⁕ Kirilos Lucaris. Puțini cunosc istoria dramatică a traducerii Bibliei în greaca modernă, la începutul secolului al XVII-lea. Ea se identifică cu viața patriarhului Constantinopolului, Kirilos Lucaris. Născut în 1572 pe insula Creta, aflată la data aceea sub patronat venețian, tânărul Kirilos studiază în Italia. În călătoriile sale prin lume, vizitează și Geneva calvinistă. Ajungând prin teritoriile Europei de Răsărit, este intrigat de nivelul primitiv al creștinilor ortodocși ca și el. Ceea ce-l îngrijorează cel mai mult era faptul că amvonul, locul de unde trebuia să se țină predica de după liturghie, nici nu exista în multe biserici. După ce ajunge patriarh de Alexandria, în 1602, Kirilos se simte dator să facă ceva. Dar ce? Deodată înțelege că ceea ce îi lipsește creștinătății din Răsărit este Sfânta Scriptură!
„Nu mai pot suporta să-i aud pe oameni spunând că explicațiile oferite de tradiție sunt la fel de importante ca înseși Scripturile!” În ciuda atitudinii sale reformatoare, Kirilos este ales, în 1620, patriarh al Constantinopolului. La numai doi ani de patriarhat, intrigile răuvoitorilor și interesele pecuniare au condus la exilul său pe insula Rodos. Rechemat pe scaunul patriarhal, Kirilos este hotărât să acționeze. În 1627, aduce o presă de tipărit cu gândul de a tipări în secret Scriptura. Constantinopolul era sub turci. Aceștia, temându-se de urzeli politice, îi fărâmă tipografia. Nu-i nimic. Va tipări atunci la Geneva! Cu ajutorul unui călugăr învățat, pe nume Maxim, Kirilos începe traducerea Scripturii, din greacă veche în greaca vorbită atunci.
În 1629, cu mult curaj, publică la Geneva „Mărturisirea de credință” epocală, în care atacă tradițiile nescripturistice. În cele 18 articole își face cunoscute vederile neașteptat de reformatoare: „Noi credem că Sfânta Scriptură provine de la Dumnezeu... Credem că autoritatea Sfintei Scripturi este mai presus de autoritatea bisericii... Credem că doar Isus, care șade la dreapta Tatălui, face oficiul de preot legitim și de mijlocitor! [...] Întrucât închinarea la icoane este interzisă în Scripturi, noi o respingem...”
De câteva ori reexilat și rechemat de sultan, Lucaris este preocupat de terminarea traducerii Scripturii. Rămas de unul singur după moartea lui Maxim, Kirilos face singur corectura textului. În sfârșit, șpalturile erau gata în 1638. În prefață, el scria: „Oamenii să citească și să se familiarizeze cu Scripturile, căci nu există alt mijloc de a învăța corect lucrurile privitoare la credință!” Destul! Era deja mult mai mult decât putea suporta veacul său cu mentalitatea sa bizantină... Intrigile au dat în clocot, iar sultanul s-a bucurat să le dea curs.
La 27 iulie 1638, câțiva pescari din Marea Marmara s-au speriat când au văzut un cadavru plutind pe apă. După ce l-au examinat îndeaproape, și-au dat seama cu groază că trupul strangulat era al patriarhului, al lui Kirilos Lucaris. Patriarhul „Rezistenței” n-a apucat să-și vadă Biblia tipărită. Aceasta avea să vadă lumina tiparului abia la câteva luni după moartea sa. Cu sau fără voia oponenților, Biblia ajunge totuși în mâinile poporului. Pentru fapta asta, în 1672, Sinodul de la Ierusalim îl declară pe Kirilos eretic și emite canonul care declară: „Scripturile n-ar trebui citite de oricine, ci doar de aceia care pătrund în lucrurile adânci ale duhului, în urma unor cercetări adecvate!”
⁕ Dumitru Cornilescu. În România începutului de secol XX, un tânăr student la teologie ortodoxă în București ajunsese la concluzia că, pentru înnoirea vieții sale, avea neapărată nevoie să studieze Scripturile. Dar versiunea existentă la data aceea i s-a părut atât de arhaică și greoaie, încât înțelegea anevoie. Așa se hotărî el să realizeze o versiune nouă. Dumnezeu însă pregătise lucrurile mai dinainte. Prințesa Raluca Calimachi – care la data aceea locuia la Geneva, unde a descoperit eficiența unei credințe întemeiate pe Scriptură – se hotărâse și ea să finanțeze o nouă traducere. Auzind de încercările curajoase ale tânărului preot (el tradusese deja Evanghelia după Matei și alte părți mai mici), ea îi încredințează comanda. Era în 1916. În patru ani, Biblia era tradusă, iar în 1921, Sfânta Scriptură, scrisă în limba curentă a poporului, vedea lumina tiparului Societății Biblice. Lumina luminează în întunericul din suflete. Curând însă, impactul popular al cunoștinței Scripturii, apoi marele cusur al traducerii – că nu purta aprobarea oficială a ierarhiei bisericești – și, în ultimul rând, prietenia lui cu un alt preot iubitor al Cuvântului, Tudor Popescu, au stârnit furtuna împotriva sa. În 1923, însuși patriarhul Miron Cristea, din simpatie pentru Cornilescu, îl sfătuiește să se exileze pentru un timp mai lung din țară, ca să evite un scandal frontal. Așa începe peregrinarea lui Dumitru Cornilescu: mai întâi în Germania, apoi în Anglia și în sfârșit în Elveția. Preotul Cornilescu nu s-a mai putut întoarce niciodată în România. A murit departe, dar având bucuria de a ști că până în anul morții sale, în 1975, peste patru milioane de exemplare de Biblii au împânzit patria!
Acolo unde Scriptura iese la suprafață, întotdeauna se învolburează și apele. Curenții buni îi atrag pe păcătoși spre cruce, curenții răi însă stârnesc împotriviri înfricoșătoare. Oriunde este Scriptura, este și marea luptă!
⁕ Oastea Domnului. Era noaptea de Revelion spre anul 1923, în Sibiu. În cămăruța de lucru, un bărbat de 34 de ani stăruia singur la masa de lucru. Era preotul Iosif Trifa. Trebuia să scrie un articol pentru revista Lumina satelor, iar gândurile sale se frământau neliniștite. De când fusese hirotonit ca preot și fusese chemat la conducerea nou-înființatei reviste religioase, simțământul urgenței de a face ceva pentru poporul care pierea în întuneric nu-l mai slăbea. Părea că articolele sale pline de miez și apel la redeșteptare nu aduceau niciun rezultat. În timp ce se întreba ce-ar putea scrie ca să rupă vălul letargiei, o gloată de bețivani trecu chiar pe sub fereastra sa, spărgând liniștea cu lălăitul lor trivial. Apoi trecură și alții... Părea că tot orașul chefuiește în fărădelege, că lumea uitase de Dumnezeu și de Hristos. Cu amărăciune, preotul se plecă în rugăciune.
În noaptea aceea de mărturisire și plâns, Dumnezeu a pus pe inima preotului Iosif Trifa viziunea unei mișcări populare de trezire, împotriva beției, sudălmilor și păcatului, prin studiul Scripturii și prin rugăciune personală. În zilele următoare apăru și articolul, care cuprindea și o hotărâre: „Subsemnatul... gândindu-mă cum aș putea intra în anul cel nou cu folos de mântuire sufletească, mă hotărăsc prin aceasta să devin bun ostaș al lui Hristos... Să m-ajute Mântuitorul meu să lupt în oastea Lui, pentru care iscălesc...”
Curând, mișcarea se încheagă prin congrese ale „ostașilor” în sate. Așa se conturează și principiile „Oastei Domnului”: a) primirea lui Isus Hristos ca mântuitor personal; b) nașterea din nou. Și toate acestea prin c) descoperirea Sfintelor Scripturi, prin studiu personal. Căci „pentru dobândirea acestui dar ceresc al nașterii din nou, este nevoie în primul rând de cunoașterea și adâncirea Sfintelor Scripturi. Este nevoie neapărat de citirea și trăirea Bibliei.”
Impactul este incredibil. În numai zece ani, o mare trezire în sânul ortodoxiei continua să atragă sute de români flămânzi. Studiul Bibliei era sorbit cu setea celor care în viața lor nu mai gustaseră așa ceva. Îmi vine greu s-o spun, dar aceste roade au provocat nori de supărare și nemulțumire. „Dacă ar fi rămas doar o mișcare contra beției, ce bine ar fi fost!” – era replica obișnuită. Șarpele cel vechi se mânia. Din 1933 până în 1938, se desfășoară un lung proces de persecutare a preotului Iosif Trifa, care sfârșește cu darea lui afară din preoție. „În clipa când mi se iau haina și numele de preot, mă uit peste zbuciumul celor 25 de ani de preoție. Văd nopțile nedormite, lacrimile pe care le-am vărsat pentru biserica și poporul meu. Văd întregul câmp de bătălie în care am luptat și am sângerat pentru binele bisericii și al neamului meu. Și acum – iată văd și răsplata acestor lupte, în care mi-am jertfit și sănătatea... Ce-aș putea spune, o, Doamne, decât facă-se voia Ta!”
În cursul aceluiași an, fostul preot Iosif Trifa moare înainte de vreme, la 48 de ani, cu liniștea sufletului că a făcut doar ceea ce era dator să facă.
Două capete pentru o coroană
„Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni...” (Matei 6:24). Când e vorba de autoritate, trebuie să alegi o singură variantă. Cu atât mai mult cu cât este vorba de iubire. Legea dragostei cere totul sau nimic.
Dacă Scriptura și tradiția ar rezona în perfectă armonie și ar sta sub aceeași autoritate, ele n-ar mai fi două, ci una singură. Din păcate, ele sunt două și sunt în competiție pentru autoritate supremă în cele duhovnicești.
Prin însăși existența ei, tradiția afirmă că Dumnezeu nu ar fi dat o revelație completă, motiv pentru care „credința dată sfinților o dată pentru totdeauna” (Iuda 3) n-ar fi încă suficientă, ci ar tot trebui completată și peticită. Iar „hotarele cele vechi”, bune pentru profeți și apostoli, nu se mai potrivesc cu neamul și cu timpul. Religia creștină, din păstrătoare a „unităților etalon” în domeniul moral, a devenit o valoare negociabilă pentru autoritățile politice și religioase, din care vor câștiga întotdeauna cei mai mulți sau cel mai tare la momentul dat. Relativismul care conduce tradiția – în funcție de vreme și împrejurări – face să transpară teza luciferică: „Cârmuirea lui Dumnezeu trebuie să fie completată și îmbunătățită de creaturile Sale.” Din nefericire, așa s-a întâmplat în biserica creștină, după ambiția vrăjmașului care voia: „Precum pe pământ, așa și-n cer!”
Vorbește Hristos
În pasajul din Matei 15, în care fariseii L-au apostrofat din pricină că ucenicii Săi nu recunosc datinile bătrânilor, Mântuitorul Și-a proclamat poziția. Ea este nenegociabilă și tranșantă.
Mai întâi, El a demascat existența unei alte autorități uzurpatoare, care a dislocat Scriptura, opunând „datina voastră” „poruncilor lui Dumnezeu” – Matei 15:6,9. El a dezvăluit că scopul acestei autorități este să lege și să dezlege conștiințele oamenilor, exercitând o autoritate mai severă decât însăși Legea scrisă a lui Dumnezeu.
Apoi, El a dat pe față caracterul vinovat al acestei datini pentru următoarele motive:
1. Tradiția nu poate exista decât dacă elimină Cuvântul: „Ați desființat astfel Cuvântul lui Dumnezeu în folosul datinii voastre” (Matei 15:6).
2. Traficul de autoritate se realizează doar prin fățărnicie, prin desființare frumoasă, și nu brutală: „Fățarnicilor...” (Matei 15:7); „Ați desființat frumos porunca lui Dumnezeu” (Marcu 7:9).
3. Datinile înlocuitoare nu sunt o lumină „nouă”, ci orbire, suporterii acestora fiind „călăuze oarbe” (Matei 15:14).
4. Gravitatea acestei uzurpări este fără leac, Isus spunând: „Lăsați-i!” (Matei 15:14).
5. În ciuda faptului că sunt dedicate cinstirii lui Hristos, datinile nu sunt totuși de niciun folos, sunt „degeaba” (Matei 15:9).
6. Urmarea datinilor în locul poruncii lui Dumnezeu sfârșește într-un singur fel: „Vor cădea… în groapă” (Matei 15:14).
7. Împotriva acestei amăgiri, Isus vede o lucrare de reformă care va împlini voia lui Dumnezeu: „Orice răsad (cu referire la învățătură) pe care nu l-a sădit Tatăl Meu ceresc va fi smuls din rădăcină” (Matei 15:13).
Nu uita: Prima crimă de pe pământ a fost o crimă religioasă. Ea fusese provocată de felul de închinare în care se confruntau „hotarul vechi” (Abel) cu „lumina nouă” (Cain), sau Revelația divină și inovația omenească. În discuție nu erau decât aspecte de „formă”. Dar forma nu-i altceva decât expresia fondului. Atunci când poruncește Dumnezeu, chiar și cel mai mic detaliu are o semnificație uriașă în contextul „portretului-robot”. Ea schimbă o trăsătură – deci modifică tot chipul! Înaintea lui Dumnezeu, forma pe care eu și cu tine o alegem poartă fie semnul ascultării, fie semnul răzvrătirii față de Dumnezeu. Atenție la ce alegi!
Religia creștină nu este o „coproducție divino-umană”. Ea se fundamentează pe Revelația unilaterală a lui Dumnezeu, fără participarea noastră creatoare. Există un singur autor – Dumnezeu – și o singură autoritate – cea lăsată de El. Între două capete încoronate, tu pe cine alegi?