O instituție fără pereche!
Semnificația semnului „șapte” în dimensiunea timpului – a Sabatului – nu poate fi regăsită decât dacă ne întoarcem în cadrul inițial în care Sabatul a fost instituit de Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt (Ioan 1:1-3).
În amurgul celei de-a șasea zi a creațiunii, când Și-au încetat lucrarea de zidire, Cele Trei Persoane ale Dumnezeirii au instituit Sabatul, ca semn al unei lucrări complete. Numele biblic de „Sabat” pentru ziua a șaptea a săptămânii se regăsește în 108 limbi ale pământului: sabaton – greacă; sabato – italiană; sabado – spaniolă; subota – rusă; szombat – maghiară; sâmbătă – română etc. Cât privește semnificația numelui, cuvântul șabat înseamnă în limba ebraică „odihnă”. Cuvântul vine de la rădăcina „încetare” – marcând o încheiere, o săvârșire sau desăvârșire, ceva care încoronează un proces.
Modul fără egal în care Dumnezeu l-a instituit cuprinde un act dublu: „Dumnezeu a 1) binecuvântat ziua a șaptea și a 2) sfințit-o.” Dumnezeu a binecuvântat mai multe lucruri, dar niciun alt lucru n-a mai fost în același timp și binecuvântat, și sfințit ca Sabatul! Avea Dumnezeu în vedere un anumit timp limitat pentru durata acestor două împuterniciri?
Dumnezeu, când binecuvântează, o face pentru totdeauna, și nu doar pentru o vreme: „Căci ce binecuvântezi Tu, Doamne, este binecuvântat pentru vecie” (1 Cronici 17:27). Iar faptul că Dumnezeu a sfințit această zi are o semnificație în plus: Martin Luther, în Comentariu asupra Genezei, scria: „Dumnezeu a binecuvântat Sabatul și l-a sfințit pentru Sine. E de remarcat că Dumnezeu n-a săvârșit această sfințire în dreptul niciunei alte creaturi. El nu Și-a sfințit cerul sau pământul sau vreo altă creatură. În schimb, Dumnezeu Și-a sfințit pentru Sine ziua a șaptea. Aceasta a fost în mod special desemnată de Dumnezeu cu un scop anumit, acela de a ne face să înțelegem că ziua a șaptea e în mod special dedicată închinării Lui. În consecință, dacă ar fi rămas în nevinovăție și n-ar fi căzut, Adam avea să continue respectarea zilei a șaptea ca fiind sacră, sfințită și pusă deoparte. De aici înțelegem că Sabatul, încă de la întemeierea pământului, a fost dedicat lui Dumnezeu, pentru ca în el omul să se închine. Dumnezeu a dat Sabatul omului, dar el nu trebuie niciodată să uite că Sabatul este al Domnului, și nu al său.”
De ce „odihnă”?
⁕ Decada. La 20 septembrie 1793, revoluționarul George Romm a compărut în fața Convenției Revoluției Franceze. Avea asupra lui proiectul unui nou calendar revoluționar. El primise sarcina să curețe calendarul de orice element biblic sau creștin, pentru ca triumful Rațiunii să nu fie întunecat de amintirea trecutului! Romm a început să citească: Brumar... Pluvioz, Vantoz, Germinal, Floreal... Fructidor... Numele de zâne date lunilor au smuls aclamații fierbinți. Calendarul – lucrat cu sprijinul unor matematicieni vestiți – a fost votat și introdus în Franța pe 5 octombrie 1793. El avea toate șansele să cucerească toată lumea modernă. Acest calendar se descotorosise de ciclul săptămânal, înlocuindu-l cu decada. Erau 9 zile de lucru, iar a 10-a era zi de odihnă și sărbătoare! Acest minunat proiect pus la cale de om, la inspirația lui Lucifer, n-a reușit să supraviețuiască nici 13 ani. Motivul? Deja din primii ani ai lui, țăranii se plângeau că, după 7 zile de jug, în a 8-a zi boii cădeau în brazdă, istoviți. Așa că, la 31 decembrie 1805, împăratul Napoleon a reintrodus săptămâna împreună cu calendarul gregorian.
E clar – gândesc unii oameni de bine. „Sabatul a fost dat din motive fizice. Era nevoie ca și omul să-și odihnească mădularele de truda săptămânii.” Chiar dacă această părere este corectă pentru dimensiunea fizică a ființei sale, omul este mai mult decât un patruped. Mai presus de biologic, el este dotat cu spiritualitate.
Atunci când a instituit Sabatul, Dumnezeul cel atotputernic n-avea nevoie de odihnă, căci „Domnul... nu obosește, nici nu ostenește” (Isaia 40:28). Iar omul, care abia apăruse pe lume cu câteva ore înaintea Sabatului, la sfârșitul zilei a șasea, nu avusese încă ocazia să facă nimic ca să obosească! Chiar și în săptămânile care au urmat în Eden, „munca” omului nu era de natură să-i producă oboseală: el nu trebuia să dea nici cu săpăliga, nici cu pesticide, căci buruieni și dăunători nu se găseau în Eden. Este evident că Sabatul avea altceva în vedere.
Taina se revelează
Omul are ochi, urechi, mâini, o gură... cu care să primească și să ofere. Omul este o ființă afectivă și el a fost făcut pentru comuniune. Nicio altă nevoie nu este mai intensă ca nevoia de părtășie. Comuniunea – există pe orizontală (cu semenii) și pe verticală (cu Dumnezeu). Fericirea își are rădăcina ancorată chiar în această nevoie: comuniunea. Sabatul și căsătoria sunt primele două instituții din istoria omenirii. Și, un lucru foarte interesant: amândouă sunt direct legate de nevoia de comuniune – căsătoria (pe orizontală) și închinarea (pe verticală).
Dr. Adam Clarke, în Comentarii biblice, scrie: „Sabatul este cel dintâi statut al lui Dumnezeu către oameni.” Cu alte cuvinte, Sabatul este cea dintâi statuare a relației dintre Dumnezeu și om. În ce fel? Mai întâi, prin Sabat se definește poziția lui Dumnezeu față de om – El este Făcătorul, Cel care „a făcut”, e Tatăl, Stăpânul. Iar apoi se precizează și poziția omului față de Dumnezeu – e făptură, fiu, supus. Tocmai din această poziționare a omului față de Dumnezeu – de jos în sus – se naște și relația de închinare! Marele război izbucnise din cauza dorinței unei creaturi de a deveni „dumnezeu”. În contextul luptei care s-a întins și pe pământ, Sabatul vine ca un reglator al relației corecte a omului cu Divinul său Tată.
Porunca din Eden
Originea Sabatului este în Eden, chiar la creațiune. Și unii oameni se întreabă: „De ce oare, atunci când a instituit Sabatul (Geneza 2:2,3), Domnul n-a dat și o poruncă pentru păzirea lui? De ce porunca apare explicit abia în pustie, în preajma Sinaiului (Exodul 16)? Dacă prin „poruncă” înțelegem doar ce-i marcat de interdicția „să nu...!”, atunci în Eden n-a fost poruncă. Prin faptul că trăim într-o lume păcătoasă și pentru că suntem obișnuiți doar cu poruncile în formă negativă („să nu...!”), pierdem din vedere că, în Eden, relația Tată-copil era lipsită de păcat și de înclinația spre rău. Într-o lume a iubirii, forma pozitivă în care se exprima voința lui Dumnezeu era la fel de imperativă ca și cea mai drastică restricție. Spune tu: Oare poate fi o poruncă mai clară decât actul pozitiv prin care „Dumnezeu a binecuvântat și a sfințit ziua de odihnă”?
Adam și Eva au primit simplu și cu bucurie, așa cum reacționează orice copil care se bucură de darul părintelui său care-l iubește. Cât despre ce a făcut Adam în primul Sabat, e limpede: „Fiul... nu face decât ce vede pe Tatăl făcând; și tot ce face Tatăl, face și Fiul întocmai” (Ioan 5:19 – replica Mântuitorului vizează direct tema Sabatului). „Uite, Eva! Tatăl Se odihnește!” În clipa următoare, copiii se apropie de El și-L imită: se odihnesc și ei la fel ca Tata. Principiul „model – imitație” este principiul pedagogic fundamental pe care se întemeiază învățarea. Prin „model” se dădeau în Eden poruncile.
Dat tuturor
Mai este încă un gând prețios, legat de cadrul edenic al instituirii pe veci a Sabatului: Adam și Eva, primii lui destinatari, nu erau nici evrei, nici români, nici turci. Erau părinții tuturor raselor și neamurilor de pe cele două emisfere. Sunt persoane care, din necunoștință, cred că Sabatul ar fi fost dat doar pentru evrei, ca o instituție iudaică. Mântuitorul Însuși îi corectează, reamintindu-le că „Sabatul a fost făcut pentru om” (Marcu 2:27), nu numai pentru urmașii lui Avraam. Doar în virtutea faptului că Israel a fost chemat să devină trezorierul voii lui Dumnezeu, scrisă cu degetul Său pe tablele legii, numai așa este Sabatul legat de evrei. Altfel, Sabatul îi privește pe toți copiii lui Dumnezeu coborâți din Adam și Eva care se regăsesc în „Israelul (fără naționalitate) lui Dumnezeu”[1] (Galateni 6:16; Romani 2:28,29).
Sabatul și Decalogul
S-au întrebat moraliștii: „De ce oare, în inima Legii morale, se găsește o poruncă privitoare la Sabat? Este clar că fiecare poruncă din Decalog vine să întâmpine câte o necesitate fundamentală a omului. Fiindcă omul este o ființă socială, tabla a doua acoperă tot registrul moral care are în vedere raporturile sociale (porunca a cincea – respectul față de părinți; porunca a șasea – respectul pentru viață; porunca a șaptea – respectul pentru căsătorie; porunca a opta – respectul pentru proprietatea privată; porunca a noua – respectul pentru adevăr; porunca a zecea – grija pentru atitudinea lăuntrică).
Și pentru că omul este și o ființă spirituală, proiectată pentru relație cu Creatorul, prima tablă acoperă raporturile spirituale dintre om și Dumnezeu (porunca întâia – relație deplină; porunca a doua – relație spirituală, nu materială; porunca a treia – relație corectă, de respect, de la creatură la Creator). În dreptul poruncii a patra însă, oamenii ridică nedumeriți din umeri: „Ce-o căuta Sabatul într-o lege fundamentală ca aceasta?” Este oare Sabatul o instituție morală sau una ceremonială?
Cei mai mulți creștini au preluat interpretarea hotărâtă de alții: porunca Sabatului trebuie să aibă aplicație ceremonială. În consecință, acest articol din Decalog a încetat odată cu venirea Mântuitorului, care a anulat tot sistemul ceremonial. Logica aceasta sună bine. Dar are ea și consistență?
Sabatul – poruncă ceremonială?
Primul lucru pe care trebuie să-l faci atunci când analizezi o problemă este să clarifici termenii. Așadar, ce este o ceremonie (un ritual)? Când a apărut sistemul ceremonial? Și care a fost scopul pentru care Domnul l-a rânduit?
În mod fundamental, ceremoniile se leagă de jertfă, de Templu, de slujba levitică. Ele au fost lecții figurative și simboluri ale planului de mântuire pe care Isus Hristos avea să-l aducă la îndeplinire. Toate ceremoniile și ritualurile – jertfele, spălările, obiectele sfințite din Templu, îmbrăcămintea preoțească, mijlocirea preoților, zilele ceremoniale, darurile de mâncare și băutură –, toate vorbeau despre planul de mântuire ce avea să se realizeze prin Isus Hristos.
Reține faptul că jertfele n-au existat înainte de căderea omului în păcat. Prima jertfă a fost instituită doar după capitularea omului sub asaltul amăgitorului (Geneza 3:21; Evrei 9:22). Păcatul – iată factorul care a atras după sine întregul sistem de ceremonii și ritualuri – simboluri care-L reprezentau pe Isus, Mielul lui Dumnezeu ce urma să vină și să ridice păcatul lumii.
Răspunsul biblic este fără dubiu: actul ceremonial și-a făcut apariția doar după căderea omului în păcat. Altfel nu și-ar fi găsit sensul!
Acum vine a doua întrebare: Când a fost instituit Sabatul? Înainte sau după păcat? Geneza 2:2,3 răspunde: categoric, înainte de păcătuire!
Atunci, mi-e greu să înțeleg felul de gândire al lumii creștine: cum poate fi Sabatul o instituție „ceremonială”, când el apare înainte de păcat și înainte de necesitatea oricărui act ceremonial? Dacă atât păcatul, cât și mântuirea erau încă inexistente, cum putea Sabatul să fie o orânduire ceremonială în condițiile neprihănirii edenice ? Evident, afirmația că Sabatul ar fi o orânduire ceremonială este atât nebiblică, cât și inconsistentă logic.
[1] Fiind o poruncă morală, este evident că porunca a patra îi privește nu numai pe evrei. Noul Testament nu face nicio deosebire între iudei și creștini: e același Dumnezeu. E același plan de mântuire. E aceeași morală. E aceeași chemare la Dumnezeu. Sunt aceiași patriarhi, proroci și apostoli. E aceeași așteptare și e aceeași speranță după un cer nou și un pământ nou. și e același sfârșit fericit... Singurul lucru care deosebește iudaismul de creștinism este doar PRIMIREA LUI MESIA. Creștinismul este iudaismul plus Mesia. Creștinismul este aceeași religie a Bibliei iudaice, în care Mesia apare nu în jertfe de animale, ci personal, ca Dumnezeu printre oameni.
Ruptura aceasta dintre iudeu și creștin este o ruptură periculoasă, pe care au făcut-o întâi gnosticii. Gândește-te: Domnul Hristos, întemeietorul creștinismului, El Însuși a fost evreu, iar apostolii și prima biserică creștină au fost tot evrei. Ei n-au cunoscut această diferențiere.
Că Mântuitorul și apostolii gândeau în sensul continuității între „iudaism” – „creștinism”, incluzând și continuitatea păzirii Sabatului, se vede din cuvintele Sale: „Rugați-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat” (Matei 24:20). Istoria confirmă că biserica s-a rugat pentru asta, iar ruga a fost ascultată.