Învierea netrebnicului
Cu numai șapte ani mai în vârstă ca Tolstoi, dar fără să se întâlnească vreodată, un alt mare scriitor rus e consumat de experiența spirituală. Pe când Tolstoi se lupta ascetic pentru perfecțiune, acesta se prăbușea periodic în alcoolism și în patima jocurilor de noroc. În schimb, mesajul acestui „ratat” comunică har și iertare cu forță tolstoiană. Scriitorul se numește Feodor M. Dostoievski (1821–1881).
Fiul unui chirurg pios și caritabil, Dostoievski rămâne și el orfan de ambii părinți în adolescență. După promovarea Academiei Tehnice Militare, ca proaspăt sublocotenent, Dostoievski își dă demisia ca să trăiască din producții literare, spre care se simțea atras. La 25 de ani, după ce a publicat romanul său Oameni sărmani, cel mai exigent critic rus în viață a exclamat: „Un nou Gogol este printre noi!” La 26 de ani, indignat de robia iobagilor, Dostoievski se alătură cercului lui Petrașevski, un grup de socialiști utopici și revoluționari antițariști. După numai doi ani, Dostoievski este arestat și condamnat la moarte. În ajunul Crăciunului lui 1849, tânărul este dus înaintea plutonului de execuție, împreună cu alți 29 de camarazi. Era îmbrăcat doar într-un halat mortuar, în timp ce afară era un ger cumplit. Treizeci de sicrie aliniate la zid îi așteptau. Timp de o jumătate de oră, condamnații, înghețați fizic și sufletește, au asistat la slujba de îngropăciune. Apoi, primii trei au fost aliniați. „Puștile sus”, s-a auzit comanda. Încărcătoarele au păcănit... și, înainte de a se rosti „foc!”, un ofițer gonind pe cal apăru cu un mesaj din partea țarului: „Opriți!” Arătând îndurarea cea mare a Înălțimii Sale, ordinul vestea comutarea pedepsei cu moartea la muncă silnică... Experiența aceasta de o intensitate inexprimabilă avea să-l marcheze pentru restul vieții. Câțiva dintre condamnați înnebunesc. Alții se sting curând după aceea. Dostoievski se alege doar cu o epilepsie de care va fi chinuit tot restul vieții.
Pedeapsa înlocuitoare suna: patru ani de muncă silnică, urmați de alți șase ani de armată corecțională. Când convoiul, în drum spre Siberia, sosi în orășelul Tobolsk, o femeie din piață îi strecoară un Nou Testament. Printre paginile lui, Dostoievski găsește o bancnotă de zece ruble. Providența lui Dumnezeu îl surprinde. Pentru Dostoievski, bezna dezolării este înlăturată de izbucnirea de lumină pe care o găsește în Isus Hristos, pe care nu-L cunoscuse. Citește și recitește Noul Testament, memorând o bună parte din el. Acolo, în Siberia, Dostoievski se regăsește în rolul fiului risipitor: într-o țară depărtată, în rând cu cele mai de jos făpturi, amintindu-și însă de bunătatea Tatălui pe care L-a părăsit... Acolo trăiește Dostoievski experiența convertirii: se dezice de aroganța intelectualității ruse, renunță la ideile sale politice și se dedică introspecției în lumina Evangheliei lui Hristos.
La capătul celor zece ani lungi în exilul siberian, Dostoievski se reîntoarce în viața petersburgheză cu o credință de nezguduit. „Dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos Se află în afara adevărului, atunci aș prefera să rămân cu Hristos, decât cu adevărul.”
Curând după aceea, în anii 40 ai vieții, ca și Tolstoi, Dostoievski pornește să colinde Europa. Aici, atras de ruletă, cunoaște căderi zdrobitoare și ceasuri de amară căință. Întors în Rusia, Dostoievski se apucă să scrie romanele sale introspective. Din nefericire, viața lui cunoaște recăderi în alcoolism și în blestematul joc de noroc. Într-o lipsă financiară cronică și dependent de creditori nemiloși, Dostoievski se află întotdeauna în urmă cu scrisul. În această goană, primește ajutorul neprețuit al tinerei stenografe Ana, care, din compătimire pentru omul cu douăzeci și cinci de ani mai în vârstă, se dedică, neobosită, scrierii zi și noapte. La scurt timp, se căsătoresc. Ca o mângâiere, Ana aduce cu sine, pentru ultimii lui 15 ani, ordine financiară și adăpostul unui cămin creștin.
Toate scrierile sale ulterioare gravitează în jurul întoarcerii și reîntoarcerii la Dumnezeu. Toate culminează cu dragostea lui Dumnezeu pentru păcătosul nenorocit, o dragoste care se jertfește. Cerul încărcat al romanelor lui irumpe de bucuria mântuirii. Cu timpul, faima lui cucerește lumea, stârnind gelozii și aprecieri. Retras și bolnav, la șaizeci de ani, chiar de ziua aniversării căsătoriei lor, Dostoievski moare.
Aimée, fiica lui, povestește ultimele lui clipe: „Ne-a chemat lângă pat, ne-a luat mânuțele (avea patru copii) și ne-a spus: «Copii, niciodată să nu uitați ce vă spun acum. Aveți credință deplină în Dumnezeu și nu vă îndoiți niciodată de iertarea Lui. Vă iubesc mult, dar iubirea mea este nimic în comparație cu iubirea Lui. Chiar dacă vreodată veți ajunge disperați și veți face lucruri urâte, ca mine, să nu vă pierdeți niciodată încrederea în Dumnezeu. Umiliți-vă înaintea Lui ca înaintea unui tată. Implorați-I iertarea, și El Se va bucura de pocăința voastră tot așa cum s-a bucurat tatăl de întoarcerea fiului risipitor.»”
Două fragmente incomplete
Acești doi martori străjuiesc drumul căutărilor noastre, cu mâini întinse, ca să ne arate direcția. Niciunul nu e călăuză completă, fiecare indicând doar câte o jumătate din împletitura legii cu harul. Luați în parte, fiecare trage spre câte o extremă: fie spre legalismul sever, fie spre un har inert care mângâie, dar care nu-l transformă pe păcătos.
„De la Tolstoi”, spune Yancey, „am învățat să privesc înăuntru, spre Împărăția lui Dumnezeu, care poate fi în mine. Împreună cu el, am descoperit cât de mizerabil am ratat eu înaltele idealuri ale Evangheliei. De la Dostoievski am aflat chemarea harului pentru un păcătos ratat ca mine.”
Această Evanghelie este completă abia atunci când, odată cu „Împărăția cerului din mine” (vezi Luca 17:21), vine „Însuși Împăratul să locuiască în mine” (vezi Ioan 14:23). Cei doi scriitori repetă, antifonic, vechiul crez (vezi Romani 5:20): „Unde s-a înmulțit păcatul” (Tolstoi), „acolo harul s-a înmulțit și mai mult.” (Dostoievski).
Lecția neîmplinită a celor doi este ceea ce lipsește în creștinismul veacului XXI. Legea, cu idealurile ei, este ignorată. În consecință, Evanghelia este neputincioasă. Charles H. Spurgeon, revivalistul englez de la sfârșitul secolului al XIX-lea, spunea: „Dacă vrea cineva să nimicească Evanghelia, e destul să îndepărteze Legea. Căci fără instrumentul acesta care descoperă păcatul și care aprinde în suflet nevoia după Mântuitorul, harul Evangheliei ajunge inutil și neoperant. Hristos, în Evanghelia Sa, ni le dă pe amândouă, prin Predica de pe munte și prin Golgota.”
Scopul ascuns
Ceea ce urmărește Hristos prin cuvintele: „Fiți dar desăvârșiți cum și Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit” este cu totul altceva decât întoarcerea ochiului evaluator către sine. Nu „desăvârșirea” este cuvântul-pivot al frazei Lui, ci „cum Tatăl”. Imperativul Mântuitorului nu are ca scop să indice platoul înalt pe care trebuie să stea păcătosul convertit: așa își reprezintă perfecțiunea filozofia greacă, și nu creștinismul. Dimpotrivă, imperativul Său vrea să ne indice o direcție către o Persoană. Îndemnul Său vrea să orienteze viața păcătosului pocăit, dar neputincios în propria putere, spre Chipul descoperit al Tatălui, care este Însuși Isus Hristos cel desăvârșit – Cel care nu doar că a murit pentru noi, ci care vrea acum să și trăiască în noi, prin Duhul Sfânt, ca să ne dea putere!
Predica de pe munte ne-a fost dată nu ca să ne arate cum nu suntem noi și astfel să ne încovoaie dureros. Ci ea a fost rostită ca să ne arate cum este Dumnezeu și, astfel, să ne motiveze să acționăm asemenea Lui, prin puterea Lui.
⁕ Roger Bannister: Din vremuri de demult, din zilele grecilor, atleții au căutat să alerge distanța de o milă în mai puțin de patru minute. Au încercat toate metodele: puneau leii să-i fugărească pe atleți, beau lapte de tigru etc. Concluzia trasă de savanți a fost că niciun om nu va putea alerga o milă în mai puțin de patru minute din pricina unei bariere fiziologice: fie structura oaselor, fie capacitatea pulmonară, chiar și rezistența opusă de vânt… Timp de peste o mie de ani, s-a betonat crezul „barierei fiziologice” ca impediment.
La 6 mai 1954, britanicul Roger Bannister, student la medicină, aruncă mitul în aer, reușind să alerge o milă în mai puțin de 4 minute, mai exact: 3 minute și 59,4 secunde. Peste noapte, Roger Bannister este declarat „superman”, excepția tuturor timpurilor.
Surpriza însă abia acum vine: în cursul următoarelor 10 luni, 37 de alți atleți înving și ei mitul. Iar peste încă un an, nu mai puțin de 300 de atleți aleargă distanța în mai puțin de 4 minute… Astăzi, orice atlet care se respectă bate mila sub 4 minute!
Ce a fost aici? Barieră fiziologică? Nu, ci barieră psihologică. Campionul Isus aleargă perfect Predica de pe munte. Apoi Se întoarce spre noi, arătându-ne cum trebuie să alergăm și noi. „Cine zice că rămâne în El trebuie să trăiască și el cum a trăit Isus” (1 Ioan 2:6). Punct!
„Iată Omul!”
Dacă aveți vreo nesiguranță privind realismul idealului lui Hristos, atunci n-aveți de făcut decât două lucruri:
- Priviți spre Hristos
Din Betleem și până pe Golgota, Isus n-a avut parte decât de circumstanțe adverse. Cu toate acestea, Isus manifestă dragostea în formele ei cele mai „neomenești”, neegoiste: milă pentru ticăloși, iertare pentru vinovați, prietenie pentru oamenii de jos. El Se roagă pentru cei ce-L prigonesc și-L ucid.
Privind la Isus cum murea, până și un soldat brutal a fost mișcat să strige: „Cu adevărat, acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!” Văzuse contrastul evident dintre violența legionarilor, a gloatei, și victima lor, care îi ierta cu ultima Lui suflare. Același contrast îl convinge și pe tâlharul de alături să-L recunoască drept Mesia după care însetase neștiut...
Un duhovnic bătrân, după ani grei petrecuți în lupta credinței, mărturisea: „Oamenii cunosc multe căi prin care tratează răul. Niciunul însă nu egalează singurul mod de a-l birui cu adevărat: anume acela de a-l lăsa să se sufoce într-o ființă umană voluntară. Când, în loc să producă reacție, este absorbit la fel cum intră o sabie în inima cuiva, răul își pierde puterea și încetează. Vindecarea de rău nu poate fi împlinită decât prin iubirea celor răi. Aceasta cere sacrificiu voluntar. Nu știu cum, dar știu că funcționează! Ori de câte ori intervine sacrificiul, apare și o schimbare în echilibrul puterilor din lume.”
⁕ Ernest Gordon, în Miracolul de la râul Kwai, povestește un incident nespus de dramatic. În timpul războiului din Pacific, în 1942, japonezii au deschis un lagăr de prizonieri în Burma (Myanmar), pe cursul râului Kwai, cu scopul de a construi o cale ferată care să taie jungla spre India. Condițiile inumane și barbaria fără limită a japonezilor au făcut ca zeci de mii de prizonieri să piară acolo. Deprimarea producea învrăjbire chiar și în rândurile prizonierilor. Până într-o seară, când s-a întâmplat ceva.
Deținuții se întorseseră de la lucrul pe terasament. La primul punct de control, garda a raportat: „Lipsește o sapă.” Ofițerul urlă: „Scoateți imediat sapa!” Dar nimeni nu mișca în rând. Ofițerul și-a scos pistolul: „Dacă nu scoateți acum sapa, vă împușc pe toți...” Era clar că avea de gând să treacă la acțiune. Atunci, un tânăr scoțian păși în front. Dezlănțuit, ofițerul lăsă pistolul, apucă o lopată și îl lovi unde apucă, până-l ciopârți de tot și-l lăsă mort. Oripilați, deținuții încolonați porniră spre barăci, cărând cu ei cadavrul scoțianului. La următorul punct de control, se descoperi că, de fapt, nu lipsea nicio sapă. Se greșise doar numărătoarea. Vestea s-a răspândit în tot campusul. „Un om nevinovat a murit ca să ne salveze pe noi, ceilalți.” Incidentul a avut un efect profund. Deținuții au început să-și reconsidere relațiile. Au început să se trateze ca frații. Până și japonezii s-au înmuiat. Iar în ziua când eliberatorii au pătruns în lagăr și au fost șocați de cum arătau camarazii lor, prizonierii supraviețuitori s-au interpus între tartori și răzbunători, făcând în fața japonezilor un zid de schelete vii și strigând: „Fără ură! Fără omor! Vrem doar iertare!”
Iubirea iertătoare de vrăjmași are putere transformatoare.