Indulgențele
Din această concepție întemeiată pe „faceri și nefaceri” au apărut în mod treptat și indulgențele. Ele se bazează pe ideea că Isus a suferit mai mult decât ar fi fost necesar pentru salvarea sfinților și că mulți sfinți și martiri au săvârșit mai multe fapte bune decât au fost cerute pentru mântuirea lor. Toate aceste merite suplimentare ar alcătui o „bancă de merite” pe care biserica ar avea dreptul să le administreze după cum dorește. Cheia acestui tezaur o ține papa. Oricine simte că meritele sale nu sunt îndeajuns ca să-l promoveze la cer nu trebuie decât să solicite o suplimentare din depozitul duhovnicesc, contra unei sume rezonabile.
Prima mențiune a unei indulgențe obținute contra unei sume de bani datează din secolul al VI-lea. Prima indulgență totală a fost emisă de papa Urban al II-lea, la Conciliul de la Clermont (8 noiembrie 1095). Pentru motivarea oamenilor de a participa la „Cruciada întâi”, el a emis o indulgență totală oricui avea să se înscrie la războiul pentru eliberarea locurilor sfinte. În aceeași zi, papa însuși predica vestea bună maselor adunate în aer liber. Entuziasmul înrolării pentru Cruciada I a fost mai mare decât cel scontat.
Odată cu schimbarea secolului, în anul 1300, Bonifaciu al VIII-lea instituie indulgențele jubiliare. Jubileul de la fiecare sută de ani evoca jocurile sportive romane, care se serbau o dată la o sută de ani. Indulgența aceasta oferea „iertarea cea mai plenară” a tuturor păcatelor pentru cei care urmau să viziteze în anul respectiv bisericile Sf. Petru și Sf. Pavel din Roma. Pentru clerul roman, sărbătoarea aceea a fost cu adevărat un jubileu. Mulțimi de pelerini au umplut Roma ca niciodată și au alimentat generos tezaurul Vaticanului. Cei mai de jos păcătoși au fost transformați pe loc, prin decretul pontifical, în sfinți. Și, pentru că jubileele au însemnat un succes financiar enorm, Clement al VI-lea (1350) a stabilit jubileul la 50 de ani. Și tot era prea mult. Urban VI (1380) a redus jubileul la 33 de ani, iar Sixtus al V-lea (1590) l-a stabilit definitiv la 25 de ani. (Gavazzi, Oration xviii.)
Faimosul călugăr dominican Tetzel (1515), cel care a incendiat spiritul protestului lui Luther față de practicile nebiblice ale papalității, prezenta indulgențele în următoarele cuvinte pompoase: „Indulgențele sunt cele mai prețioase și nobile daruri ale lui Dumnezeu. Crucea asta roșie din mâna mea are tot atâta eficiență ca și crucea lui Hristos. Veniți la mine și eu vă voi da... scrisorile voastre de iertare, toate sigilate cuviincios, prin care chiar și păcatele pe care doar intenționați să le faceți pot fi iertate... Am salvat mai multe suflete prin indulgențele mele decât au salvat apostolii prin predicile lor. Nu există un păcat atât de mare pe care o indulgență să nu-l poată absolvi. Și chiar dacă cineva ar fi ofensat-o pe însăși Fecioara Maria, doar să plătească – dar să plătească bine – și va fi iertat. Ba mai mult! Indulgențele nu au putere doar peste cei vii, ci și peste morți! Pentru aceștia nu mai este nevoie de pocăință. Voi, preoți, nobili, negustori, femei, tineri, fete, oare n-auziți pe cei dragi ai voștri strigând din abisul fără fund: «Vai, ce chinuri suferim! Doar câțiva bănuți, și ne-ați putea izbăvi, dar voi nu vreți!»? Ei bine, chiar în momentul în care banii zornăie pe fundul lăzii, sufletul scapă din purgatoriu și zboară eliberat la cer.”[1]
Adrian al VI-lea (1522), Grigore al XIII-lea (1580), Clement al VIII-lea (1600) și Urban al VIII-lea (1640) au emis unele rozarii pe care le binecuvântaseră și care aduceau următoarele beneficii: „Oricine are acest rozariu și spune o singură dată rugăciunile «Tatăl nostru» și «Ave Maria» într-o zi de vineri, în cinstea celor cinci răni ale lui Hristos, va câștiga iertarea a 70 000 de ani de purgatoriu și iertarea tuturor păcatelor lui.”[2]
Tot în secolul al XVI-lea se publică la Roma „Taxele cancelariei apostolice”, în care se fixau prețurile fiecărui păcat: pentru crimă, pentru incest, pentru adulter. Păcatul își pierduse caracterul ucigător și devenise, în schimb, o problemă de reglare financiară. Din cauza falsei teologii a „harului excedentar”, păcatul putea să coexiste liniștit cu închinarea.
Întrucât firii omenești îi va conveni întotdeauna „facerea” mai mult decât „crederea”, tradiția a câștigat prevalență asupra Bibliei. „A crede” este în cel mai propriu sens „o lucrare” mai anevoioasă pentru omul materialist, obișnuit cu „vederea” (Ioan 6:29; 2 Corinteni 5:7). Ritualismul va fi de mii de ori mai preferat decât zdrobirea și transformarea inimii. Nu e de mirare atunci de ce oamenii aleg religiile ritualiste, în ciuda inconsistenței acestora.
Mișcarea de Rezistență
⁕ Marie Durand. În 1730, mercenarii ducelui băteau la ușa unei căsuțe din Ardeche, Franța: „Aici șade Marie Durand?” Tânăra care deschisese n-avea decât 15 ani. Era fiica lui Etienne Durand, care fusese arestat cu ceva timp în urmă, și sora tânărului pastor hughenot Pierre Durand. Fata se făcuse remarcată de toți prin credința ei radioasă. Lucrul acesta era un simptom îngrijorător al ereziei. În ziua aceea, Marie a fost arestată și închisă în turnul din Constanța.
Condițiile din temnița lugubră sunt imposibil de imaginat pentru cetățeanul veacului XXI. Turnul era fără geamuri la ochiurile de fereastră. Hrana era imposibil de mâncat. Sursa de căldură lipsea cu desăvârșire. Deținutele dormeau pe paie și atât. Pe deasupra, erau asaltate necurmat de șobolanii din temniță. Din timp în timp, câte un prelat venea s-o mai cerceteze: „De ce te încăpățânezi, Marie? Ești tânără, bună de măritat... Renunță, și vei fi liberă!” Dar Marie Durant a știut pe Cine a ales ca Mire...
Curând și-a găsit menirea, slujindu-le pe femeile închise împreună cu ea. De afară, paznicii auzeau cântări: Marie le învăța imnuri creștine, texte biblice și le învăța cum să se roage. Pe cele bolnave, Marie le îngrijea. Scria scrisori pentru cine dorea. Marie devenise o lumină de viață în hruba aceea și îngerul păzitor al tuturor. A petrecut 38 de ani în turnul din Constanța. În tot acest timp, Marie a purtat o corespondență semnificativă cu pastori și cu biserici protestante din Europa. În 1767, prințul Beauveau, în ciuda opoziției lui Ludovic al XV-lea, a eliberat-o pe Marie Durand. Îmbătrânită, la 52 de ani, uscată și aplecată de spate, nu mai avea nimic în comun cu fata de 15 ani. Cu o singură excepție: și-a păstrat chipul și ochii radioși. Marie Durand a mai trăit nouă ani, susținută financiar de hughenoții din Amsterdam.
Dacă te duci să vizitezi turnul din Constanța, pe unul dintre blocurile de granit ale peretelui, vei găsi un cuvânt scrijelit cu vârful unei foarfeci: „Resistez!” (Rezistați!). Este steagul rezistenței, săpat cu perseverență de Marie Durand în anii ei de mărturie.
Între Cuvântul Bibliei și rezistență uneori este egalitate. Cuvântul este izvorul care păstrează rezistența, iar rezistența este determinarea care păstrează Cuvântul.
În anii de zbucium ai afirmării marii Reforme germane, Martin Luther a scris imnul: „Cetate tare-i Dumnezeu.” Rezonanțele lui sunt atât de eroice și efectul atât de mobilizator asupra masei, încât Friedrich Engels l-a poreclit „Marseilleza Reformei”. Într-una dintre strofe, Luther scria:
„Să nu se-atingă de Cuvânt,
Să-l lase cum e-n Carte!
Cuvântul și cu Duhul Sfânt
Ne sunt a noastră parte!”
Versurile sale nu sunt decât ecoul cuvintelor Mântuitorului, care declară Scriptura ca o măsură completă și suficientă pentru mântuirea oricui! „Scriptura nu poate fi desființată”, spunea Isus în Ioan 10:35. „Stă scris” – a fost răspunsul Său la toate ispitirile diavolului (Matei 4:1-11). Apostolii Lui repetă aceeași atitudine față de Scriptură: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos..., pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și cu totul destoinic” (2 Timotei 3:16,17); „Dacă aduce altcineva o altă Evanghelie decât cea care a fost dată, să fie anatema!” (vezi Galateni 1:8); „Dacă va scoate cineva ceva sau va adăuga ceva la cuvintele cărții acesteia, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieții” și i se vor adăuga blestemele scrise... (Apocalipsa 22:18,19).
Mistuiți de imperativul „rezistați!” în vederea păstrării neștirbite și a propagării Cuvântului, bărbați și femei de toate vârstele s-au ridicat de-a lungul veacurilor ca niște torțe. În dreptatea Sa, Dumnezeu n-a îngăduit ca vreo generație să rămână fără mărturie, chiar dacă aceste evidențe ne scapă nouă.
Deja prin secolul al XIV-lea, valdenzii din Alpi aveau o tradiție seculară pentru studierea și multiplicarea Scripturii. Cei mai mulți știau Evanghelia după Ioan pe de rost, ca s-o poată recita fără să aibă un corp delict asupra lor. Acești munteni pioși au făcut din multiplicarea Noului Testament și distribuirea lui rațiunea lor de a fi. Nu mai puțin de 36 de „cruciade sfinte” au încercat să-i nimicească, dar fără folos. Prigoniți, decimați, hăituiți și goniți prin Alpi, valdenzii au supraviețuit până astăzi și au distribuit manuscrisele lor până sus, la Marea Baltică!
În Anglia, lollarzii – o mișcare a predicatorilor populari, declanșată de traducerea Bibliei în engleză de John Wycliffe (1382) – au străbătut toată insula britanică până când au fost opriți prin sabie și rug. Biblia lollardă a fost interzisă în 1407. Mulți învățați proeminenți de la Oxford, și ei lollarzi, au fost arestați. Din 1410 începe valul sângeros – până prin 1417, când arhiepiscopul de Chanterbury se plânge cu amărăciune: „Toate măsurile extreme sunt de prisos. Lollarzii se înmulțesc tot mai mult.” Istoricii apreciază că, la data aceea, cam jumătate din populația Angliei era câștigată de partea Scripturii și a neprihănirii lui Hristos!
Prin inventarea tiparului de către Johann Guttenberg (1450), tipărirea Bibliei în limba latină a proliferat, surclasând vigilența cenzurii. Ca reacție, în 1559, la Conciliul de la Trent (numit și Conciliul Contrareformei), papa Pius al IV-lea publica Indexul cărților interzise, pe lista căruia figurau 30 de ediții latine ale Bibliei, 10 ediții ale Noului Testament și alte fragmente. Iar la încheierea Conciliului, în 1564, papa decreta „Index Tridentinus”, în al cărui prolog stipula: „Întrucât experiența ne-a învățat că permisiunea de a citi Biblia în limba poporului, dată oricui fără discernământ, aduce mai mult rău decât bine, oricine citește Biblia fără permisiune scrisă din partea episcopului sau a inchizitorului nu va primi iertarea păcatelor până nu predă traducerea Bibliei episcopului.”
În replică, Elisabeta I, regina protestantă a Angliei, poruncea ca în fiecare biserică să existe o copie a Bibliei, astfel că, în 42 de ani, apar 20 de ediții ale versiunii martirului William Tyndale.
[1] D’Aubigné, History of the Reformation, vol. i, pp. 241, 242.
[2] Geddes’s Tracts, vol. iv, p. 90.