Tricolorul Marii lupte
De mult nu ne mai aflăm în Eden. „Ne-am născut aici fără tocmeală, prizonieri ai Marelui război”, spunea un poet. Dar Cel care a inventat Sabatul – chiar Mântuitorul, prin care toate s-au făcut și fără de care nimic nu s-a făcut (Ioan 1:2) și care știa și despre căderea în păcat – a avut în vedere încă de la instituirea lui că Sabatul va fi purtat ca steag în condițiile de gherilă.
În Marea luptă, Sabatul devine steagul Împăratului și al oștirii Sale. El este dat ca simbol al apartenenței noastre de Dumnezeu, ca memorial al lucrărilor Sale în favoarea omului, cât și ca un garant al împlinirii făgăduințelor Sale cu noi.
⁕ Steagul. S-a întâmplat în 1971, în timpul războiului din Vietnam. Un număr de prizonieri – piloți americani – fuseseră în sfârșit scoși din izolarea îndelungată și strânși în camerele mari ale unui fost hotel din Hanoi. Printre ei se afla Mike Christian, de cinci ani prizonier. Băiat simplu de la țară, negru din Alabama, Mike avea un spirit robust și supraviețuise condițiilor crunte. Prizonierii erau îmbrăcați în „pijamale” tipic vietnameze, de culoare bleu, și purtau „sandale” confecționate din anvelope de mașină. Mike își confecționase pe ascuns, din bambus, un ac de cusut și, treptat, a început să coasă pe fața interioară a cămășii sale diverse petice: albe, roșii, bleu. Curând, pe dosul pijamalei lui Mike se profila steagul țării lor. În fiecare seară, înainte să meargă după gamela cu zeamă, cei patruzeci din dormitor atârnau de perete cămașa întoarsă a lui Mike, se aliniau în fața ei și, cu palma dreaptă dusă în dreptul inimii, repetau jurământul de credincioșie. Clipele acelea erau cele mai importante ale zilei.
Odată, vietnamezii au venit într-un control inopinat și au găsit pijamaua căptușită cu steag a lui Mike. Imediat, Mike a fost ridicat și, timp de două ore, a fost bătut cu sălbăticie, după care l-au aruncat înapoi. Băieții l-au întins în pat și l-au doftoricit cum au putut mai bine. Avea coaste rupte și fața umflată. Nici nu-și putea deschide ochii. Dar Mike își revenea. La câteva zile după aceea, Mike s-a apropiat de șeful lor de cameră, maiorul Day, și a spus: „Maiorule, ne-au luat steagul... Dar nu mi-au luat și acul cu care l-am cusut... Dacă zici tu, eu am să fac un altul în loc!” „Fă-l!” răspunse cu emoție ofițerul. Cu ochii încă umflați cât cepele, Mike a început să coasă altul.
Curând, băieții stăteau din nou aliniați înaintea steagului, cu spiritele revigorate. Peticele acelea cusute grosolan erau semnul că ei aparțineau cuiva, că aveau un scop în sclavia fără sens și că sufletele lor, deși zăvorâte după gratii, se înălțau libere spre orizontul biruinței (Col. Bud Day, Scrisoare către Patrick H. Brady).
Hristos, Creatorul, ne-a dat un steag care a devenit simbolul a tot ce avem mai drag. El vestește în principal o solie – „încetare”. Chiar rădăcina cuvântului Sabat înseamnă „încetare”. Sabatul vestește o întreită încetare a trei mari lucrări divine, în semn de protest împotriva stăpânului veacului acestuia.
Prima culoare
1) Creațiunea – Exodul 20:8-11 – „Căci în șase zile a făcut Dumnezeu cerurile, pământul, marea și tot ce este în ele!” În inima poruncilor, se afirmă că Yahweh este Creatorul. În consecință, noi n-am apărut la întâmplare, darwinistic. Sabatul mărturisește că noi Îi aparținem, prin aceea că El este Autorul nostru. Purtând steagul, noi recunoaștem Autorul și autoritatea Sa.
⁕ Porumbelul. În 1918, când a plecat în atingerea meridianului magnetic al Polului Nord, marele explorator norvegian Roald Amundsen a luat cu sine și un porumbel călător. Când a ajuns în sfârșit pe acoperișul lumii, Amundsen a deschis colivia și i-a dat drumul. Peste câteva zile, frații lui din Norvegia au zărit porumbelul rotindu-se deasupra curții. Cu mâinile ridicate, au exclamat: „Roald e viu! Fratele nostru trăiește!”
În fiecare zi de Sabat, copiii lui Dumnezeu primesc un nou mesager sosit din Eden – Creatorul este viu și încă ține toate lucrurile în ființă![1]
A doua culoare
2) Răscumpărarea, salvarea din păcat – Deuteronomul 5:15 – „Adu-ți aminte că și tu ai fost rob în țara Egiptului, și Domnul, Dumnezeul tău, te-a scos din ea.” După eliberarea lui Israel, Sabatul este îmbogățit cu al doilea sens: cel al răscumpărării din robia păcatului.
Sabatul nu vorbește doar despre salvare. Prin ceea ce este, Sabatul dă mărturie și despre felul cum poți fi eliberat din păcat: fiind ziua de părtășie, el afirmă că salvarea vine numai prin prezența Lui în tine.
Când coboară în inima păcătosului, Dumnezeu importă caracterul Său în sufletul omului. Lucrarea aceasta, în care ni se întipărește asemănarea cu El, se numește „sfințire”. Sabatul este simbolul perfect al lucrării de mântuire. De aceea, Exodul 31:13 specifică: „Vorbește copiilor lui Israel și spune-le: «Să nu care cumva să nu țineți Sabatele Mele, căci acesta va fi între Mine și voi și urmașii voștri (care suntem noi!) un semn după care se va cunoaște că Eu sunt Domnul, care vă sfințesc.»” Ca nu cumva să fie vreo îndoială, Dumnezeu mai pune aceeași solie pe buzele unui alt profet: „Le-am dat și Sabatele Mele, să fie ca un semn între Mine și ei, pentru ca să știe că Eu sunt Domnul, care-i sfințesc” (Ezechiel 20:12,20).
Interesant: Așa cum lucrarea Creațiunii s-a „încheiat” cu odihna Sabatului, tot astfel și lucrarea răscumpărării săvârșită de Isus Hristos se „încheie” printr-un „s-a sfârșit” rostit pe cruce, urmat de un Sabat de odihnă în mormânt.
⁕ Ornitologul suedez I. Erikson studia de ani de zile influența muzicii asupra comportamentului păsărilor. Laboratorul său era o verandă uriașă, închisă cu sticlă, amenajată ca o colivie imensă, pentru ca păsările să se poată simți în mediul lor natural. Într-o seară, înainte de a merge la culcare, savantul l-a rugat pe asistentul său să închidă ferestrele de aerisire, pentru a păstra căldura din cameră. Dimineața, când s-a dus în laboratorul-colivie, a observat cu groază că în cameră nu mai era nicio pasăre. Din greșeală, asistentul său dăduse o comandă greșită, deschizând toate geamurile. Iar în zori, când chemarea naturii a început să freamăte, toate păsările au zbughit-o afară. Asistentul era zdrobit. Toată munca de unsprezece ani a savantului era zădărnicită! Lui Erikson însă i-a venit o idee. A instalat caseta și a dat drumul la muzica obișnuită de dimineață. Și ce crezi? Până la amiază, nu mai lipsea din colivie nicio pasăre. Pisica nu mâncase niciuna! Muzica transformase colivia în casa lor. Acolo își găseau ele adăpostul și stăpânul. Zidul și geamurile verandei, din aparente restricții, deveniseră ocrotirea și binecuvântarea lor. De atunci încolo, Erikson nu s-a mai temut de geamuri deschise.
Pentru lume, Sabatul apare ca o restricție. Dar, pentru copiii lui Dumnezeu, el este un simbol scump al apartenenței și al libertății ocrotite de prezența Lui.
A treia culoare
3) Sfârșitul Marii lupte din univers și restaurarea familiei universale – Evrei 3:7–4:9 – „După cum Dumnezeu S-a odihnit în ziua a șaptea de toate lucrările Lui...” (Evrei 4:4) și pentru că „rămâne în picioare făgăduința intrării în odihna Lui...” (Evrei 4:1), rămâne dar o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu” (Evrei 4:9), în care „să ne străduim (grăbim) dar să intrăm în odihna aceasta” (Evrei 4:11, ed. franc. Louis Segond).
Sabat înseamnă „încetare”. Abia când păcatul va fi eradicat de pe pământ și din univers, la cea de a doua venire, vom trăi marele moment al înnoirii lumii. Atunci va începe „odihna” despre care vorbește apostolul Pavel în Epistola către evrei capitolele 3 și 4, anume „Sabatul ceresc”. Cel eliberat de robia păcatului devine un „așteptător” al veacului viitor, pentru care fiecare Sabat este câte o bornă de îndemn, de re-determinare.
Cele trei lucrări simbolizate de tricolorul divin privesc toate timpurile: Creațiunea – privește trecutul; răscumpărarea – privește prezentul; iar sfârșitul Marii lupte – privește viitorul! Prin aceasta, Hristos Se anunță stăpân peste timp și veșnicie!
⁕ IWO JIMA. La 19 februarie 1945, în teatrul de război din Pacific s-a dat startul pentru asaltul trupelor aliate asupra insulei Iwo Jima. Era prima insulă aparținând teritoriului japonez propriu-zis. Insula, cu trei aerodromuri, având o poziție strategică, era apărată de 21.000 de japonezi ascunși în buncăre și în rețeaua de 18 km de tuneluri. Bazați pe informații incomplete, americanii au crezut că, într-o săptămână, vor repurta o victorie rapidă și fără mari pierderi. Cele 74 de zile de bombardament aerian pregătitor, plus alte trei zile de foc venit dinspre mare au creat falsa impresie a distrugerii pozițiilor japoneze. Se înșelau. Faptul că debarcarea a decurs fără niciun incident ar fi trebuit să dea de bănuit. Abia când zecile de mii de pușcași marini și sutele de piese de artilerie grea ajunseseră să aglomereze plaja insulei, a izbucnit iadul de foc. În prima zi, mii de soldați aliați au fost scoși din luptă. În loc să dureze o săptămână, carnagiul a ținut 36 de zile, cu pierderi uriașe pentru aliați: 27.071 de victime (din care 6.821 morți și 19.709 de răniți). De partea lor, japonezii, onorându-și codul lor de onoare, au luptat până la moarte, lăsând în urmă 18.375 de morți, 300 prizonieri, și cca 3.000 ascunși prin galerii.
A cincea zi, sfidând moartea, șase pușcași marini au hotărât să urce muntele Suribacii din sudul insulei. Erau deciși să revendice insula ca teritoriu cucerit și să ridice astfel moralul camarazilor. După două încercări, cei șase au reușit să înfigă un imens steag american pe vârful muntelui. Era primul steag înălțat pe sol japonez. Cât timp au durat luptele, steagul a continuat să fluture în văzul tuturor, inspirând optimism și curaj. Reporterul de război Joe Rosenthal a imortalizat momentul înălțării flamurii, iar fotografia a devenit simbolul eroismului american.
Pentru cel care privește prin perspectiva Marii lupte, Sabatul este promisiunea că ziua victoriei vine și nu va întârzia. Din aceeași perspectivă, opoziția oamenilor față de porunca a patra din Decalog scoate la lumină ura marelui terorist și voința lui de a șterge perspectiva „încetării robiei” din sufletele pământenilor.
[1] Thomas Lindberg, „Holy Spirit”, în Leadership Journal, vara 1986.