” Păcatul trebuie amendat. Adulterul, mai ales, este un păcat teribil: este descătușarea sălbatică a poftei. Adulterul este răzvrătire nu doar împotriva poruncii, ci și împotriva legământului lui Dumnezeu de căsătorie. Este violarea instituției divine prin îngăduirea patimii josnice a omului degenerat.
Hristos, Dătătorul legii[1], n-o calcă. Dreptatea trebuie să fie îndreptățită, iar păcatul, osândit. Ridicat în picioare, prin sentința Sa: „Să arunce cu piatra în ea”, Hristos consfințește Legea lui Dumnezeu și declară păcatul vrednic de moarte! Mântuitorul e consecvent. Sentința Lui confirmă că legea Scripturii este: „Da și Amin” și că trebuie respectată.
Acuzatorii amuțesc! Isus, de fapt, le răspunde: „Bine! Pentru că e drept, atunci s-o executăm. Dar s-o facem cum trebuie: Eu voi desemna executorii... Cine dintre voi este fără păcat? Așadar, cine dintre voi este martorul prim care Mi-a adus doar femeia, nu și bărbatul?”
Apoi S-a aplecat și a început să scrie. Tăcerea împietrește. Jurații se văd prinși! Involuntar, ochii lor Îl urmează pe Isus și... Ce face acolo? Scrie? Ce scrie? Tăcerea devine incandescentă... Pe praful de pe lespezi, încet, se dezvăluie... ceva înfricoșător!
Ce?
Ce n-aș fi dat eu să vă pot spune exact ce scria Isus! Dar Scriptura tace. Unele manuscrise grecești din secolele V–IX adaugă, pe lângă textul propriu-zis: „El a scris pe pământ păcatele fiecăruia dintre ei.” Sunt doar comentarii, dar logice.
Personal, mi-L imaginez pe Domnul Isus ridicându-Și privirea asupra liderului grupului. O scurtă străfulgerare din ochi și apoi... un singur cuvânt scris pe lespede, un cuvânt care dezvăluie ceva tainic chiar despre păcatul ascuns al liderului. Omul citește, roșește, tușește sec, se întoarce și apoi pleacă, ca și când și-a amintit că lăsase măgarul nelegat la poartă. Apoi, o altă privire... și un alt cuvânt. Și al doilea acuzator iese jenat. Și tot așa, până când n-a mai rămas niciunul dintre ei! (Ioan 8:8,9).
Acesta este singurul caz în evanghelii unde se menționează în mod expres că Hristos a scris. Este logic de crezut că ceea ce scria era în legătură directă cu acuzatorii femeii. Altfel, Ioan nici n-ar fi avut de ce să specifice lucrul acesta. Iar efectul scrierii pe țărână pentru niște oameni cu conștiința tocită este uriaș. Nu doar numele și păcatele care fuseseră dezvăluite pe pământ, ci mai ales prezența Lui pătrunzătoare îi determină să se simtă sub ochiul judecății divine. Ispititorii venali, sârguincioși să-L înșface pe Galileean, părăsesc unul câte unul scena.
Isus Își rostise sentința. Nu numai împotriva femeii. Judecata vizase în mod individual pe fiecare dintre acuzatori. „Dacă cineva gândește că adulterul este viciul suprem, se înșală. Păcatele cărnii sunt rele, dar ele nu sunt cele mai rele dintre toate păcatele. Cele mai diabolice plăceri sunt cele pur spirituale: plăcerea de a judeca, de a-i învinui pe oameni, de a umili și de a se răzbuna; plăcerea exercitării puterii, plăcerea de a urî... În om sunt două părți: eul animalic și eul diabolic. Iar eul diabolic este cel mai rău în om. Iată de ce un neprihănit îndreptățit de sine, care merge regulat la biserică, poate fi mult mai aproape de osânda veșnică decât o prostituată. Desigur, bine este să nu fii nici fățarnic și nici prostituată!”[2]
Judecata lui Hristos era în toi. Legea la care ei făcuseră apel le dezvăluia acum păcatele și-i condamna.
Dreptate amestecată cu har…
Hristos rostise sentința. Cel fără păcat trebuia să arunce. Și, culmea, El Însuși era singurul fără păcat. Și El, care trebuia să arunce primul cu piatra, ce face?
Față de acuzatori, Hristos le demască păcatul. În timp ce legea îi osândește, harul le scrie păcatele... doar pe nisip. Isus putea să le scrie păcatele pe piatră, ca să rămână în veci „ca mărturie” împotriva lor. În schimb, El le scrie pe țărână, pe praful de sub picioarele trecătorilor, iar la urmă, le șterge cu mâna. Aici e harul. Hristos acuză păcatul, dar nu-l lovește pe păcătos. În Isus, legea este împletită cu harul.
Mă întristează un lucru: că atunci când privirea lui Isus îi străpunge, vinovații, „mustrați în cugetul lor, ies afară unul câte unul”. Vinovații… pleacă de la Hristos. Greșeală fatală. Pleacă, în loc să se arunce la picioarele lui Isus – singurul care era capabil să-i ierte!
[1] Ioan 1:1-3: „Toate au fost făcute prin El”; Evrei 12:18,19,24,26: „Sinai... Hristos..., al Cărui glas a clătinat atunci pământul...”
[2] C. S. Lewis, Creștinismul redus la esențe, 1991.