O instituție morală?
Dacă așa stau lucrurile după Scriptură, să căutăm împreună dacă Sabatul are vreun conținut moral? Și, dacă da, ce rost are el în Decalog?
Din nou, trebuie să clarificăm termenii. În lumina capitolelor anterioare, „moralul” desemnează raportul corect – conduita corectă – al individului față de semeni. Ce este bine și ce este rău în relațiile interpersonale se poate afla ușor dacă aplicăm criteriul universal al „iubirii de aproapele”. Izvorul moralei este identic cu izvorul relațiilor interumane: dragostea.
Când Domnul Hristos a fost întrebat care este „morala moralei”, sau cea mai mare poruncă din Lege, El a identificat principiul „să iubești” ca fiind esența moralei (Matei 22:36-40).
Atunci, dacă dragostea este esența moralei, care este condiția primordială ca dragostea să apară, să se dezvolte și să dăinuie?
⁕ Însuratul. „Jean este un tânăr chipeș. A apărut în oraș de câțiva ani buni, detașat la un serviciu de înaltă specialitate. După toate aparențele, se pare că e singur – văduv sau divorțat. Treptat, am ajuns să ne cunoaștem și să luăm masa de prânz la aceeași pensiune. Într-o zi, l-am întrebat dacă a fost vreodată căsătorit. Jean mi-a răspuns degajat:
– Chiar sunt!
Cu coada ochiului, m-am uitat la el să văd dacă vorbește serios. Părea că nu glumește.
– Interesant, am zis eu, dar de când ne cunoaștem – sunt ceva ani – nu te-am văzut niciodată cu ea!
– Nici n-ai cum, mi-a răspuns în timp ce mesteca mâncarea. Nevastă-mea locuiește la 2 000 km de aici.
Mi s-a pus un nod în gât: săracul Jean! Sunt și eu însurat și știu ce greu îmi vine să n-o văd o jumătate de zi, când merge la soacră-mea. Am exclamat:
– Oh, îmi dau seama ce greu îți vine. Pesemne că te duci des pe acasă, cam la două-trei săptămâni, nu?
– Nu! Serviciul mă solicită la maximum.
– Atunci o vezi la două-trei luni?
Eu mă simțeam din ce în ce mai penibil, dar Jean nu dădea niciun semn că discuția îl tulbură.
– Ba nu. N-am mai văzut-o de șapte ani, chiar de la nuntă. Imediat după nuntă, am venit să lucrez aici.
Mâncarea mi s-a oprit în gât! Omul ăsta e normal? De șapte ani însurat, fără s-o vadă pe soția lui?
– Hmm... Probabil că vorbești cu ea la telefon zilnic.
– N-am obiceiul. Telefonul costă!
Mi-am aruncat sandviciul pe masă și am izbucnit:
– Ascultă, Jean! Tu îți mai iubești nevasta?
Jean s-a oprit din mâncat. A privit la mine nedumerit: oare ce nu mi-o fi plăcut la el? Apoi a replicat, nevinovat:
– Adică cum? Desigur c-o iubesc. O iubesc ca la început!
Am simțit că nu mai am aer. Mi-am cerut scuze și am ieșit... ca să-mi revin. Mi-am zis că Jean trebuie să fie un tip periculos: ori e un mincinos, ori e un nebun. Din două, una.”[1]
Ai putea spune acum care este prima și indiscutabila condiție ca dragostea să apară, să crească și să dăinuie? Istoria lui Jean pivotează pe un singur punct, pe ideea: relație, părtășie, comuniune, întrepătrunderea sufletelor, alipirea ființei întregi de celălalt.
Cheia de aur!
Întrezărești acum rostul și natura Sabatului? Urmărește logica: Dacă legea este iubire, iar dacă iubirea nu poate continua fără comuniune, atunci condiția de care depind atât comuniunea, cât și iubirea este timpul alocat relației. Pentru însuși faptul că a fost croit pentru dragoste, omul avea nevoie vitală de părtășie ritmică cu Creatorul Său. Comuniunea era singurul factor care-i putea hrăni dragostea. Iar Dumnezeu, ca Unul care știa cât de vitală este comuniunea pentru copiii Săi, a pus deoparte Sabatul din șirul zilelor exclusiv pentru părtășie cu omul; și Și-a luat El Însuși timp ca să onoreze orele sabatice de comuniune cu omul. Bucuria urma să fie a amândurora. Concluzia care țâșnește din argumentele acestea este că, dacă în funcție de „părtășie” stau sau cad toate celelalte porunci, atunci „timpul” alocat pentru acest obiectiv este condiția primară. Cu alte cuvinte, împlinirea poruncii a patra devine chiar cheia Legii morale!
⁕ Reproșul soției. Statisticile arată că rata divorțurilor este dincolo de limita îngrijorării. Raportul oficial al Biroului de Evidența Populației din SUA indică următoarea curbă: în 1920 era un divorț la șapte căsătorii; în 1940 era un divorț la șase căsătorii; în 1960 era un divorț la patru căsătorii; în 1972 era un divorț la trei căsătorii; în 1977 era un divorț la două căsătorii; în 1990, rata divorțurilor depășise pe cea a căsătoriilor stabile. De atunci, lucrurile merg tot mai rău. Și care este motivul principal? Inflația de stimuli, solicitări și divertisment le răpește soților timpul vital pentru comuniune. Reproșul soției neglijate a devenit clasic: „Nu-ți mai pasă de mine. Vii, mănânci și... te pui la televizor. După ce s-a terminat programul, te culci. Și de mine n-ai niciodată timp. Dacă m-ai iubi, ți-ai lua timp pentru mine. Nu vreau banii tăi, te vreau pe tine.” Experiența înstrăinării am văzut-o cu ochii mei chiar în familia părinților mei. Dintr-un cuplu invidiat de toți pentru armonia și părtășia din familie, a ajuns să semene cu o coabitare a doi mai mult sau mai puțin străini exact după ce tata și-a cumpărat „suzeta” – televizorul. Toate crizele societății contemporane provin din lipsa „timpului de stat împreună”.
Porunca cea mai morală
⁕ Televizorul. Pe internet, cineva a lansat un clip dureros, intitulat „Rugăciunea unui copil”... Copilul se roagă lui Dumnezeu și cere și el ceva mare: „Doamne, Doamne, Te rog, fă-mă televizor. Aș vrea să-i pot strânge în jurul meu pe toți cei din casă. Vreau să le vorbesc și să nu mă întrerupă deloc și să stea în jurul meu ore în șir. Doamne, aș vrea să simt ce simte televizorul lui mami și tati...”
Dumnezeu, inventatorul religiei, a stabilit chiar El timpul de părtășie cu Dumnezeu, de revigorare, de refacere a legăturii spirituale. Singura poruncă pentru părtășie este porunca a patra: „Ia-ți timp – îți dau o zi întreagă – în care să fii cu totul eliberat de frământările tale, ca să poți să privești doar la Mine. Vreau să Mă întâlnesc cu tine, Eu, Tatăl tău.” Iată motivul pentru care porunca a patra este cea mai morală dintre porunci: pentru că are de-a face nu doar cu aplicarea dragostei într-un anumit domeniu, ci condiționează însăși chintesența dragostei, asigurând părtășia. Acela care nesocotește porunca a patra, pur și simplu, disprețuiește relația sa cu Dumnezeu.
Porunca a patra este singura poruncă în care Dumnezeu Se implică personal și vine alături de om, devenindu-i părtaș. Dacă în celelalte porunci, Dumnezeu cere, iar omul execută, în porunca a patra Dumnezeu Însuși coboară lângă om și ia parte în odihna lui, umăr la umăr. Măcar că El n-are nevoie de odihnă, Dumnezeu ne dă „rendez-vous” din șapte în șapte zile și vine regulat la întâlnire. Din această comuniune se naște statutul de „fiu” care are un „Tată”.
Când vine în Sabat la întâlnire, Dumnezeu nu vine cu mâna goală. „De aceea a binecuvântat Dumnezeu ziua de odihnă...” (Exodul 20:11). În fiecare Sabat, Dumnezeu ne aduce o nouă binecuvântare, pentru că Însăși Prezența Lui înseamnă binecuvântare[2] și viață din belșug.
Acum, dacă vom examina poruncile în ansamblu, vom mai remarca un lucru deosebit: Din tabla întâi a Decalogului, porunca a patra este singura exprimată în formă pozitivă: „Adu-ți aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfințești” (Exodul 20:8), tot așa cum, din tabla a doua, doar porunca a cincea: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta...”, este exprimată pozitiv. Observi asemănarea? Amândouă au de-a face cu cea mai intimă și formatoare relație: cea de „părinte-copil”. O, cât de încărcat de semnificații este darul Sabatului!
Autograful lui Dumnezeu
Io, Mircea. Ca unul crescut în Transilvania cea plină de vestigiile trecutului, de copil am păstrat o privire întoarsă spre istorie. Mă fascina trecutul. Îmi amintesc emoția cu care am buchisit autograful, în chirilică, al domnitorului Munteniei. El suna așa: „Io, Mircea, mare Voevod și Domn, cu mila lui Dumnezeu stăpânind și domnind toată Țara Ungrovlahiei și părțile de peste munți, încă și spre părțile tătărești și Amlașul și Făgărașul; Herțeg al Banatului de Severin; Domn și de amândouă părțile de peste toată Dunărea și până la Marea cea mare; și cetății Dârstorului Stăpânitor…”
Sună pompos? Totuși felul în care își semnau domnitorii epistolele era aliniat la standardul arătat mai sus. Epistolele acestea mai erau și pecetluite. Pe ceara care fixa panglica de document se putea citi același autograf: „Io, Mircea, Mare Voevod și Domn...” Rostul autografului era să exprime foarte clar identitatea emitentului. De regulă, o pecete cuprindea: 1) Numele; 2) Titlul și 3) Domeniul stăpânirii sale.
Autograful lui Mircea Vodă este complet: (1) „Io, Mircea.” Apoi urmează o serie de titluri: (2) „Voevod și Domn, Herțeg și Stăpânitor.” Iar domeniile sunt clar menționate, chiar dacă era vorba de o singură cetate într-un regat străin: (3) „Țara Ungrovlahiei, părțile de peste munți, părțile tătărești, Amlașul și Făgărașul, Banatul de Severin... până la Marea cea mare și cetatea Dârstorului.”
În Sfânta Scriptură, Dumnezeu Și-a descoperit o pecete, un semn prin care El Își marchează proprietatea – sufletele. Dintre toți oamenii de sub cer, doar unii recunosc autoritatea Sa și sunt dispuși, la fel ca ucenicii, să lase tot și să meargă după El. Pentru aceștia, El a rânduit semnul cu care să-i însemneze drept moștenirea Sa, adevăratul kleros al Său. Iată ce spunea Dumnezeu: „Să țineți Sabatul Meu, căci acesta va fi între Mine și voi și urmașii voștri un semn... după care se va cunoaște că Eu sunt Domnul care vă sfințesc” (vezi Exodul 31:13).
Sabatul – un semn, o pecete! Privește acum la porunca a patra: nici nu bănuiai că porunca aceasta poartă în cuprinsul ei însemnele care conferă autoritate întregului document al Decalogului. Ca în documentul lui Mircea, în porunca a patra, spre deosebire de toate celelalte porunci, regăsești exact cele trei semnalmente care conferă autoritate:
1) Numele: „Domnul Dumnezeu” (Yahweh Elohim).
2) Titlul persoanei, sau temeiul autorității sale: „A făcut” – adică Creator. Cuvântul autoritate vine de la „autor”. Dumnezeu Se descoperă aici ca fiind „Făcătorul”. Acesta este cel mai mare temei al autorității cuiva.
3) Domeniul autorității Sale: „Cerurile, pământul, marea și tot ce este în ele” – inclusiv tu și eu.
Sunt încântat să recunosc că porunca a patra este singura poruncă din Decalog care cuprinde cele trei însemne ale unui autograf oficial, stabilind pe deplin autoritatea Legiuitorului. Sabatul este pecetea lui Dumnezeu.
În partea mai de început a capitolului rămăsese o întrebare fără răspuns, ca un cui: „De ce atâta înverșunare în jurul Sabatului?” Acum parcă înțeleg: Când nu poți distruge persoana autoritară, mai degrabă reușești să o afectezi contrafăcându-i sau știrbindu-i sigiliul! Nu e deloc întâmplător că vrăjmașul este atât de pornit contra Sabatului.
[1] După Peete Calvin, Fight or Flight, 1987.
[2] O să înțelegem conținutul cuvântului „binecuvântare” urmărind un eveniment din Exod capitolul 16, cel al manei. Dacă în timpul săptămânii mana rămasă se strica a doua zi, în Sabat se petrecea o minune: mana rămânea perfectă, intactă. Ce este „binecuvântarea lui Dumnezeu”? E puterea de a asigura viață acolo unde în mod normal nu există. Este miracolul păstrării și al conservării vieții, la care omul n-are niciun aport.