⁕ Profesorul. Evenimentele care se leagă de începutul credinței mele mi-au rămas foarte puternic întipărite în minte. Era prin 1972 când, în căutarea căii lui Hristos, vizitam un mare doctor și profesor de teologie ortodoxă (din respect îi ascund numele). Cu multă amabilitate, mă primea la el acasă între două sesiuni de predare chiar la Oxford. Printre temele abordate, una mai cu seamă mă frământa. Era chiar dilema noastră: legea și harul. În timp ce scutura scrumul țigării, eruditul mi-a răspuns exact în cuvintele de mai jos (îi notasem răspunsul): „Legea? Legea a murit. Legea nu mai există! Noi trăim sub har, nu sub lege. Iată marea soluție a Evangheliei! Iată ce bine este că avem Evanghelia, că altfel ar fi trebuit să ne conformăm tuturor prescripțiilor mici sau mari, morale sau ceremoniale, de care, slavă Eliberatorului, suntem izbăviți.”
Suna a veste bună. Și totuși, ecuația lăsa câteva necunoscute la o parte. Ideea dumnealui am mai regăsit-o și în discuțiile religioase cu diverse alte persoane. Logica general acceptată este următoarea: „În afară de legea care condamnă, mai există și Domnul Hristos cu Evanghelia, prin care conflictul fără ieșire se rezolvă. Cum? Plătește El tot, achită vama pe care legea ne-o cere. Și pentru că El achită toată datoria și chiar și mai mult decât ar fi cerut legea, iată-ne scoși din impas. Ceea ce a realizat Hristos pentru noi se cheamă har. Harul (achitarea) este evenimentul care face ca urmărirea penală să înceteze. Noi? Suntem aceiași, cu aceeași natură păcătoasă în noi. Dar suntem fericiți că s-a dat o amnistiere. Și, în ciuda deficiențelor noastre și a înclinațiilor noastre păcătoase, sentința este retrasă prin amnistia pe care Domnul Hristos ne-o dă. Între noi și lege, da, va rămâne o permanentă și surdă incompatibilitate. Niciodată nu ne putem alinia legii, pentru că este ceva mult supradimensionat pentru condiția noastră păcătoasă. Dar – continuă logica – această incompatibilitate niciodată nu va mai izbucni, pentru că Isus este permanent un tampon, un neutralizant între noi și lege. Deci, în ciuda faptului că dăinuie un conflict continuu, între noi stă ridicat un zid de netrecut: harul lui Isus, care ține departe de noi legea cu mânia ei. Și ne ține și pe noi departe de ea, ca nu cumva să intrăm sub jurisdicția legii. Fericiți, ne regăsim într-o slobozenie deplină. Asupra noastră, legea nu va mai avea în veci niciun drept. Legea a fost achitată o dată pentru totdeauna. Mântuitorul spune: „Până aici! De-acum încolo, nicio cenzură împotriva păcătoșilor Mei.”
Trebuie să recunosc că logica aceasta creștină este uimitoare, sub toate aspectele. Ea pare că oferă rezolvarea juridică a conflictului, cât și un motiv pentru care să proslăvim Evanghelia.
Așa o percepe majoritatea. Cu ani în urmă, Ray Stedman, în Our Hope, a confruntat un grup reprezentativ de creștini cu întrebarea: „Se opune legea harului?” O majoritate covârșitoare a răspuns hotărât: „Da.”
⁕ Problema de matematică: Celor care au trecut prin școala generală nu le este străină situația de mai jos: Se întâmpla să am de rezolvat o problemă cu mai multe operații. Porneam logic, din aproape în aproape... Uneori, după o jumătate de oră de calcule, ajungeam la capăt. „Am rezolvat-o!” strigam eu victorios. „Dar e și corectă?” mă întreba tata. Rezultatul îmi dădea milioane și nu „pușca” deloc cu rezolvarea din carte. Doar operasem cu o logică 100%... Unde să fi fost hiba?
Logica contra adevăr
Abia când m-am făcut mare mi-am dat seama de diferența dintre logică și adevăr. Logica nu este totuna cu „gândirea corectă”. Logica este doar „gramatica gândirii corecte”. Cu alte cuvinte, eu pot formula perfect „gramatical” un... neadevăr. Oare nu logica impecabilă este cea care face ca minciuna să fie cu totul credibilă? Experiența de viață este plină de asemenea șmecherii. Gândirea corectă, pe lângă o logică impecabilă, mai cere și altceva.
⁕ Georges Ory. Nu era decât un an de când mi se încredințase rolul de profesor la Seminarul Teologic. Printre altele, răspundeam și de bibliotecă. Atunci când intrau cărți noi, trebuia să le frunzăresc, să identific tematica, să le dau un număr corespunzător și să le pun în raft. Într-una dintre zile, sosi o carte: Originile creștinismului, de Georges Ory. Era în 1979, când propaganda ateistă urmărea în mod planificat diseminarea de cărți anticreștine. Am luat cartea și am început s-o frunzăresc cu un simțământ de superioritate. Dar, după zece minute, a trebuit să mă așez. Începeam să transpir. Era o carte solid construită, cu argumente ateiste puternice și simțeam că pierd teren. În ziua aceea n-am mai luat prânzul și nici nu am plecat acasă până s-a înnoptat. Era pentru prima oară când ajunsesem să simt nesigură platforma pe care mi-am ales-o, după ani de cercetare. Alesesem Biblia, stânca de neclintit. Acum, îmi părea un eșafodaj de nisip.
Îngrozit de-a dreptul, am luat cartea și... am făcut ce nu se cade: am ascuns-o sub bibliotecă, ca să nu o mai găsească nimeni! N-am spus la nimeni, dar câteva zile am fost năuc. Între timp, reculegându-mă pe genunchi, mi-am reexaminat experiențele cu Dumnezeu: erau autentice și convingătoare. Apoi am luat pe rând argumentele raționale pentru care L-am ales pe Isus Hristos. Am evaluat și pacea și bucuria pe care le primisem în suflet de când mergeam cu Isus. După o săptămână mi-am recăpătat siguranța alegerii. M-am liniștit și zborul a continuat normal.
A trebuit însă să treacă suficient timp ca să am tăria de a-mi rezolva dilema cu cartea. „Dacă stau pe Adevărul lui Dumnezeu, cartea asta se va dovedi falsă. Nu trebuie decât să fiu analitic și atent.” Într-o după-amiază, după terminarea cursurilor, am scos cartea din ascunzătoare și, de data asta, n-am mai înfulecat-o, lunecând din logică în logică, ci m-am oprit la fiecare afirmație și am analizat-o. Chiar la prima pagină, raționamentul logic începea cu: „Să presupunem că apostolul Pavel...” Stop! Iată premisa pe care construiește maestrul Ory: „Să presupunem.” Ce-i asta? Un fundament? Ba deloc: este o bulă de aer. Așa „presupune” el, dar n-are nicio dovadă că presupunerea lui este corectă. Următoarea frază suna: „Dacă acceptăm ceea ce afirmă cutare învățat...” Stop! Pe ce bază afirmă cutare învățat lucrul respectiv? Din „presupunerea” lui. Deci iarăși o bulă de aer. Mărturisesc faptul că logica cu care Ory construia era impecabilă, ca cea mai bună armătură de fier-beton. Numai că dedesubtul logicii se aflau premise subiective, mai mult decât discutabile! Și uite-așa, a fost suficient să analizez critic și să disting premisele șubrede dedesubtul logicii, ca întreg edificiul să se dovedească a fi zidit pe nisip mișcător. De îndată după aceea, i-am dat un număr de carte și i-am găsit un loc în raftul de „cărți biruite” din bibliotecă.
Experiența cu Originile creștinismului a lui Georges Ory mi-a dat o lecție vindecătoare. Te-ai gândit că la fel s-ar putea să stea și logica privitoare la raportul dintre lege și har? Pentru că dorim să analizăm premisele, propun să începem cu întrebarea de la sfârșit. Isus spunea: „După roade îi veți cunoaște!” (Matei 7:20). Să examinăm dacă rezultatul problemei „pușcă” cu cel dat în carte?
Mai întâi, să analizăm concluziile logicii general admise de marea masă a creștinătății:
1. Dacă – așa cum se afirmase – legea este o măsură prea înaltă pentru Adam și dacă aplicarea ei în viața noastră conduce la eșec, atunci înseamnă că Dătătorul legii, Dumnezeu, a greșit când ne-a dat-o. Prima concluzie: Dumnezeu greșește! Dă-mi voie să contest autoritatea unui asemenea Dumnezeu!
2. Dacă Legea este „o povară de nepurtat” pentru Adam și dacă țintele dreptății ei sunt imposibil de realizat de om la calibrul lui, atunci Dumnezeu este nedrept. Biblia exclude această ipoteză.
3. Dacă, în consecință, legea nu face decât să aducă condamnare pentru neputincioșii de noi, atunci Dumnezeu e lipsit și de dragoste. Care este acel tată care își pune permanent copilul sub torpila osândei? Hotărât că acela nu-și iubește copilul.
4. Acum, pe de altă parte, dacă Isus a venit să înlăture jugul Legii lui Dumnezeu, atunci Isus e oponentul lui Dumnezeu, ca unul care desființează ceea ce Dumnezeu înființase.
5. Dacă suntem eliberați de orice raportare față de lege și dacă suntem „mântuiți în păcat”, și nu „din păcat”, atunci salvarea noastră acoperă un eșec.
6. Și ultima concluzie dură: În cazul în care Legea este abrogată, atunci automat contrariul ei, păcatul, este legiferat și dobândește un statut legitim în Împărăția cerurilor.
Intuiești cine se află în spatele acestei teologii? Cine urmărește compromiterea caracterului lui Dumnezeu? Bănuiești cine insinuează opoziție și vrăjmășie chiar în sânul Dumnezeirii, înfățișând pe Fiul luptând împotriva Tatălui și biruindu-L?
⁕ Suprema crimă. Erau alte vremuri. În tren călătorea un prieten, pastor. Cu el în compartiment nimerise o persoană aleasă. Din discuțiile care au urmat, a reieșit că persoana era chiar președintele tribunalului din oraș. Discuția a ajuns la atitudinea oamenilor față de dreptate. La un moment dat, pastorul întreabă: „Care este, după părerea dumneavoastră, cea mai mare crimă pe pământ?” Judecătorul, versat, avea răspunsul deja elaborat. Probabil că se confruntase deja cu întrebarea asta. El a spus: „Vă așteptați poate să spun că cea mai mare crimă este genocidul. Și totuși nu. Vina uciderii unui popor întreg nu este atât de mare ca vina... anulării legii. Pentru orice crimă, oricât ar fi ea de mare, atâta timp cât există legea, tot mai găsești ac pentru cojocul ei. Dar, dacă nimicești instrumentul de definire și de detectare a crimei, atunci ești pierdut. Nu mai ai niciun mijloc să elimini crima. Ea pur și simplu capătă statut legal. Nu poate fi un rău mai mare în privința dreptății și a binelui națiunii.”
Acum, imaginați-vă că cei care apără punctul de vedere al nimicirii și anulării legii sunt chiar... creștinii!? Este surprinzător că tocmai cei care pretind că luptă cel mai mult împotriva păcatului, chiar ei sunt dușmanii legii, și încă nu ai legii oamenilor, ci ai Legii lui Dumnezeu. Greu îmi găsesc liniștea înaintea acestei observații. Te întrebi cum s-a ajuns aici? Cum de poziția antinomianistă[1] a găsit atâta popularitate?
Lovitura de maestru
Nu căutați răspunsul în logică și nici în teologia biblică. Răspunsul se află în istorie!
⁕ Kastrioti. Ultimele decenii au înscris Albania ca pe un focar de tensiuni în Balcani. Motivul? Nu este doar naționalismul. Întrucât majoritatea albanezilor sunt musulmani, motivele religioase prevalează asupra celorlalte. Dar de când și cum au ajuns albanezii să fie musulmani înfocați, gata să moară pentru islam? Nu este alegerea lor. Răspunsul îl identificați în istorie.
În 1411, Ghiorghi, fiul de șase ani al voievodului creștin Gion Kastrioti, a fost luat ca ostatic la Poarta Otomană. Aici a fost crescut ca turc sadea. I-au pus un alt nume, Iskander, și a fost convertit la islam. Tânărul s-a dovedit iscusit și viteaz. Pentru meritele sale, a fost ridicat de sultanul Murad al II-lea la rang de bei (beg, de unde și numele lui Skanderbeg). La 38 de ani, în 1443, deci după 32 de ani de viață turcească, pe când participa la o campanie otomană în Serbia, Skanderbeg dezertează și fuge în țara lui, Albania creștină. În sfârșit, acasă! Ghiorghi se leapădă de islam și se reconvertește la creștinismul străbun. Din 1444, Kastrioti devine conducătorul rezistenței creștine contra mohamedanismului turcesc în continuă expansiune. Este aproape incredibil, dar, în timpul vieții sale, Ghiorghi Kastrioti a înfrânt 13 invazii turcești! Faima lui ajunge atât de mare în Occident, încât papa Calixt III îl declară „căpitan general peste Sfântul Scaun. Lovit de malarie, Kastrioti moare la 63 ani, în 1468. După numai zece ani, turcii îi zdrobesc pe creștinii albanezi și transformă Albania într-o provincie islamică. Marea ciudățenie este că, în timp ce eroul lor național este mare creștin și campion al luptei contra islamului, 70% din albanezi sunt musulmani... nu prin alegere, ci prin fatalitatea istoriei și prin tradiție.
Pentru atitudinea antinomianistă, principalii responsabili nu sunt creștinii de azi. Originatorii ei constituie o filă distinctă în istoria creștinismului. Încă în primele secole creștine, o învățătură bizară a virusat ADN-ul creștinismului. Ea își are rădăcina într-o mișcare din primele secole creștine, care a semănat ouăle șerpești chiar în tiparul original al gândirii creștine. Din nefericire, ideologia respectivă s-a perpetuat în mentalitatea creștină ca un parazit. Mișcarea respectivă, numită gnosticism, a țintit sistematic în Legea și caracterul lui Dumnezeu, urmărind să le mistifice!
[1] Antinomianism – atitudine de contestare a legii; de la nomos, în greacă – „lege”.