Ieri ai terminat de citit capitolul 10 – „Stă scris!”.
Dacă dorești să participi și la concurs, iată link-ul pentru test - https://forms.gle/GnfSxk7yWxZxQLq39
Nu uita că ai doar 24 de ore la dispoziție pentru a trimite testul completat.
Astăzi continuăm lectura cărții Galileeanul cu prima parte din capitolul 11 – Paradoxul iertării.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Citisem într-un număr al revistei Life o întâmplare ciudată: Pat Novak, capelan într-un spital din Boston, a fost chemat să viziteze un pacient în stare gravă. Pacientul, Ianis, un bărbat înalt, de cca 65 de ani, nu răspundea la niciun tratament. Probele de laborator nu indicau nicio simptomatologie specifică. Testele psihologice erau de asemenea irelevante. Cu toate acestea, omul se stingea încet. Deja de două săptămâni nu mai putea să înghită. După ce medicii au epuizat toate metodele, au chemat capelanul.
Când Novak a intrat în cameră, Ianis zăcea în pat cu perfuzii, cu ochii în tavan. Când i-a recunoscut ținuta de capelan, Ianis parcă s-a înviorat și i-a făcut semn să ia loc. Bolnavul era și el creștin din copilărie. Pe măsură ce conversația se lega, Novak a avut îndemnul să-i facă un apel specific: „Ai dori să iei împărtășania?” La întrebarea lui, bătrânul a început să plângă tăcut: „Nu pot... Am păcătuit și nu pot fi iertat.” Deschizând Biblia, capelanul i-a citit Ioan 8 și 1 Corinteni 11. Apoi l-a întrebat: „Vrei să îți mărturisești păcatul înaintea Domnului Hristos?” Ianis ezita. Atunci, Novak i-a lăsat Cartea, spunându-i că se va întoarce. Când capelanul a revenit, fața omului prinsese viață. Apoi s-au rugat. În rugăciune, Ianis își mărturisi vina printre suspine și lacrimi – păcate comune, nimic extraordinar. Inima bolnavului însă era ușoară: primise iertarea!
Seara, Novak a venit la Ianis cu simbolurile sfinte. Bătrânul a luat azima și a mestecat-o încet. Era pentru prima dată după două săptămâni de nemâncare când lua în gură hrană tare. A luat și paharul și l-a băut.
La trei zile după aceea, Ianis a ieșit din spital pe picioare. Iertarea l-a făcut sănătos! Medicii erau atât de uimiți, încât au chemat ziariștii, care au publicat cazul în revista Life.
Sunt atâția oameni apăsați și urmăriți de păcatele lor! Paradoxal, trăiesc în cultura creștină și au auzit despre dragostea lui Dumnezeu. Din ce motiv creștini ca Ianis duc o viață de condamnați? E exclus să nu fi auzit despre iertarea lui Dumnezeu. Știu măcar Rugăciunea „Tatăl nostru”, care vorbește clar despre iertare. Atunci de ce?
Și-apoi, ce secret poartă pasajul din Ioan 8:1-11: „Femeia prinsă în adulter” – revelație care l-a făcut pe bătrânul Ianis să-și schimbe optica și să creadă optimist în iertare?
Un caz fără ieșire
Pe când Isus învăța norodul în Templu, o ciudată adunătură de oameni de elită și vulg I-au adus înainte o femeie. Fusese prinsă în adulter, iar acum căutau un arbitru respectabil, care să pronunțe arhicunoscuta condamnare. Numai că ceea ce se petrecea acolo era o bombă cu efect întârziat. Victima era la pământ. Totuși încă se căuta Victima...
Conducătorul cetei, cu un aer reverențios, I-a prezentat cazul și apoi I-a cerut sfatul: „Învățătorule…, Moise, în Lege, ne-a poruncit să ucidem cu pietre pe astfel de femei. Tu, dar, ce zici?” (Ioan 8:2-5).
Cineva deprins să analizeze pasaje biblice observă de îndată că această țesătură adună mai multe variabile: a) mai întâi păcatul; apoi b) femeia păcătoasă; c) partenerul femeii; d) intenția acuzatorilor; e) lecția de oferit poporului; f) tema în discuție și h) sentința corectă. Oare cum va rezolva Isus dilema aceasta cu multe fațete?
Este un fapt acceptat de toți istoricii că, în vremea aceea, adulterul era un păcat relativ comun. Influența elenismului tolera cu fruntea sus prostituția, iar prezența romanilor, cu obiceiurile lor, făcuse din adulter un păcat atât de comun încât consiliile de cetate au renunțat să mai dea curs legal împotriva lui. Apa de gelozie (Numeri 5:11-31) devenise nerelevantă. Chiar și soții înșelați, știindu-se la rândul lor vinovați de adulter, nu îndrăzneau să-și mai supună nevestele la acest test, considerând că proba apei de gelozie va fi din start compromisă din cauza păcatului lor nemărturisit. Adulterul era prezent chiar și printre cărturari și farisei. Acesta era motivul pentru care Domnul numea generația aceea „un neam preacurvar” (Matei 12:39).
În acest haos moral, pentru ca păcatul să nu rămână totuși nesancționat, rabinii formulaseră o prevedere legală conform căreia, înainte de uciderea cu pietre, vinovatul și vinovata trebuiau să primească mai întâi un avertisment, lăsând condamnarea pentru următorul păcat.
În ceea ce privește modul de omorâre cu pietre, vechile scrieri rabinice o descriau în felul următor: vinovata, cu bustul gol și cu mâinile legate la spate, era suită pe o platformă de trei-patru metri înălțime. Martorul, suit alături de acuzată, îi dădea un brânci puternic, aruncând-o jos de la înălțimea aceea apreciabilă. Dacă murea din cădere, nu mai era nimic de făcut. Dacă nu, unul dintre martori lua o piatră mare și o arunca peste pieptul ei, ceea ce era de obicei lovitura de grație.
De mult nu se mai aplica legea lui Moise în chestiuni de morală. Acum însă, iată că un juriu pestriț Îi cerea lui Hristos instrumentarea cazului.
Din modul cum se prezenta situația, totul era construit pe o intrigă ascunsă. Înainte de toate, Isus nu era judecător civil. Oare de ce I-au adus-o tocmai Lui? Apoi, într-un adulter sunt două părți implicate. După legea lui Moise, nu doar femeia trebuia să fie osândită, ci și bărbatul. Unde era individul? Era evident că acuzatorii operau cu dublu standard.
Iar ca să dea o sentință, Isus era prins într-o dilemă critică (Ioan 8:6).
a) În caz că zicea: „Omorâți-o!”, dând dreptate Torei, fariseii aveau un cap de acuzație grav pentru ca să-L poată da pe mâna lui Pilat. Știut fiind că numai procuratorul roman avea dreptul să condamne, oricine își lua rolul de judecător trebuia predat romanilor pentru instigare la omucidere și la nesocotirea autorității cezarului. De aproape 100 de ani de când erau sub ocupație, iudeii își pierduseră jurisdicția civilă, rămânând doar cu cea religioasă. Mai mult: faptul că legea romană nu osândea la moarte pentru adulter, sentința omorârii cu pietre ar fi fost o sfidare a dreptului roman.
b) În cazul în care spunea: „Dați-i drumul!”, L-ar fi arătat pe Hristos cu degetul ca fiind uzurpatorul legii lui Moise. Prestigiul Său înaintea norodului, în ciuda minunilor Sale, s-ar fi sublimat, iar fariseii ar fi găsit alibiul pentru a instiga norodul contra Galileeanului, ca profanator al Torei!
Atmosfera era încărcată. Toți ochii Îl fixau pe Jude. Fără să spună nimic, Mântuitorul Se apleacă și începu să scrie ceva cu degetul pe nisipul de pe lespezile din curtea templului (Ioan 8:6). Tăcere... Ce se întâmplă? Să Se fi cufundat în gânduri? Doar cu câteva minute mai înainte, Isus dialogase cu norodul. Să-i fi sfidat ignorându-i? Totuși, nu aceasta era maniera Lui de a răspunde. Când unul, când altul din grupul acuzatorilor Îi repeta întrebarea, ca și cum ar fi voit să-L trezească din reverie. Cu fiecare intervenție, cercul martorilor se strângea tot mai mult în jurul lui Isus.
Înapoia aparențelor, în planul cel mai profund, cuvintele cărturarilor: „Moise, în Lege, ne-a poruncit să ucidem cu pietre pe astfel de femei. Tu, dar, ce zici?” conturaseră o dilemă fundamentală. Cei doi termeni puși în opoziție erau:
Moise, legea…, dar …Tu
„Dar” este o conjuncție adversativă. Ea exprimă o adversitate între două părți, în cazul nostru: între Lege și Isus; între dreptate și har. Acest conflict amarnic era și nervul dilemei cu care Mântuitorul Se confrunta.
Lege contra Evanghelie
În viața noastră, nenumărate situații repetă exact aceeași dilemă.
⁕ Gigel, de 11 ani, se socotea creștin. Citea Biblia și părinții gândeau că totul e bine. Într-o zi însă, diriginta i-a sunat pe părinți ca să-i anunțe că Gigel, de câteva zile bune, lipsea de la școală. Colegii lui știau că mergea la un Internet Café, unde, cu banii dați pentru corn, accesa jocuri electronice. Alertat, tata s-a dus drept la adresa cu pricina și, iată, Gigel opera înfierbântat un site. Când a simțit răsuflarea lui tăticu’ în ceafă, era să facă stop cardiac. Uluit, și-a luat geanta și, secundat de tata, a plecat acasă. Ajunși în sufragerie, se naște și dilema: Gigel a călcat pe bec și trebuie pedepsit. Tatăl ia cureaua. Mama însă, miloasă, intervine: „Te rog! Iartă-l!” Moment astral: Dreptatea se confruntă cu dragostea; legea față în față cu harul. Ce grea dilemă!
Asemenea dileme trăim în fiecare zi. În practica noastră ne-am lovit cu capul de soluții dureroase. Uneori am abordat calea tatălui. Alteori, am alunecat în calea mamei. În urmă, am rămas cu o părere-beton: că legea și harul – sau dreptatea și dragostea – sunt elemente antagonice, care nu se suportă una pe alta. În lumea noastră este așa: dreptatea e necruțătoare, dar dragostea trece chiar și peste măsura retribuției. Oricine, dacă ar fi să aleagă pentru sine, nici n-ar sta pe gânduri: Alege harul! Iar dacă ar fi să se pronunțe pentru alții, vrea legea!
Reputația de care legea „se bucură” în popor este una negativă. Până și sonoritatea cuvântului este neprietenoasă, restrictivă și întotdeauna în opoziție cu pornirea din mine. Tocmai de aceea, de la bun început, legea este sortită să fie un rateu, un eșec. Ea vine cu putere de constrângere! Pe lângă faptul că este un jug greu, legea ne aduce consecvent un singur lucru: condamnarea. Nimeni nu se poate lăuda în conștiința lui că stă bine față de lege.
⁕ Regulamentul. Eram în mașina unui prieten, spre o destinație. După curbă, hop – un polițai! Tacticos, ridică brațul și ne oprește. „Amendă!” După buna mea judecată, n-avea niciun motiv: nici viteză, nici depășire neregulamentară! Dar... prietenul meu nu se târguiește deloc. Ia amenda și plecăm. Intrigat, îl întreb: „De ce nu ți-ai apărat nevinovăția?” El, zâmbind, îmi răspunde: „Numai azi, până să ne oprească pișicherul, am comis, cred, zece călcări de lege: semnalizare, prioritate la trecerea de pietoni, linia continuă depășită, chiar și viteză... Și uite că nu m-a prins nimeni. Amenda asta e totuși nedrept de mică față de vinile adunate... Hai să păstrăm o conștiință curată!”
Nici creștinii nu stau mai bine în soluționarea dilemei. Prin tradiție, suntem mai înclinați spre varianta harului. Când acționăm, o facem mai „după ureche”: Dăruim cu multă ușurință iertare, chiar și când nu e pedagogic.
Dilema „dreptate – dragoste”, și în cazul creștinilor, este tot nerezolvată.