Ieri ai terminat de citit capitolul 12 – Geniul creștinismului.
Dacă dorești să participi și la concurs, iată link-ul pentru test - https://forms.gle/V6FcLecxVNaDWobZA
Nu uita că ai doar 24 de ore la dispoziție pentru a trimite testul completat.
Astăzi continuăm lectura cărții Galileeanul cu prima parte din capitolul 13 – Minunea de la Betesda.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Omenirea este deziluzionată. După descoperirea penicilinei (1928), speranțele omenirii pentru un viitor eliberat de amenințarea bolii s-au voalat treptat. Chiar dacă boli ca tifosul au fost eradicate în cea mai mare parte a globului, spectrul bolilor netransmisibile (cardiopatii, boli cerebro-vasculare, cancere – numite și „bolile stilului de viață”) întunecă viitorul omenirii. Din totalul de decese pe 2019, 74% erau cauzate de bolile stilului de viață. Concluziile sunt alarmante: „Nu microbii te ucid, ci tu însuți.”
Conform unui studiu publicat de revista The Lancet (8 iunie 2015), peste 95% din populația lumii suferă de o boală transmisibilă sau de bolile stilului de viață. Aproape un miliard de oameni sunt dependenți de droguri! Dintre oamenii care trăiesc în marile orașe, 70-80% sunt afectați într-o măsură de depresie, ceea ce însumează un sfert de miliard de oameni.
Aproximativ 150 000 de copii sub nouă ani sunt contaminați anual cu virusul HIV (SIDA). Dar nu e doar atât. Lunar, laboratoarele înregistrează apariția a cca 30 de noi germeni patogeni, care surprind lumea tot atât de nepregătită cum a fost în cazul SIDA și Ebola.
Omenirea seamănă cu un lazaret supraaglomerat, în care gem bolnavi de toate felurile. Toți așteaptă după cineva care să le arate un semn de milă. Dar nu vine nimeni: toți sunt bolnavi.
Imaginea de mai sus mă duce cu gândul la o scenă descrisă în Evanghelia după Ioan capitolul 5. La câteva sute de metri de Templul din Ierusalim, pe malul unui bazin cu apă stătută, „o mulțime de bolnavi, orbi, șchiopi, uscați...” (Ioan 5:3) se îngrămădeau într-un mozaic jalnic, cu privirile pironite spre luciul apei. Stârniți de zvonul vindecărilor miraculoase ce s-ar fi produs la o „mișcare a apei”, ei nici nu remarcau că, pe Poarta oilor, pe drumul pe care erau aduse jertfele către templu, venea spre ei Galileeanul. Era o zi de Sabat, de eliberare și bucurie. Dar în jurul scăldătorii domnea o atmosferă grea, de așteptare încordată și de disperare...
⁕ Sclavul întemnițat. În regiunea Toscanei, Italia, la picioarele Alpilor Apuani, există cea mai vestită carieră de marmură din lume: Carrara. Undeva, lângă peretele carierei, izbucnește dintr-o stâncă de marmură o jumătate de statuie: este vestitul „sclav întemnițat”, de Michelangelo, unul dintre cei trei „sclavi” ai maestrului. De 500 de ani însă, sclavul stă pe jumătate sculptat și pe jumătate încă neeliberat, înlănțuit în stâncă. Din motive neștiute, Michelangelo a plecat fără să termine statuia. De atunci, sclavul așteaptă pe cineva să-l scoată din blocul de marmură. Maestrul a murit și de 500 de ani nu s-a găsit nimeni.
Slăbănogul care zace în așteptare, cu ochii pironiți spre apă, este o reprezentare a omenirii înlănțuite, care așteaptă ceva sau pe cineva ca s-o elibereze. Pentru „sclavul” său, Michelangelo n-a mai venit. Dar, pentru omenirea înlănțuită, iată! Vine chiar Acela care a început lucrarea! El vine s-o elibereze și să-i ofere darul comuniunii!
O veste controversată
Hristos venea să aducă vestea bună celui mai jalnic caz. Minunea care urma să aibă loc însă avea să stârnească un cataclism ce va pecetlui destinul lui Israel, dar și al lui Mesia.
Evanghelistul Ioan este singurul care relatează această minune, cât și conflictul care se dezlănțuie. Fiind ultimul apostol în viață, Ioan prinde tumultul care învolburează biserica creștină de la sfârșitul secolului I: o prigoană anticreștină a lui Domițian; diversificarea identității creștine printre atâtea culturi și popoare; dar mai amenințător decât orice este ivirea unui aisberg în curentul creștinismului – gnosticismul. Nu e de mirare că Evanghelia lui Ioan este prezentată dintr-un unghi cu totul diferit decât al celorlalți evangheliști. Ceea ce Ioan prezintă în ea este o necurmată scenă de război, din care cititorii lui să poată identifica șirul de bastioane și linii de apărare împotriva atacurilor subtile ale gnosticilor.
Istoria de la Betesda este un punct de turnură. Tensiunea din povestire este incandescentă. Imediat după săvârșirea minunii, iudeii lansează public planul de urmărire și de asasinare a Lui. Începând de la Betesda, iudeii pun la cale planul de a-L ucide și, din acest punct încolo, de nouă ori se menționează fraza: „...iudeii căutau să-L omoare.” De ce?
Istoria de la Betesda ascunde o temă de fond, care aruncă lumină asupra unui motiv adânc, asupra unei teme profunde a Marii lupte. Care? O vom descoperi de îndată.
Casa milei
Era sărbătoare la Ierusalim – era Paștele anului 29 d.Hr. Din Iudeea și împrejurimi, toată partea bărbătească de la 12 ani în sus venea la Templu, după rânduială. Acele zile erau una dintre ocaziile de afirmare a identității și a apartenenței de Yahwe; a unității în fața cotropitorului roman; a relațiilor sociale dintre cele mai cu miez. Mulțimile acelea amestecate gravitau în jurul celui mai important punct de întâlnire, Templul.
La Ierusalim, în jurul Templului, sunt multe locuri importante. Lângă „Poarta oilor” – poarta prin care erau aduse oile la Templu pentru sacrificiu – se găsea o scăldătoare. Prin 1935, săpăturile arheologice au scos-o la iveală, chiar în imediata vecinătate a Bisericii Sf. Ana (construită de cruciați). Scăldătoarea se află la aproape cinci metri sub nivelul străzii actuale și este un bazin dreptunghiular, de cca 17 m/4 m. Cinci coloane cu arcuri – fostele porticuri – „susțin” acum podeaua Bisericii Sf. Ana, aceasta fiind clădită deasupra. În arșița Orientului, porticurile ofereau un adăpost minim bolnavilor care se îngrămădeau în apropierea apei.
Numele scăldătorii era Betesda, în aramaică „Beit hesdah”, care înseamnă literal: „Casa milei”, sau „Casa îndurării”, un nume plin de făgăduințe pentru amărâții în căutare de vindecare.
Apa nu avea puteri tămăduitoare mai mult ca orice apă. Ceea ce însă atrăgea sutele de bolnavi era zvonul că... „un înger al Domnului se pogora din când în când în scăldătoare și tulbura apa. Și cel dintâi care se pogora în ea după tulburarea apei se făcea sănătos, orice boală ar fi avut” (Ioan 5:4). În speranța unui ceas norocos, oamenii pândeau minunea și semnul.
„Îngerul” năzdrăvan
Dacă ar fi să calculezi gradul de probabilitate ca cineva să apuce vindecarea, te-ai descuraja. Pentru că acest „înger ghiduș” cobora doar:
– „din când în când” – nici măcar n-avea o apariție regulată, previzibilă...
– „tulbura apa” – un alt inconvenient. Dacă măcar ar fi atins pe unul dintre ei! Dar îngerașul lucra prin intermediar.
– „cel dintâi care se pogora se făcea sănătos” – altă ciudățenie: îngerașul își retrăgea puterea de îndată ce primul atingea apa cu carnea lui, de parcă s-ar fi jucat cu oamenii, amuzându-se de scenele de năvăliri grotești.
– „se pogora” – condiția vindecării nu prea avea nimic de-a face cu lumea din care îngerașul pretindea că vine: nu tu credință, nu tu evlavie, nu tu rugăciune, ci doar primatul mușchilor. Este evident că cel mai puțin bolnav – deci cel mai mobil – lua premiul vindecării totale, de care nu avea chiar atâta nevoie ca cei pe care-i întrecea!
– „vindeca de orice boală” – aici se află cârligul de aur care prindea pe oricine, chiar și pe cei cu o viață depravată. Nu te îngrijora! Un mic stagiu la Betesda și... înapoi la cazinou!
Manuscrisele explică
Tabloul acesta atât de nebiblic este sinistru, jignitor pentru Evanghelie. Rațiunea și Scriptura luată în totalitate mă conving că nu putea fi adevărat! Era cel mult un crez popular, total contrar caracterului Dumnezeului pe care-L descoperă Scripturile. E inadmisibil.
Textul, cercetat cu atenție în manuscrisele cele mai vechi, ne lămurește că sfârșitul versetului 3 și integral versetul 4 lipsesc din manuscrisele timpurii.[1] Este vorba deci de o interpolare, făcută probabil de un scrib silitor, care a dorit, în mod sincer, să explice atât circumstanțele, cât și răspunsul paraliticului din versetul 7.
Betesda nemiloasă
Dacă stăm să ne gândim unde și când se desfășoară episodul de la scăldătoarea Betesda, ajungem la concluzii triste.
Unde? În Ierusalim, unde era Templul – locul cel mai privilegiat de pe pământ, acolo unde Se descoperea prezența lui Dumnezeu! În loc ca bolnavii să stea în preajma Templului așteptând adierea Duhului și punându-și viața în rânduială, ei se îngrămădeau în jurul scăldătorii, zadarnic...
Și când? Chiar într-o zi de închinare și întâlnire cu Dumnezeu. În schimb, acești nenorociți înstrăinați stau cu ochii pironiți la luciul apei. Niciun gând pentru Dumnezeu.
Betesda – care se traduce: „Casa milei” – era locul cel mai lipsit de milă. Ea devenise o pervertire a milei. Iar ziua de „odihnă” devenise zi de stres: o altă pervertire!
E clar că oamenii așteptau eliberarea într-un mod cu totul contrar pentru locul și timpul date: Ierusalimul și Sabatul. Dar cineva era interesat să promoveze și să întrețină acest mit al „tulburării apei”: la prima vedere, interesații erau preoții și fariseii, care încurajau pelerinajul. În acest fel, Betesda reprezenta o sursă de capital politic, de întărire a „autorității” lor, ei apărând drept patroni ai acestor „minuni”. Înapoia lor însă, altcineva trăgea ițele.
[1] Codex Sinaiticus (secolul IV), Codex Vaticanus (secolul IV), Codex Ephraemi (secolul V), Codex Bezae (secolele V și VI), Claromontanus (secolul VI), Bixianus (secolul VI), Manuscrisul Freer Gospel (secolul V), Manuscrisele 0125 (secolul V), 33 (secolul IX), versiunile din siriaca veche (secolele IV și V), versiunile coptice (secolele III și IV), Vulgata (secolele IV și V), versiunea georgiană (secolul V). Prima mențiune (despre puterea vindecătoare a scăldătorii) o face Tertullian (cca 200 d.Hr.), iar primul document în care se include versetul 4 este Codex Alexandrinus (abia în secolul V d.Hr.). De aici îl preiau celelalte manuscrise târzii (secolele VIII și XII).