⁕ Howard Hamlin, medic, chirurg de război și consilier al generalului MacArthur, a fost trimis să viziteze Hiroshima după capitulare, într-un program de ajutorare a victimelor după explozia bombei atomice. Printre alte obiective, a vizitat și locul unde fusese marea bibliotecă Asano. Spre marea lui uimire, dintre miile de volume existente, o singură carte a supraviețuit uluitoarei temperaturi a exploziei nucleare. Era Biblia tradusă în japoneză. În jurnalul său a notat: „Că a fost întâmplare, că a fost providență – nu știu! Un singur lucru știu, că azi și aici am înaintea mea dovada concretă și tangibilă că unicul obiect care a rezistat bombei atomice este Cuvântul lui Dumnezeu. Dintre miile de volume ale acestei uriașe biblioteci, doar Evanghelia lui Isus Hristos a supraviețuit.”[1]
Minunile fac parte dintr-o altă dimensiune a existenței, pe care știința n-o poate investiga și nici categorisi. De ce? Pentru că n-are instrumente ca să le poată aborda. Să fie limpede: Știința se limitează doar la faptele științifice și emite doar legi care să explice cauzalitatea lumii naturale, nu și a realității supranaturale.
De minuni se ocupă însă Revelația lui Dumnezeu, Biblia. Toată concepția biblică se construiește pe altceva decât pe „faptul științific”: mai întâi a fost o creație din nimic; apoi facerea omului din... pământ; și a femeii lui dintr-o coastă; și tot așa... până la întruparea Domnului Hristos și la învierea Lui... Niciuna din faptele mai sus amintite nu sunt „fapte științifice”, pentru că ele nu se produc în mod natural și regulat. Biblia este mărturia solidă că lumea aceasta, a noastră, se interferează necurmat cu lumea invizibilă și nematerială care funcționează altfel decât realitatea materială.
Este ca și când te-ai uita noaptea în două feluri: mai întâi cu ochiul liber, apoi prin ochelari cu raze infraroșii... Vei rămâne uimit să vezi două realități cu totul diferite, dar care fac parte din aceeași lume.
⁕ Razele infraroșii. De la Kepler și Galilei (secolul XVII), astronomia s-a dezvoltat spectaculos. Cerul cunoscut s-a îmbogățit cu mii de noi nume de corpuri cerești... Pe la începutul secolului XX, devenise clar că astronomia urma să se plafoneze... Elaborarea unor instrumente mai performante, dar din aceeași generație de telescoape (pe bază de unde luminoase), nu mai putea aduce informații revoluționare. Mijloacele clasice, oricât de sofisticate, completau doar dosarele existente. Prin anii ’20, un astronom american, W. W. Coblenz, are ideea să aplice una dintre descoperirile marelui savant Sir William Herschel și construiește primul telescop pe unde infraroșii. Și o lume existentă și până atunci, dar inaccesibilă instrumentelor pe bază de unde luminoase, i se descoperă deodată savantului uimit: sute de noi corpuri cerești sunt localizate. Prin acest nou sistem, s-a ajuns să se descopere, printre altele, norii de materii solide în jurul stelei Vega – care pot oferi sugestii cu privire la formarea sistemelor planetare; cât și identificarea sursei roiului de meteoriți Geminide.
Asemănătoare este și relația dintre modul științific de a cunoaște lumea („raze luminoase”) și cel al revelației („raze infraroșii”). Iată și concluzia: știința și credința nu sunt concurente. Ele nu „sunt doi șefi în competiție pentru un singur scaun”. Știința și credința sunt două părți ale aceluiași întreg. Unde se termină știința cu legile sale materiale, acolo începe credința cu legile ei spirituale.
Din nefericire, spuneam, protestantismul și-a asumat atitudini raționale și a vrut să devină „științific”. Dacă folosești cuvântul „științific” sugerând exigența în actul analizei și înțelegerii, nu-i nimic rău. Dacă însă aplici sensul „științific” limitând totul la domeniul material și eliminând tot ce e supranatural, atunci comiți o aberație: amputezi realitatea nematerială și, implicit, arunci în aer esența credinței. Cu alte cuvinte, pornești de la premisa că Dumnezeu, cu lumea Sa supranaturală, nu poate să existe pentru motivul că „nu poate fi măsurat și nici repetat”...
În această capcană raționalistă a căzut protestantismul. Din șanțul „misticismului” a ajuns în celălalt șanț, al „raționalismului”. Teologii raționaliști au pus mintea lor pe masă și au zis: „Ia să vedem ce anume din Biblie se potrivește cu mintea mea științifică.” În acest fel au ajuns să dea la o parte, rând pe rând, tot ce este supranatural.
Liberalismul
⁕ Bultmann. Un reprezentant modern al abordării „științifice” a Bibliei este teologul german Rudolf Bultmann (1884–1976). Cărturar erudit, dar raționalist până în măduva oaselor și influențat serios de existențialismul lui Heidegger, Rudolf Bultmann a hotărât să „strecoare” Biblia prin „ciurul rațiunii” și să vadă ce e și ce nu e realitate din ea. Tot ce nu trecea dincolo trebuia să fi fost pus acolo doar pentru o anumită semnificație simbolică, mitologică. Adică era acolo nu ca un raport faptic, ci pentru a transmite un mesaj bisericii aflate în derută și care avea nevoie de o încurajare, de exemplu: că până și moartea nu mai este un dușman pentru cel ce crede în Dumnezeu. Iată de ce, zicea Bultmann, a fost introdus mitul „învierii lui Hristos”. Desigur, zicea el, nimeni din biserica primară nu lua învierea lui Isus ca pe o realitate, ci ca pe o solie spirituală.
Felul în care Bultmann citea Biblia se cheamă „demitologizare”. Bun cunoscător și al limbii aramaice, Bultmann a încercat să examineze – după părerea lui – ce putea fi autentic și ce nu din tot ce s-a scris în evanghelii, trecând textul lor grecesc prin ciurul corespondentului aramaic. Toate pasajele care în opinia lui nu corespundeau cu limbajul și construcția aramaică trebuie să fi fost adăugate ulterior. Ca și Marcion de pe vremuri, Bultmann hotăra ce este și ce nu este din Biblie Cuvântul lui Dumnezeu.
În cazul acesta, cine deține autoritatea? Cuvântul lui Hristos sau omul? Desigur, omul, pentru că el e cel care disecă, cântărește și decide „ce este adevărul”. Dacă însă mai adaugi că oamenii gândesc diferit, atunci ceea ce pentru unul este „adevăr”, pentru altul va fi „fals”. Așa s-a născut pluralismul.
Raționalismul de tip Bultmann este o expresie a filozofiei umaniste, de superioritate a rațiunii umane față de revelația lui Dumnezeu. Din ucenic, creștinul devine un critic al revelației divine. Efectele dezastruoase ale teologiei raționaliste se pot măsura după dezinteresul contemporanilor față de Biblie și interesul crescând față de Mișcarea New Age. Bine spunea un comentator: „Dacă nu mai crezi în Dumnezeu, necazul nu este că nu vei mai crede nimic, ci că vei ajunge să crezi orice.”
Între Marcion și Bultmann n-a fost un gol. Relativizarea a lucrat constant de la început, ca rugina pe dinăuntru, până când azi, oamenii au ajuns să prefere o „teologie fără Biblie”, adică să ne făurim noi înșine un sistem teologic bazat pe ce cădem noi de acord... un fel de ecumenism umanist.
Subminarea Cuvântului (3): substituirea Scripturii
Nu-i destul doar să oprești accesul direct la Cuvânt (1) și nici doar să relativizezi Cuvântul (2). Golul de autoritate creat prin înlăturarea subtilă a autorității spirituale a lui Hristos – Cuvântul scris și Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu – trebuia ocupat de o altă sursă de autoritate și de altă natură, care să pretindă o greutate cel puțin egală.
În situația „tronului vacant”, încă de la începuturile bisericii s-a anunțat un străvechi candidat: datina. Oricine caută originea ei n-o va găsi punctual, pentru că tradiția, ca și mitul, se pierde în timp. Modul în care tradiția se produce și se impune este contrar felului în care se manifestă revelația. Aceasta din urmă apare totdeauna punctuală, în împrejurări precise de loc și timp și prin persoane identificabile. De exemplu: Cele Zece Porunci au fost date în anul 1445 î.Hr., în pustia Sinai, de către Dumnezeu poporului Israel, prin Moise. Botezul creștin prin scufundare a fost instituit de Isus Hristos la porunca Sa expresă, în ultima Sa întrevedere cu ucenicii, înainte de înălțare, în anul 31 d.Hr. etc.
Dimpotrivă, tradiția se instalează pe furiș. Niciodată n-o alegi în prealabil. Doar o recunoști după ce a apărut și s-a generalizat. Autoritatea ei emană de la oameni: „Așa am pomenit”, „așa face toată lumea”, „este moștenirea străbunilor”...
În privința tradiției, cronicarii istoriei creștinismului nu pot oferi altceva decât mărturiile care constată prezența ei, fie în tonuri luminoase, fie de lamentare.
File de istorie cenușie
362 d.Hr. – Episcopul Vigilanțiu din Galia se jeluia că slujba divină a degenerat din ce în ce mai mult prin practici noi și că și-a pierdut astfel curăția.[2]
362 d.Hr. – Împăratul Iulian Apostatul le reproșa creștinilor: „Din păcate voi, creștinii, nu rămâneți la învățătura apostolilor... Cine poate găsi o listă exactă a inovațiilor voastre adăugate, a introducerii multor moaște ale morților ca obiect de închinare? Ați umplut toate locurile cu morminte și cu monumente.”[3]
Secolul III – „În primele trei secole nu se cunoaște sărbătorirea Sfintei Fecioare.”[4]
Secolul IV – „În jumătatea a doua a secolului IV se iviră secte ce se întreceau în onorarea îngerilor, a Mariei și a sfinților; de la anul 373, secta Coliridiensis, în Arabia, compusă preponderent din femei, dădeau Fecioarei Maria închinarea dumnezeiască ca adorație și aduceau ca jertfă o plăcintă (colivis), la fel cum păgânii aduceau odinioară o astfel de jertfă zeiței Ceres.”[5]
Secolul IV – „Arnobiu din Sica, Africanul..., combate fumigațiile de tămâie adoptate din cultul păgân. Probabil că nu se cunoștea niciun fel de tămâiere în biserica creștină în cele dintâi trei secole...”[6]
„Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului a fost serbată din secolul al V-lea în Siria, iar de la sfârșitul secolului al VI-lea a devenit generală și obligatorie prin dispozițiile împăratului Mauriciu (582–602).”[7]
Secolul V – „Chiril din Alexandria: Deci, după ce S-a arătat Hristos, e păcat și întinăciune a stărui în slujirea în «umbre» (ritualuri vechi testamentare) și a se aduce lui Dumnezeu fie grăsime, fie tămâie.”[8]
Secolul V – Ieronim de Betleem: „Orice tradiție care nu există în Scriptură este vrednică de disprețuit și vrednică de lepădat. Cei care susțin o anumită tradiție apostolică, lipsită însă de autoritatea Bibliei, se află sub sabia mâniei lui Dumnezeu.”
1120 – Abelard, călugăr catolic, dezvăluie în lucrarea Sic et non („Da și nu”) aproximativ 150 de contradicții bătătoare la ochi între tradiție și Biblie, cât și între diferitele tradiții sfinte.
1270 – Toma d’Aquino, în Summa Theologiae, scria: „Tradiția ar trebui să fie luată doar probabilă, și nu ca regulă, și de fiecare dată cu discernământ.”
1559 – Conciliul de la Trent (1545–1563) hotărăște în mod solemn că, dacă ar fi să comparăm Biblia cu tradiția, pe primul loc trebuie pusă tradiția drept criteriu unic, iar Biblia trebuie subordonată ei.
Un lucru este important să surprindem în ceea ce privește tradiția: În timp ce Scriptura pune accentul principal pe „a fi”: pe o inimă născută din nou, relație personală cu Dumnezeu, iubire față de aproapele..., tradiția pune accentul pe „a face”. Aici este și efectul cel mai distorsionant al tradiției: că înlocuiește religia credinței și închinarea „în duh și adevăr” (Ioan 4:23,24), cu ritualismul, cu închinarea în faceri și nefaceri. Practic, Dumnezeul tradiției este altul decât Cel al Scripturii; El va fi mulțumit și cu tributuri materiale și temporale!
[1] Howard Hamlin, Provocarea Orientului, redă și o fotocopie a cărții.
[2] Badea Cireșeanu, Tezaurul liturgic, vol . I, p. 1910.
[3] Walter Kaufmann, Religiile în patru dimensiuni, p. 147.
[4] I. Mihălcescu, Istoria bisericească universală, vol. I, București, 1975, p. 166.
[5] Dr. C. Chiricescu, Istoria dogmelor, Curs litografiat, 1904, p. 163.
[6] Badea Cireșeanu, Tezaurul liturgic, vol. II, București, 1911, cu aprobarea Sf. Sinod, p. 407.
[7] Mihălcescu, Istoria bisericească universală, vol. I, 1975, p. 320.
[8] Pr. dr. Dumitru Stăniloaie, în Scrieri, partea I, 1991, p. 356.