Fiul omului
Sărbătoarea încingea atmosfera cu lume multă. Pentru Sabatul acela, Tatăl întocmise un plan pentru Fiul Său. Venise momentul ca fața adevărului să se arate. Isus plecă de la Templu la scăldătoare. Acolo Se opri lângă un slăbănog. Ce contrast cu vindecarea dată de „înger”! Isus Se oprește lângă cel mai nenorocit caz! Era „un bolnav de 38 de ani” (Ioan 5:5). Îți poți imagina ce înseamnă 38 de ani? Gândește-te numai ce făceai în urmă cu 38 de ani. E atât de demult! Și acum, imaginează-ți că de atâta timp tot zaci sau te tot târăști neputincios.
„Isus... știa că este bolnav de multă vreme” (Ioan 5:6). Te întrebi de unde știa? Din legătura Sa strânsă cu Tatăl, Duhul Sfânt Îi descoperise și omul, și nevoia lui. Venirea Sa la Betesda era un răspuns la rugăciunea disperată a paraliticului.
Umbra Mântuitorului se întinse peste slăbănog. Mirat, acesta întoarce capul și zărește statura Galileeanului, care i Se adresează: „Vrei să te faci sănătos?” (Ioan 5:6). Întrebarea lui Isus nu ridică nicio condiție în schimb. E destul doar să vrei! Isus nu-i solicită nicio mărturisire de credință. Credința urma să se arate la porunca Sa.
La capitolul „a vrea”, noi, oamenii, suntem cei mai vulnerabili. De cele mai multe ori, confundăm voința cu dorința. Sau doar ne imaginăm că vrem. Comentatorul J. Howard spune: „Uneori, noi nu dorim în realitate ceea ce spunem sau gândim că vrem. Oamenii adesea confundă imaginația cu inima lor; ei cred că sunt convertiți de îndată ce doar gândesc că sunt convertiți.”
Când slăbănogul Îi răspunde, lui nici nu-i trece prin minte că ar putea fi vorba de o altă șansă decât „scăldătoarea”. „Cum să nu vreau, dar asta nu depinde de mine.” Obiecțiunea omului nu vizează îndoiala sau lipsa voinței, ci doar condițiile materiale: „N-am pe nimeni” (Ioan 5:7). În puhoiul de clienți vechi, omul este singur. În falsa „Casă a milei”, într-un sistem nespiritual și nebiblic în care „credința” era înlocuită cu „minunile”, această zi de Sabat – o zi a relației – devenise un simbol al înstrăinării.
Porunca dătătoare de viață
„Scoală-te..., ridică-ți patul și umblă” (Ioan 5:8), a răsunat scurt porunca. Mântuitorul a rostit doar cuvântul. El n-a fluturat mâna, n-a săvârșit un „Abracadabra”, nici n-a strigat, nici n-a incantat, după obiceiul tămăduitorilor vechi și noi... Isus îi poruncește în Numele Lui Însuși, nu al altcuiva, cu o autoritate care-I aparține doar lui Dumnezeu.
Electrizat de credința în Cel ce vorbise cu autoritate, slăbănogul pur și simplu s-a ridicat... Era sănătos! Ca și când ar fi dorit să nu-i ia nimeni darul primit, omul „și-a luat patul”, adică și-a făcut rogojina sul, și s-a dus! N-a mai stat să fie pipăit și chestionat de ceilalți invidioși. Ah, ziua aceea! Ce zi de bucurie a devenit Sabatul pentru bietul nenorocit! Așa cum proiectase Însuși Dumnezeu să fie toate zilele de Sabat pentru oameni: mijloace de binecuvântare!
În loc să meargă acasă (dacă mai avea un „acasă”!), el a alergat direct la Templu, locul întâlnirii cu Dumnezeu. Motivul nu ne este arătat explicit, dar poți citi printre rânduri că alergase la Dumnezeu să-I aducă recunoștința sufletului său. Dacă nu s-ar fi dus la Templu, nu L-ar mai fi descoperit pe Isus.
Ce interesant: „Isus l-a găsit” pe cel vindecat (Ioan 5:14), și nu invers! Pentru care motiv? Isus, după orice vindecare, făcea aplicația vindecării fizice. Slăbănogul mai avea de aflat partea a doua a tămăduirii. Când l-a găsit, Isus i-a zis: „Să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău” (Ioan 5:14). Spunându-i: „Să nu mai păcătuiești”, Isus Își descoperi divinitatea. El cunoștea atât tainele trecute ale omului, cât și viitorul; dacă avea să continue vechiul său drum păcătos, avea s-o pățească mai rău! Cum adică „ceva mai rău”? Putea fi ceva mai mult decât să fii slăbănog timp de 38 de ani? Da: să te împietrești. Starea necredinței este mai rea decât orice nenorocire trupească.
Furtună în Ierusalim
Pentru noi, europenii, este greu să ne imaginăm dinamica zvonurilor în Orient. Acolo, toți „primesc și dau mai departe”! Mai pune la socoteală că, în timpul Paștelui, între 100 000 și 200 000 de pelerini soseau la Ierusalim și stăteau între una și două săptămâni…[1] La scurt timp, tot Ierusalimul comenta vindecarea neașteptată, atipică, săvârșită la Betesda.
Pe când vindecatul pleca de la Templu, fețele simandicoase l-au încolțit. „Nu ți-este îngăduit să-ți ridici patul…” (Ioan 5:10). În fața comisiei de expertiză, stă cu rogojina sub braț un fost paralitic cronic, fără nicio perspectivă de vindecare, totuși sănătos și întreg. În loc să se minuneze, experții se tulbură. Iar când îl abordează, nici măcar nu-l întreabă: „Ce ți-a făcut?” sau „Cum te-a vindecat?”, ci îl apostrofează scurt: „De ce îți porți patul?”
Realitatea din jurul lor dispăruse. Una dintre regulile lor de detaliu fusese violată, și ei n-aveau ochi decât pentru aceasta. Pentru regula călcată, ei ignorau miracolul vindecării și întrebau doar: „Cine este omul acela?” (Ioan 5:12). Inimaginabilă împietrire! Se comiseseră două „sacrilegii”. Legile rabinice permiteau să tratezi un om bolnav acut, a) în niciun caz însă un om bolnav cronic. Dar ceea ce era mai grav, b) se violase ultima dintre lucrările mari interzise în Sabat: căratul de obiecte.
Fariseii „atomizaseră” Legea lui Dumnezeu în 613 reguli, dintre care 248 erau porunci, iar 365 interdicții, care la rândul lor erau „căptușite” cu 1 521 de amendamente sau reguli.
Cu privire la Sabat, Talmudul enumera 39 de mari lucrări prohibite. Ca să nu scape nimic, aceste 39 de interdicții fuseseră explicate și restricționate mai departe cu încă… aproximativ 2 000 de aplicații de detaliu.[2] Chiar exista o restricție specifică ce încadra purtatul patului gol ca violare a Sabatului.[3]
Ceea ce se petrecea cu iudaismul din timpul Mântuitorului se cheamă instituționalism. Instituția[4] (a religiei, în cazul nostru) e legitimă; instituționalismul însă este o mistificare. Instituția are reguli prin care funcționează ca să realizeze scopul; instituționalismul funcționează pentru reguli. Regula – din mijloc – devine scop în sine. Pentru iudeii secolului I d.Hr., instituția religiei, din mijloc, devenise scop în sine. Slujba de la Templu devenise un serviciu adus cu scopul satisfacerii lui Dumnezeu, în loc de a fi ceea ce a intenționat de la început Dumnezeu: un serviciu pentru om și salvarea Lui! Dumnezeu Se afla atât de departe încât avea puține legături cu oamenii. De unde și toată furia pentru o vindecare extraordinară, dar „nereglementară”.
Minunile sabatice
Când află identitatea Celui care l-a făcut sănătos printr-un cuvânt, cel vindecat, în naivitatea sa, se duce să-i lumineze pe nedumeriții de farisei: necunoscutul este Galileeanul acela bun, Isus! Pentru farisei nu era nicio noutate. Altcineva nici nu putea fi. Dar existența martorului de prima mână îi determină să riposteze: acest sacrilegiu nu poate fi spălat decât cu viața! „Iudeii au început să-L urmărească pe Isus și căutau să-L omoare, fiindcă făcea aceste lucruri în Sabat” (Ioan 5:16). Din acest moment, soarta Lui este pecetluită, iar determinarea de a-L asasina este dezvăluită public!
⁕ Orbii. În Țara orbilor, de H. G. Wells, există o interesantă similitudine cu ceea ce se întâmplă între Isus și farisei. În nuvelă, un tânăr columbian pe nume Nuñez, căzând într-o prăpastie foarte adâncă și neumblată, ajunge să descopere că în ținutul din fundul prăpastiei trăia un popor ciudat. Nimeni n-avea ochi. În schimb, aceste ființe își dezvoltaseră foarte bine simțul tactil și auzul, așa încât aproape că anticipau reacțiile lui Nuñez. Viața lor era cu totul pe dos. Ziua dormeau și noaptea lucrau, pentru că era mai răcoare. Când tânărul încearcă să le deschidă „ochii” cu privire la lumea reală din care venea el, povestindu-le despre orașul Bogota, Nuñez nu culege decât ironie și compătimire din partea orbilor... „Păcat că tânărul acesta este cam... dus.” Ba încă l-au și poreclit „Bogota”. În timpul șederii sale în mijlocul tribului, în loc să reușească să fie instructorul lor și să-i conducă spre o viață normală, Nuñez nu reușește decât să producă tensiune între ce vedea el și ce „vedeau” toți ceilalți orbi. Spre final, când se împrietenește cu o fată distinsă și oarbă, înțelepții țin un sfat și ajung la concluzia că tânărul ar putea căpăta drepturi depline în trib, inclusiv dreptul de căsătorie cu respectiva fată, dacă și-ar veni în fire. Ei mai conchid că toate tulburările mentale ale tânărului s-ar datora faptului că, imediat sub frunte, el are două „globuri” care se mișcă întruna și care excită în mod nefericit creierul. Așa că soluția era extirparea acelor „tumori”... În ajunul operației de scoaterea ochilor, Nuñez pleacă dintre ei cu regretul că nu i-a putut ajuta să cunoască adevărul.
Lângă iudei era Vindecătorul minunat, purtătorul luminii. Iar ei nu pot să depășească prejudecata oarbă.
Stau și mă mir: Cum de tocmai Sabatul, ziua de binecuvântare și sfințire, a determinat acest conflict total, de moarte!? Oare ce găseau iudeii atât de scandalos, încât faptele dătătoare de viață ale lui Isus să constituie crimă de netolerat? Dar mai mult decât întrebarea de sus mă nedumerește de ce Isus – familiarizat cu răutatea lor și pe deplin conștient de urmările previzibile – alege în mod deliberat să săvârșească vindecarea slăbănogului tocmai în Sabat.
Am parcurs cu ochii toate pasajele în care Hristos săvârșește minuni. Și am descoperit că vindecarea în Sabat de la Betesda nu a fost un eveniment unic, survenit datorită milei de moment a Mântuitorului. Evangheliile raportează nu o vindecare, ci șapte (chiar șapte!) miracole de vindecare săvârșite în Sabat. Ele au fost numite „minuni sabatice”. Iată-le enumerate:
1. demonizatul din sinagogă (Luca 4:31-37);
2. soacra lui Petru (Luca 4:38,39);
3. slăbănogul de la Betesda (Ioan 5:1-18);
4. omul cu mâna uscată (Matei 12:9-14);
5. orbul din naștere (Ioan 9:1-41);
6. femeia gârbovă (Luca 13:10-17);
7. bolnavul de dropică (Luca 14:1-4).
Ce rost au avut ele? Ce semnificație specială are numărul lor de șapte? Și ce lucruri extraordinare se ascund în acest motiv atât de frământat: Sabatul?
[1] La un Paște din timpul lui Nero, guvernatorul Cestius a pus un census (bir) pe numărul mieilor sacrificați, pentru a obține un recensământ al iudeilor care au venit la Ierusalim. Numărul mieilor a fost de 256 500 (și nu era un om de miel, ci de familie; Josephus Flavius, Războiul iudeilor, 6,9,3). Chiar în anul 70, când izbucnise războiul, tot erau 2 000 de prozeliți necircumciși – neiudei – la Ierusalim (Josephus Flavius, Jubileurile, 49,2,6).
[2] Shabbath 7. 2, Soncino ed. of the Talmud, pp. 348, 349.
[3] Mișna, Shabbath 10, Soncino ed. of the Talmud, p. 448.
[4] Instituție – din latinescul in și statuere – se traduce „așezământ”, „stabiliment”, ceva care se stabilește ca să slujească unui scop anumit. Niciodată instituția nu este scopul în sine, ci doar mijlocul către scopul dat.