2. Apoi cereți-I lui Hristos să vă ia în stăpânire și să lucreze în voi cu putere!
⁕ Kang. Leonard A. Griffith, în Beneath the Cross of Jesus (Sub crucea lui Isus), povestește istoria unui tânăr student coreean, Kang Chou, lider al cercului creștin al Universității din Pennsylvania. În seara zilei de 25 aprilie 1958, Kang s-a dus să pună o scrisoare la cutie. Pe când se întorcea, o ceată de unsprezece derbedei în haine de piele, fără să-i adreseze vreun cuvânt, l-au luat la ciomăgit cu țevi de plumb și bâte, cu pumnii și picioarele, până l-au lăsat mort.
La vestea cumplită, toată Philadelphia a cerut răzbunare. Judecătorul de district se pregătea să ceară sentința capitală pentru cei unsprezece arestați. Și atunci sosi o scrisoare de la părinții tânărului, semnată de ei și de alte douăzeci de rude: „Moartea fiului nostru ne-a zdrobit sufletele. În Isus Hristos însă ne-am găsit consolarea, în faptul că în ziua învierii îl vom vedea din nou. În ceea ce-i privește pe asasini, familia noastră s-a întrunit și am decis să implorăm tribunalul ca să pronunțe cea mai generoasă sentință posibilă pe care legea voastră o permite. Pentru a vă dovedi seriozitatea cererii noastre, cât și speranța noastră sinceră din această petiție, noi semnatarii am decis să înființăm un cont bancar, în care să strângem fonduri care să fie utilizate la reeducarea morală, profesională și socială a criminalilor, când aceștia vor fi eliberați. Am îndrăznit să ne exprimăm speranța aceasta în virtutea puterii găsite în Evanghelia Mântuitorului nostru, care a murit pentru păcatele noastre!”
„Dreptatea” e o zeiță necruțătoare, care stăpânește toate mințile firești. Ea acționează implacabil, ca o lege newtoniană: pentru fiecare atrocitate, trebuie să se răspundă cu o atrocitate egală și opusă. Când însă Isus locuiește în om, zeița Dreptate este înlocuită de o altă dreptate: „Dreptatea lui Hristos.”
Din punctul de vedere al dreptății noastre, iertarea este întotdeauna nedreaptă. Dar este singura care rupe cercul vicios și vindecă ura. În inima Rugăciunii domnești există o siguranță fuzibilă, cu lița aproape întotdeauna încinsă: „Și ne iartă nouă păcatele noastre, după cum și noi iertăm greșiților noștri.” Oamenii se tem că, iertând, vor pierde. Dar numai atunci când ierți, din poziția victimei treci pe poziția învingătorului.
Predica de pe munte este ca o mașinărie complicată, cu roți în roți și cu nenumărate curele de transmisie. Ea are însă un singur cadran indicator pe care mișcă doar un singur ac: „Mila... care se manifestă prin iertare.” Dacă mașinăria funcționează, atunci acul se mișcă. Dacă însă acul e mort, mașinăria trebuie reciclată, chiar dacă continuă să uruie cu larmă mare.
„Duceți-vă de învățați ce înseamnă: «Milă voiesc, iar nu jertfă!»” (Matei 9:13). Creștinul reciclat este singurul remediu eficient care poate schimba lumea.
⁕ Mitsuo Fușida. Suntem în 1941. Japonia trăia ambiții înalte. Socotea că sosise ceasul să devină stăpână peste o treime de lume, din Indii și peste tot Pacificul. Amiralii Togo și Yamamoto evaluaseră momentul. Dacă puteau elimina singurul pericol potențial care le stătea în cale, SUA, atunci întemeierea Imperiului Soarelui-Răsare era doar o chestiune de câțiva ani. Ca plan strategic, se hotărâseră să zdrobească dintr-o singură lovitură toată flota americană ancorată în Pearl Harbor din insula Oahu, arhipelagul Hawai. Planul era bun. Le trebuia numai un comandant talentat și cu experiență. Omul destinului a fost găsit în comandorul Mitsuo Fușida (1902–1976). Cu peste 10 000 de ore de zbor, experimentat în lupte aeriene în războiul Chinei, având și spiritul unui samurai adevărat, Fușida avea să conducă cele 350 de avioane într-un atac „tigru”, prin surprindere.
La data de 7 decembrie 1941, la ora 6 dimineața, prima escadrilă urma să-și ia zborul de pe portavionul Akaghi. În loc de rugăciune, amiralul Yamamoto adresă luptătorilor o chemare: „Soarta imperiului depinde de această bătălie. Fiecare să-și facă datoria la cota cea mai înaltă.” În nava-fanion care conducea primele 183 de avioane, comandorul Fușida scruta cerul. Flota americană se odihnea fără să aibă habar ce o aștepta. La semnalul lui Fușida, o ploaie de foc se năpusti asupra întregului port. Peste câteva minute, mesajul radio al comandorului răsuna în difuzorul amiralului Yamamoto: „To-ra; To-ra; To-ra” – adică „tigru”! Era însemnul că misiunea a fost îndeplinită cu succes! Au urmat alte 167 de avioane ale celui de-al doilea val, care au desăvârșit nimicirea. Atacul a fost devastator. Dintre cele 350 de aparate de zbor japoneze, doar 29 fuseseră doborâte. Avionul comandorului însuși fusese lovit de 21 de proiectile, dar scăpase ca prin minune!
În următoarele asalturi, Mitsuo Fușida continua să exceleze. În fine, în bătălia de la Midway, a fost grav rănit, dar a putut fi salvat de pe portavionul Akaghi, care se scufunda. Repatriat, a fost de îndată avansat la gradul de căpitan și i s-a încredințat postul de instructor la Colegiul Naval de Război. Fiind membru al statului major cu prilejul bătăliei Filipinelor, în iunie 1944, Fușida asista neputincios la ruinarea viselor sale imperialiste. Reeditând etica de samurai care alege moartea în locul înfrângerii, Fușida se oferi de două ori ca pilot kamikaze. Ambele operațiuni însă fură suspendate.
În august 1945, Fușida se afla în Hiroșima la o consfătuire militară. În zorii zilei de 6 august, un telefon urgent de la comandamentul naval din Tokyo îi ceru să se prezinte urgent la amiral. Așa se face că la ora 8:15, când pârjolul atomic a nimicit 140 000 oameni și a ras 70% din Hiroșima, Fușida a fost salvat din nou, ca prin minune. Cineva parcă îl ocrotea.
Ziua de 15 august, în care Japonia a capitulat, a fost o zi de doliu pentru Fușida. Lipsit de orice scop în viață, s-a întors în satul natal ca simplu țăran, ca să cultive pământul. Din când în când, mai făcea câte un drum la Tokyo, ca să compară ca martor la tribunalul ONU pentru crimele de război ale Japoniei contra prizonierilor aliați...
... Dar să ne întoarcem pentru o clipă. Bombardarea flotei americane, de la 7 decembrie 1941, din Hawaii, a buimăcit poporul american, dar a și stârnit opinia publică. În afara unei simple declarații de război, SUA trebuia să facă ceva ca să revigoreze încrederea de sine a poporului. La 19 aprilie 1942, la mai puțin de cinci luni de la Pearl Harbor, SUA a pus la cale una dintre cele mai curajoase misiuni de război. Șaisprezece bombardiere B-25, sub comanda colonelului Jimmy Doolittle, au decolat de pe portavionul Hornet într-o misiune de bombardare a câtorva orașe japoneze. Profitând de surpriza totală, misiunea a fost un mare succes. Între piloții care s-au oferit ca voluntari era și tânărul de 25 de ani, Jacob DeShazer. Ca expresie a sentimentelor care-l motivau, a vopsit pe bombardier crezul său, numindu-l „Bâta din iad”. După ce și-a aruncat bombele asupra orașului Nagoya, n-avea decât să se întoarcă pe portavion. Dar o ceață densă l-a deviat din traseu... Pierzând drumul și rămânând fără carburant, Jacob s-a catapultat... Alți șapte militari au împărtășit aceeași soartă. Capturați de japonezi, au fost supuși unui șir de interogatorii și torturi și au fost duși în Japonia să fie judecați drept criminali contra poporului japonez. Jacob a fost legat la ochi de câteva ori și dus în fața plutonului de execuție... doar ca să fie întors din drum. Dintre cei opt militari, trei au fost executați, iar unul a murit de dizenterie. La ura inițială, s-au adăugat foamea, frigul și dizenteria, care-l chinuiau neîncetat, făcându-l să devină un vas clocotind de mânie și venin. Ajunsese atât de chinuit de ură, încât aproape că înnebunise. Doi ani s-au scurs astfel.
În mai 1944, câțiva ofițeri americani au cerut gărzii o Biblie... Cu greu le-a fost dată una. Dar cu termen: doar trei săptămâni de om. Jacob s-a înscris și el, dar a trebuit să-și aștepte rândul. În fine, Biblia era în mâinile sale. N-o mai citise din copilărie... Abia dormind câte două-trei ore pe noapte, în trei săptămâni, Jacob a devorat-o de câteva ori și a învățat pasaje întregi pe de rost. O dimensiune pe care n-o cunoștea îi apăru deodată din neguri. Textul din Predica de pe munte: „Iubiți pe vrăjmașii voștri” nu-i mai dădea pace. Într-una dintre zile, chemarea devenise irezistibilă. Jacob îngenunche în celulă, predându-se cu lacrimi Mântuitorului. Din ziua aceea, Jacob DeShazer deveni un om nou și liber. Găsise putere să-i ierte pe chinuitorii săi. A doua zi, când soldatul de gardă l-a lovit cu cizma în picior, a tăcut liniștit, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic. La următoarea întrevedere, Jacob l-a salutat cu căldură și cu deplină iertare, încât soldatul a rămas stană de piatră vreo câteva secunde. Treptat, chiar și japonezii au observat schimbarea din el și au început să-l trateze uman. Ba uneori îi mai strecurau mâncare în plus pe lângă rația legală. Dacă înainte învârtise peste japonezi o „bâtă din iad”, în pușcăria japoneză le părea acum ca „înger din cer”. Acolo, în închisoare, un gând pusese tot mai clar stăpânire pe el: „Doamne, dacă îmi vei păstra viața și dacă vom câștiga războiul, atunci Te voi sluji ca misionar... aici, în Japonia.”
Și iată că veni și ziua capitulării. Prizonierii care supraviețuiseră au fost trimiși acasă. Jacob n-a zăbovit. După ce a urmat un colegiu misionar, în 1948 s-a întors cu soția în Japonia, chiar în orașul Nagayo, pe care-l bombardase înainte. Jacob pregătise o broșură: „Am fost prizonier în Japonia”, în care povestește despre ura care l-a torturat, cât și convertirea sa prin citirea Bibliei. Broșura a fost tipărită în peste un milion de exemplare și era deja distribuită gratuit în Japonia. De atunci și tot restul vieții, timp de încă treizeci de ani, Jacob DeShazer a lucrat ca misionar în țara în care L-a descoperit pe Dumnezeu. Prin puterea lui Dumnezeu, a înființat peste douăzeci de biserici și a condus sute de suflete la picioarele Galileeanului.
Prin 1950 însă, Jacob și lucrarea lui treceau printr-o mare criză. Lucrase deja de doi ani, și lucrurile nu prea se mișcau. Confruntat cu descurajarea, Jacob s-a hotărât să țină un post de patruzeci de zile, rugându-se ca Dumnezeu să trimită o înviorare peste Japonia, pe care o iubea. La scurtă vreme după post, un străin bătea la ușa lui. Era un japonez cu mustață à la Adolf Hitler... Îl căuta pe fostul pilot DeShazer, pentru că dorea să-i relateze o întâmplare personală.
Necunoscutul fusese și el pilot și veteran de război. Pe când umbla ca martor la tribunalul internațional din Tokyo, a avut prilejul să descopere lucruri pe care nu le cunoscuse până atunci. Niște confrați de-ai lui, tocmai eliberați din lagărul american, îi povestiseră de o tânără, Peggy Covell, care se oferise voluntară ca să-i slujească pe prizonierii japonezi aflați în lagărele din SUA. Bunătatea ei generoasă a câștigat respectul tuturor deținuților. Odată, când unul dintre ei a întrebat-o de ce era ea așa de amabilă cu ei, Peggy i-a răspuns: „Pentru că japonezii mi-au omorât părinții”, apoi povesti cum părinții ei, misionari în Japonia, au fost arestați de îndată după declanșarea războiului și decapitați sub pretextul că erau spioni. Când a auzit de moartea lor, Peggy a început să-i urască pe japonezi. Dar, gândindu-se că părinții ei, creștini buni, cu siguranță că i-au iertat pe criminali, s-a hotărât și ea să-i ierte. Așa se hotărâse să se dedice slujirii în lagăr.
Povestirea mișcătoare despre Peggy – zicea veteranul japonez lui Jacob – l-a zdrobit. Pentru un japonez, răzbunarea este o virtute morală, Katakiuci. Atunci când un prizonier este executat, ultima lui rugăciune este să se reîncarneze de încă șapte ori, ca să se răzbune pe deplin pe dușmanii săi. Japonezul realiza că Peggy avea dreptate și că el era greșit. Pricepea că iubirea lui Peggy venea dintr-un izvor supranatural despre care religia lui budistă nu-i spusese nimic...
În liniște, japonezul își continuă mărturisirea. Odată, pe când era în stația de metrou din Tokyo, un tânăr american împărțea gratuit broșuri cu titlul: Am fost prizonier în Japonia. Incitat de titlul cărții – căci era chiar subiectul care îl implicase ca martor în proces –, veteranul a luat-o. Până seara a citit-o și a fost iarăși adânc mișcat. Istoria aceea semăna cu a lui Peggy Covell, cu deosebirea că Jacob DeShazer nu era o domnișoară, ci un pilot dur, cum fusese și el!
Stârnit de puterea care trebuia să existe în cartea ce l-a convertit pe Jacob, veteranul și-a cumpărat o Biblie. Dar o teamă îl reținea să înceapă citirea ei. Până într-o zi când, pe paginile unui ziar, găsi un articol semnat de un vestit romancier, Hakucio Masamune. Omul le vorbea compatrioților săi despre... Biblie. O lăuda și spunea că nu există în lume o carte ca aceasta. La încheiere, Masamune îi îndemna pe toți s-o ia și să se convingă, citind din ea doar treizeci de pagini, de oriunde. De-atunci, veteranul japonez a pornit s-o citească. El spunea: „Când am ajuns la Evanghelia după Luca 23:34: «Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac...», am fost zdrobit de tot. Plângeam ca un copil, deși un samurai nu plânge... Știam că și eu eram unul dintre cei pentru care El S-a rugat pe cruce. Omorâsem din patriotism, fără să știu ce fac. În acel moment, L-am întâlnit pe Isus pentru prima dată. Am înțeles sensul morții Lui, ca substitut pentru răutatea mea. Atunci m-am plecat în rugăciune și L-am rugat să-mi ierte păcatele și să mă schimbe dintr-un fost pilot de război deziluzionat într-un creștin echilibrat, cu un scop în viață. Era 14 aprilie 1950. Acum am venit să-ți spun și ție ce a făcut broșura ta pentru mine.”
„Care este numele tău?” a întrebat Jacob. „Sunt Mitsuo Fușida, comandorul de la Pearl Harbor.” În ceasul acela, cel care lovise primul America și cel care lovise primul Japonia se aflau față în față. Amândoi au cunoscut același Cuvânt care le-a schimbat inima. De-acum, dușmanii de moarte se regăseau pe același teren, pe Stânca Isus Hristos, ca să se lege într-o altă bătălie, pentru lupta credinței.
În zilele următoare, ziarele tipăreau cu litere de-o șchioapă: „Eroul de la Pearl Harbor se convertește la creștinism...” Foști colegi ai lui Fușida au început să-l viziteze, ca să-l convingă, de dragul patriotismului, să renunțe la nebunia sa. Lucrul pentru care Jacob se rugase cu post îndelungat începu în sfârșit să se pună în mișcare. Iată cum Dumnezeu îi dădu un ajutor și, prin el, noi orizonturi i se deschideau.
Jacob DeShazer l-a condus pe Fușida într-o instruire temeinică. În 1952, Mitsuo Fușida deveni misionar creștin pentru frații săi din întuneric. Fără rușine și plin de demnitate, soldatul lui Hristos a continuat – până la moarte – să mărturisească puterea mare a dragostei lui Hristos, în stare să smulgă din mâna diavolului chiar și cele mai devotate unelte ale sale...
Cuvântul acela vechi și disprețuit are încă putere, aceeași putere care scotea demonii și învia morții!