- Detalii
- Scris de: Lucian Cristescu
- Categorie: O pagina pe zi editia a patra
Problema însă are mai multe fețe:
1. Dacă porunca e valabilă pentru toți, înseamnă că Dumnezeu vrea „sărăcia voluntară”. Pe această logică au apărut „călugării cerșetori”. Ordinul lor a fost fondat de Sf. Dominic și de Sf. Francisc de Assisi, la începutul secolului al XIII-lea. În numai 50 de ani, călugării cerșetori s-au înmulțit teribil și au împânzit cu zecile de mii Europa, chiar și Asia. Lumea i-a resimțit ca pe o plagă, ca ciuma neagră. Contradicția acestui mod de înțelegere stă în faptul că de întreținerea acestora trebuiau să se îngrijească cei ce trudeau de zor. Și în loc ca truditorii milostivi să fie priviți ca „sfinți”, tot ei cădeau de păcătoși și blestemați în ochii „sfinților călugări”! Cumplită nedreptate!
2. Uneori, porunca luată ca atare se dovedește mai mult decât contraproductivă. În nenumărate cazuri, sărăcia este consecința unei administrări iresponsabile și imorale. Oare, din acest motiv, în loc de a-ți da averea strânsă cu muncă cinstită unor leneși, n-ar fi mai benefic să aplici o altă regulă: dă-i săracului undiță, nu pește?
3. Apoi contextul biblic larg, Legea lui Dumnezeu și Evanghelia nu stabilesc o asemenea condiție generală. Deși toți avem datoria să-i ajutăm pe cei în nevoie și deși, ca în cazul lui Valdes, sărăcia voluntară exercită o putere extraordinară spre bine, totuși Dumnezeu nu cere tuturor oamenilor să dea săracilor tot ce au. Capitolele 8 și 9 din 2 Corinteni clarifică cu prisosință acest lucru. În a-ți da averea săracilor nu zace niciun merit și nicio desăvârșire creștină. În cazul cel mai bun, este doar consecința unei experiențe speciale cu Dumnezeu. În cazul rău, un om își poate risipi toată averea nevoiașilor, și totuși să rămână lipsit de harul lui Dumnezeu, ca și mai înainte!
Și-atunci?
Miza este...
Pasajul ascunde o surpriză mare – anume că nu bogățiile sunt tema în discuție. Pasajul nu constituie un „îndrumar pentru utilizarea bogățiilor”. Hristos tratează o cu totul altă temă, și anume prioritatea omului. În porunca Sa, Hristos ne cere să ne eliberăm de tirania a tot ce avem și să ne dedicăm Lui împreună cu tot ce avem. Indiferent dacă omul are puțin sau mult, numai cel ce subordonează toate valorile și posesiunile sale lui Dumnezeu poate fi un adevărat ucenic.
Dacă tânărul n-ar fi avut decât doi bănuți, și Isus i-ar fi solicitat pentru templu (ca văduva săracă din Luca 21:4); sau dacă tânărul ar fi avut doar un pumn de făină și puțin ulei pe fundul urciorului, iar Isus i-ar fi cerut să facă o turtă unui proroc flămând (ca văduva din Sarepta din 1 Împărați 17:13), aceste cereri ar fi fost pentru el o încercare mult mai mare! Și totuși, aceste teste au avut loc și au fost trecute cu bine!
Acum, privindu-l strict pe tânărul bogat în contextul reașezării priorităților sale, Isus sesizează o problemă grea: „Îți lipsește un lucru” (Marcu 10:21). Exista o boală specifică de care tânărul trebuia să fie vindecat. În acel „un singur lucru”, Isus enumeră cinci componente: du-te de vinde tot; dă la săraci; vino; ia-ți crucea și urmează-Mă (Marcu 10:21).
Problema tânărului era mai profundă decât „bogățiile”. Boala tânărului avea de-a face cu ultimele trei puncte: venirea la Hristos, luarea crucii și urmarea Lui. Aceasta era indispoziția care făcea ca primele două puncte să devină inacceptabile. Spuneam că desăvârșirea și creștinismul autentic stau nu în „faceri...”, oricât de spectaculoase ar fi ele, ci în „venirea” la Hristos. Cine ar vinde tot și ar da la săraci fără să vină la Hristos, ca să-L urmeze, ar risipi de pomană.
Ceea ce i se cerea tânărului e mult mai mult decât să-și vândă averile și să le dea săracilor. Pricina de scandal nu era în fond averea, ci crucea, lepădarea de sine, supunerea... sau, altfel spus, ascultarea necondiționată de Hristos din dragoste și dintr-o inimă nouă.
Și iată: Tânărul stă pe loc, sfâșiat în două. Ce n-ar da să fie cu Isus! Era gata să dea ceva fonduri sau chiar să ajute personal din când în când... Dar nici nu putea să lase de izbeliște cariera sa, proiectele de viitor, visurile pe care le-a nutrit încă din pruncie, în schimbul uceniciei sub semnul rușinii (crucea!) și spre o perspectivă mult prea incertă. Da, ar fi fost frumos... Dar acest învățător cere prea mult. Cere chiar totul! Or, așa ceva atacă o miză prea mare!
Mâhnit, tânărul rabin se întoarce și dispare, ca o cometă în neființă...
Libertate contra robie!
Aceasta e miza! Scandalul „crucii” deschide tema cea mai profundă și mai arzătoare din tot planul de mântuire, sub forma unei alegeri: independență, libertate absolută sau predare, supunere deplină față de Autoritatea divină?
Poetul revoluționar maghiar Petőfi Sándor (1823–1849), un glas puternic în tumultul revoluțiilor naționale, scria cu patos: „Pentru dragoste, îmi dau viața. Dar pentru libertate, îmi dau... dragostea!” Libertatea à la Petőfi se vrea chintesența valorilor supreme!
Noi concepem libertatea ca pe un dat ce aparține intrinsec sufletului. Libertatea ne-o imaginăm ca emanând din sinele nostru și însoțindu-ne; o simțim ca și când libertatea este doar „a mea”, fără să ne raportăm la nimic și la nimeni decât la noi înșine. Ca copii și adolescenți, concepem libertatea ca fiind dezlegată de orice conotație morală – ca pe ceva absolut și nenegociabil. Întrucât însă această libertate individuală se intersectează cu libertățile celorlalți, luate atât individual, cât și colectiv, simțim că libertatea ajunge să ne fie îngrădită și furată. Pentru libertatea de simțire, de gândire și de acțiune se angajează cele mai aprige controverse.
Dacă ar fi să gândim spiritual, ce este libertatea aceasta?
⁕ Robinson Crusoe. În 1711, un scriitor a publicat istoria matelotului Alexander Selkirk, ceea ce a constituit sămânța viitorului roman Robinson Crusoe, al lui Daniel Defoe. Selkirk, bărbat la 28 de ani și cam nesupus din fire, s-a rățoit la căpitan pentru o „chestiune de drepturi și libertăți”. Drept pedeapsă, căpitanul l-a slobozit pe insula Mas a Tierra din largul Pacificului: „Na, libertate!” Cu strictul necesar, printre care și o Biblie, Selkirk petrece patru ani și jumătate în totală libertate. În 1709, vasul Duke, aflat în trecere, zărește un firicel de fum pe insula marcată ca fiind pustie. Bănuind că sunt naufragiați, vasul acostează, dar nu găsește decât... o ciudățenie umanoidă, cu părul și barba acoperindu-i aproape toată fața... Ce credeți că a făcut „fericitul” Alexander Selkirk, cel care nu mai dădea socoteală la nimeni și era liber... până la disperare? A rămas pe insulă, liber, sau a ales să se întoarcă între oameni, cu o libertate îngrădită? Răspunsul e de bun-simț: s-a întors între oameni.
Până acum am analizat libertatea în dimensiunea socială a omului. Dacă însă abordăm libertatea din perspectiva relației om – Dumnezeu, descoperim că libertatea este capacitatea omului, cât și dreptul lui personal de a alege între mai multe opțiuni. Incontestabil, libertatea este o condiție a fericirii, pentru că numai dacă poți alege tu pentru tine poți fi fericit. Libertatea nu este modul însuși de a trăi, așa cum greșit înțelege lumea, ci doar prilejul de a-ți alege un mod de a trăi. Libertatea nu este un scop, ci doar un mijloc. Ea reprezintă capacitatea de a-ți exercita alegerea privind valorile și acțiunile preferate. Notează că fericirea nu stă în libertatea în sine, căci atunci Robinson Crusoe nu s-ar mai fi întors în Anglia, ci în alegerea bună pe care o poate face omul datorită acestei libertăți.
Din nefericire, pentru că oamenii confundă scopul cu mijlocul, libertatea a devenit – dintr-o condiție a fericirii (cum ea a fost dată) – un obiectiv în sine. Și ce se întâmplă în acest caz?
⁕ Charles Manson. Numele acesta se leagă de una dintre cele mai oribile crime făcute de dragul „artei”. Charles, el însuși produs al unui accident (născut în 1934) – fiul unei adolescente prostituate, fără tată, chiar și fără mamă, crescut prin orfelinate –, intră în lume fără niciun reper sau crez. La 18 ani, cazierul său evidenția deja furturi, tâlhării și violuri. După mai multe sentințe, la 33 de ani (1967) iese din închisoare și se așază în zona San Francisco. Cu o forță diabolică a manipulării, Manson se înconjoară cu un grup de 20 de tineri debusolați, în majoritate fete tinere, și se stabilește la un ranch, într-un fost sat cinematografic abandonat. Grupa se autointitulează „Familia”. Fără nicio ocupație în afară de furturi, ceata de hippy se tot mărește, depășind chiar o sută de indivizi. Manson îi ajută să se elibereze de glasul conștiinței și de limitările moralei. „Binele și răul? Cătușe de-ale oamenilor. Natura nu cunoaște mutilările pe care morala le impune.” Manson îi învață să trăiască precum bestiile, să sfâșie și să moară ca ele. Total dezinhibați, experimentează droguri și sex, în ambianță de rock. Manson este adorat concomitent ca Hristos și Satana. Ascultând odată un șlagăr al Beatleșilor: „Helter-Skelter” („De-a valma”), deodată primește iluminarea! Soluția pentru spălarea lumii de orice rânduială și convenție este un Helter-Skelter, un holocaust nuclear și rasial care să genereze sfârșitul lumii. Iar el, apostolul slobozeniei, va stăpâni lumea împreună cu ai lui. Pentru a grăbi evenimentele și pentru a capta atenția lumii, în iulie 1969, un grup de fete, conduse de Tex Watson, locotenentul lui Manson, execută planul de a o ucide pe actrița Sharon Tate, gravidă în luna a 8-a. Cu un sadism inimaginabil, fetele o ciopârțesc pe ea și pe cei aflați în casa ei. Palmaresul lor final: nouă cadavre mutilate. După câteva luni sunt prinși și condamnați la moarte sau închisoare pe viață. Crima în serie oripilează America. Ca să dea amploare mai mare cazului Manson, una dintre fetele ucigașe încearcă, în 1975, să-l împuște chiar pe președintele Nixon. În urma abolirii pedepsei cu moartea în 1970, Manson și complicii trebuie să putrezească zeci de ani în temniță. Manson a murit în 2017, în timp ce alții mai supraviețuiesc după gratii.
Geniul libertății absolute, Manson este simbolul omului total, de hristos-diavol, îndreptățit să trăiască numai după cum vrea el. Poți face orice, că este OK! În timpul procesului, ceea ce a uimit a fost totala lipsă a conștiinței vinovăției. În timp ce povesteau ororile cumplite înaintea curții de judecată, autoarele râdeau și chicoteau.
Te surprind însă ecourile stârnite. Charles Manson atinsese performanța de a fi deținutul cel mai asaltat de corespondență din SUA, primind scrisori și declarații de admirație cu miile. Nu există organizație sau formație nonconformistă, de la neonaziști și până la formația rock „Guns N’Roses”, care să nu fi făcut din Manson un simbol al ei, al libertății care va izbucni odată. S-au turnat și filme despre el. Cântările lui dadaiste, în interpretarea unor celebrități, continuă să alimenteze site-urile pe internet, iar fanii lui continuă să disemineze apocalipsa lui Manson. O lume „helter-skelter”...
Cazul de mai sus înfățișează cel mai negru epilog al „libertății-scop”. Chiar dacă altele sunt mai puțin vinovate, toate sunt machiate în culorile nefericirii.
⁕ Feciorul liber. Cunosc un fecior căruia îi erau tare dragi fetele. Era băiat cuminte și respecta limitele. Curta mai multe deodată și tot nu se hotăra. L-am întrebat: „De ce nu te-nsori? Sunt atâtea fete bune.” Deodată l-am văzut speriat. Mi-a mărturisit: „Acum am ofertele în față și pot să aleg. Sunt liber. Dar după ce am ales și m-am legat de una, adio, libertate!” Perspectiva îl indispunea. Sunt ani buni de-atunci. Feciorul continuă să fie tot liber și, vă spun eu, e nefericit!
Chiar dacă istoria feciorului aduce a umor negru, ea prinde esența dilemei. Libertatea este dată nu ca s-o păstrezi, ci ca s-o investești, ca să alegi. Odată ce ai ales, liber și din convingere, nu vei mai fi liber în acea privință! Căsătoria este o ilustrație perfectă. Dar, pentru orice suflet de om, fericirea nu există decât cu prețul libertății.
Libertatea alege robia
Fără să facem filozofie, e nevoie să punctăm câteva lucruri de bază. Va să zică „liber” înseamnă să ai în față opțiuni și s-o alegi pe care vrei. Libertatea presupune un minimum de două opțiuni.
⁕ Autostrada. Ești pe autostradă și te apropii de o bifurcație. Ai volan și ai libertatea să alegi. În momentul în care hotărăști „la dreapta”, să zicem, automat, respingi varianta „stânga” și te legi să mergi înainte, pe „dreapta”. „Stânga” nu mai există pentru tine.
Viața toată este ca o autostradă încâlcită. Îți trebuie atâta discernământ ca să-ți folosești libertatea în mod corect. Exercitarea alegerii în modul corect îți aduce urmări bune. Alegerea rea te umple de necazuri și amărăciuni. Exclud varianta absurdă a „feciorului” care ruginește cu mașina în parcare de teama de a înfrunta bifurcațiile și de a-și pierde libertatea.
Va să zică libertatea alege întotdeauna o dependență, să-i zicem o „robie”. Alegerea te conduce la una dintre cele două „nelibertăți”, sau „robii”, posibile, la una dintre două „subordonări”, dorite și alese liber de tine!
- Detalii
- Scris de: Lucian Cristescu
- Categorie: O pagina pe zi editia a patra
Aceasta este una dintre cele mai mari descoperiri pentru omul cu adevărat liber. Ea conduce la o concluzie tulburătoare: libertatea presupune răspundere morală. Omul, ființă morală, pendulează doar între bine și rău. Între acești doi poli se delimitează câmpul lui de opțiuni. A alege și pe Hristos, și pe Satana, cum a ales Charles Manson, este o absurditate care descalifică și-ți răpește chiar libertatea socială... închisoarea! Opțiunile care ni se oferă în lumea asta nu pot fi decât sau „bune”, sau „rele”. Libertatea de alegere comportă o responsabilitate: Dacă alegi răul, urmează moarte. Dacă alegi binele, urmează viață.
Odată ce Dumnezeu a înzestrat ființa umană cu libertate și răspundere, El îl imploră pe om: „Alege viața – binele –, ca să trăiești și să fii fericit!” (vezi Deuteronomul 30:19).
Pentru noi, noțiunea de „robie” are numai conotații rele, din pricina sclaviilor nedrepte și inumane pe care istoria le-a înregistrat. Există însă și o așa-zisă „robie” pe care o alegi liber și care condiționează fericirea ta, așa cum este viața de căsătorie cu o soție iubită; sau dependența unui câine credincios față de stăpânul său; sau apartenența cu toată inima de Dumnezeu. Cine poate ataca aceste relații în numele libertăților? Acolo unde motivația de dinapoia atașamentului este „dragostea”, alipirea este o împlinire fericită, și nu o povară. Cu câtă afecțiune scrie Pavel în scrisorile sale: „Pavel, rob al lui Isus Hristos...” (Romani 1:1)!
Modelul: Regele rob
Venirea Fiului lui Dumnezeu pe pământ vine să ofere elemente în plus în dezbaterea „libertate versus robie”. Mai întâi, El a ales să coboare până în glod. În libertatea Sa de suveran, El a ales să Se dezbrace de toată libertatea Sa, ca să ducă o viață de rob.
Există un lucru din viața Mântuitorului care mă surprinde de fiecare dată. Ca Dumnezeu, El era atotștiutor. Și totuși... exista un lucru pe care El nu-l cunoștea. Par poate hazardat afirmând aceste lucruri. Dar îl chem pe Pavel să ne-o spună el: „Măcar că era Fiu (cu majusculă!), a învățat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit” (Evrei 5:8). Și aici e dilema: Un suveran este ascultat, nu ascultă. Iar cine știe nu mai trebuie să învețe.
Scriptura descoperă faptul că a existat o singură lecție cu care chiar atotștiutorul Fiu divin n-a venit cu ea învățată din cer, ci a trebuit „s-o învețe” printr-o procedură cu totul contrară naturii Sale – „prin cele ce a suferit”. Această lecție se numește ascultarea și ea aparține robilor. Statornic alegerii pe care Fiul lui Dumnezeu a făcut-o în deplina Sa libertate de suveran, Isus a oferit suprema demonstrație în materie de libertate: „A luat chip de rob... și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce” (Filipeni 2:8).
Și acum vine aplicația.
Apostolul Petru scrie: „Hristos a suferit pentru voi și v-a lăsat o pildă, ca să călcați pe urmele Lui” (1 Petru 2:21). Iar apostolul Ioan este mai precis: „Cine zice că rămâne în El trebuie să trăiască și el cum a trăit Isus” (1 Ioan 2:6).
Ei bine, cum stau lucrurile în viața mea? El – Stăpânul, dar și eu – un mic „stăpân” (așa mă consider). El învață ascultarea; eu... ce fac? El devine rob, dar eu?
În acest punct, itinerarul nostru pe tema dată a atins chiar punctul trigonometric, vârful cel mai înalt al dezbaterii, de unde se poate vedea șerpuind tot drumul care trebuie parcurs. Mântuitorul l-a trasat cel dintâi, cu propriile picioare. Apoi, El le spune celor care declară că Îl iubesc: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze” (Matei 16:24). Aceasta este calea Lui care, într-un singur cuvânt, se numește crucea – poticnire pentru unii, „nebunie” pentru alții (1 Corinteni 1:21,23).
Scandalul crucii
Unul dintre primele cadouri serioase primite de la părinții mei a fost un mic crucifix de argint. Fusese al fratelui tatei, monarhist convins și mort în exil. Cu el la gât, mă consideram mare și important. Pentru creștini, crucea este un simbol frumos, prețios, admirabil. Ea și-a câștigat intrarea în toate domeniile vieții, chiar și acolo unde nu te-ai aștepta: pe front, pe terenul de fotbal... Bijutierii produc cruci menite să împodobească imaginea de sine. În Săptămâna Patimilor, cofetarii fac cruci de ciocolată pe care să le mănânce creștinii.
În secolul I, în vremurile de început ale creștinismului, nimeni nu s-ar fi gândit să poarte o cruce la gât. Ar fi fost aberant și repulsiv. Romanii – fabricanții crucilor – erau cruzi în arta de a ucide. După ce experimentaseră diferite instrumente de omorâre, au împrumutat obiceiul persan al răstignirii drept cea mai cumplită metodă, rezervată celor mai înrăiți criminali dintre neromani. Condamnatul era legat sau pironit de cruce și lăsat să moară cu încetul fie prin asfixiere, sau stop cardiac, exsanguinare, aritmie sau embolie pulmonară. Supliciul putea dura două-trei zile. Cicero, ca să-și liniștească concetățenii, scria: „Ideea răstignirii nici să nu se apropie de mintea vreunuia dintre cetățenii Romei, sau că acest instrument – crucea – ar fi pentru ei!” Crucea n-a devenit obiect de cult decât după ce ultimul care a asistat la o răstignire a trecut la odihnă.
Dacă cineva dorește să-i înțeleagă mesajul cumplit, atunci, în locul crucii de pe altar, să pună statuia unui om așezat pe un scaun electric și care moare. Cum ți-ar suna apelul actualizat al lui Hristos: „Dacă voiește cineva să vină după mine, să-și ia spânzurătoarea... sau scaunul electric...”?
Abia prin secolul al IV-lea, un personaj din umbră a igienizat crucea, a domesticit-o, a făcut-o strălucitoare și acceptabilă și a reușit astfel să jefuiască Evanghelia de mesajul ei central: „Să-și ia crucea!” – adică moartea odioasă a firii păcătoase!
⁕ Deținutul. Cu ocazia unei vizite la închisoare, am aflat de la un deținut o explicație foarte interesantă privind semnificația crucii. Aceste locuri îți rezervă uneori mari surprize. Cu degetul urmărind cele două linii ale crucii, omul în zeghe mi-a zis: „Bucata asta mai scurtă și orizontală este voia mea. Ea nu privește în sus, ci numai spre oameni. De aceea este orizontală. Ea nu este ancorată în nimic și este într-o necurmată bântuire. Bucata mai lungă și verticală este voia Lui. E fermă și fixă. Ea leagă cerul de pământ. Observi cum cele două bețe se contrazic și sunt în opoziție una cu alta. Totdeauna, voia mea este în răspăr cu voia Lui și nu merg deloc împreună. Dar, când eu renunț la voia mea și accept ca voia Lui să o străpungă pe-a mea, abia atunci se naște crucea, cum vezi aici...”
Da, asta-i crucea: străpungerea voii mele, lepădare de sine până la moarte! Fără luarea crucii, creștinismul este decapitat, contrafăcut; este un creștinism cu numele, care face apel la sângele lui Isus din interes egoist, care mai și „crede” în virtuțile salvatoare ale lui Hristos, dar care cu niciun chip nu renunță la libertatea blestemată a eului păcătos.
Se roagă creștinii: „Facă-se voia Ta!” (Matei 6:10). Dar cât de conștienți sunt de ceea ce rostesc?
Credința și ascultarea
Este evident că cererea lui Isus făcută tânărului bogat este aceeași cerere pe care El o face oricărui ucenic din toate timpurile: „Oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are nu poate fi ucenicul Meu!” (Luca 14:33). Drept dovadă, în prealabil, toți cei care L-au urmat pe Isus au lăsat tot: Petru, Andrei, Ioan, Iacov (Luca 5:11); Matei (Matei 9:9); Pavel (Filipeni 3:7,8)... Aceeași condiție a fost și pentru credincioșii Vechiului Testament: Avraam (Geneza 12:1); Elisei (1 Împărați 19:19-21) – fie că aveau puțin, fie că aveau mult. Ucenicia începe cu subordonare totală față de Salvator!
În pasajul din Epistola către evrei care-L prezintă pe Hristos învățând lecția crucii, am descoperit o succesiune foarte semnificativă de idei, în numai două versete succesive: „(Hristos) cu toate că era Fiu, a învățat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit.” Iar în versetul următor: „Și... S-a făcut urzitorul unei mântuiri veșnice...” Pentru cine? Textul spune răspicat: „pentru toți cei ce-L ascultă” (Evrei 5:9).
Vestea aceasta este tulburătoare, întrucât mântuirea se acordă doar ucenicilor, celor care și-au predat libertatea absolută, o „libertate de câine vagabond” fără rost și fără finalitate, lui Hristos, în schimbul dependenței și umblării cu El. Dacă „creștin”, în sensul larg și nespecific, este cel care crede ce stă scris în Biblie, atunci „ucenic” este acela care, pe lângă credință (ortodoxia, sau cunoștința corectă), mai are încredere (ortocardia, sau inima curățită prin relația cu Hristos) și care se manifestă prin credincioșie (ortopraxia, sau ascultarea credinței).
Credința nu e doar o teorie pentru minte. Este cunoștința minții care se împletește cu atașamentul inimii și care se dovedește prin ascultarea de toată voia lui Dumnezeu. Credința fără ascultare este o iluzie, bună numai pentru draci (Iacov 2:19). E adevărat: mântuirea se capătă doar „prin credință”, dar numai acea credință care include toate aspectele generate de credință, precum „ascultarea credinței” (Romani 1:5). Scriptura se referă la ascultare de cca 700 de ori. Poți înțelege cât de importantă este ea în planul de mântuire. Ascultarea este consecința și expresia iubirii și a consacrării, tot așa cum zâmbetul este consecința și expresia bucuriei.
Crucea frântă
⁕ Crucea lui Hitler. În 1834, cu exact o sută de ani înaintea apariției nazismului, poetul Heinrich Heine a făcut o prezicere uimitoare. El spunea că Germania se afla într-o dispoziție mânioasă și că, dacă o reține ceva de la război, aceasta este numai crucea lui Hristos. Heine – evreu convertit la protestantism nu din convingere, ci de nevoie – avea prea puțină înțelegere a semnificației crucii. El o privea mai degrabă ca pe un talisman cu puteri magice. El spunea: „Acest talisman este fragil și va veni ziua când, din păcate, se va frânge. Vechii zei de piatră se vor ridica din ruinele de mult uitate, își vor șterge praful milenar din ochi... și zeul Thor, revenit la viață, cu ciocanul său imens, va sfărâma catedralele gotice!”
Peste ani buni, un tânăr pe nume Guido von List stătea în Catedrala Sf. Ștefan, din Viena. Privind la splendida arhitectură gotică și la statuile sfinților catolici, și-a jurat să construiască un templu pentru vechii zei germanici. Pentru religia sa ocultă, el hotărî să aleagă drept simbol o cruce cu toate brațele ei frânte: svastica. El a întemeiat o societate secretă sângeroasă, în care – în fața unei cruci frânte – se săvârșeau de la ritualuri magice medievale până la perversiuni sexuale.
În anii tinereții petrecuți în Viena, Hitler l-a cunoscut pe List și-l admira. Iar atunci când și-a organizat partidul nazist, Hitler a preluat crucea frântă ca simbol. În 1938, Hitler a interzis crucea în școli și în instituții publice, apoi a înlocuit toate sărbătorile creștine cu vechile datini germanice, iar poporul german cel luminat a fost deodată pus să aleagă între două cruci! Prezicerea lui Heinrich Heine se împlinea întocmai!
Atenție! Diavolul este mulțumit cu orice exercițiu spiritual creștin. Suportă cu răbdare cântări, rugăciuni și predici – ba chiar le și inspiră. Este mulțumit cu crezuri și sfinte taine. Un singur lucru nu poate accepta în ruptul capului: crucea lui Hristos trăită în viață – singurul lucru care transformă o teorie în ucenicie.
Astăzi există două miliarde de creștini. Mă întreb, căzând pe gânduri: Câți ucenici mai există?
Robia care aduce eliberarea
Pentru mințile analitice, vreau să enumăr patru motive pentru care eu am dorit din tot sufletul să fiu robul lui Hristos. Te vei convinge că sunt argumente raționale și peremptorii.
⁕ Ghidul. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, un detașament englez a primit o misiune de recunoaștere prin deșertul tunisian. Pentru siguranța călătoriei, militarilor li s-a sugerat să ia cu ei un ghid arab. Locotenentul scoțian – un om inteligent și experimentat în folosirea busolei – a socotit că este dezonorant pentru steagul armatei să se supună unui tunisian analfabet. Așa că au plecat singuri, la 12 februarie 1942, dar n-au mai ajuns niciodată la țintă. Au încercat să-i repereze, dar n-au aflat nimic despre locotenentul cu cei 30 de oameni ai lui. Din întâmplare, după o lună, un avion i-a reperat în pustie: erau toți grămadă, uscați de soarele Saharei. Jurnalul locotenentului este singurul martor al nebuniei lui: pentru că respinsese ghidul...
- Detalii
- Scris de: Lucian Cristescu
- Categorie: O pagina pe zi editia a patra
În istoria tragică a detașamentului englez găsesc primul argument pentru care orice om rațional va alege supunerea față de Hristos:
1. Nu găsesc în altă parte călăuzire și protecție.
Viața este o necunoscută cât Sahara de mare, cu ițele trase de un diavol și acoliții săi. Capacitățile mele sunt oarbe față de surprizele viitorului. Iată de ce un Ghid ceresc, care le cunoaște pe toate, este cea mai bună alegere. Refuz să mă abandonez în deșertul morții. Aleg să-L fac pe El „căpitanul” navei mele. Doar supunerea necondiționată față de El aduce siguranță și pace în orice vreme! O mărturisesc după 50 de ani de navigare sub pavilionul Său.
⁕ Fifth. Prin 1823, America era încă țara sclaviei. Odată cu dezvoltarea economică a noii țări și cu îndepărtarea de fervoarea religioasă a primilor coloniști, sclavia de pe plantațiile de bumbac din Sud devenise tot mai aspră. Dar și sclavii începeau să se emancipeze. Cei mai hotărâți fugeau. Dintre ei, doar foarte puțini reușeau să treacă de linia Mason-Dixon, de separare a statelor libere de cele sclavagiste. Cei mai mulți erau prinși și biciuiți până la moarte. În mod excepțional, unii beneficiau de rara șansă de a fi reținuți de alți stăpâni, fie prin refuzul curajos de a-i înapoia vechilor stăpâni, fie prin răscumpărare, după o lege biblică (Deuteronomul 23:15,16). Și chiar dacă soarta fugarilor era de cele mai multe ori moartea, tot mai mulți încercau fuga, în speranța că ei vor fi excepția.
Fifth era un sclav voinic și inteligent. Stăpânul său, Robertson, nici măcar nu-i pusese un nume de om, ci un număr – „al cincilea”. Întotdeauna înarmat cu cravașă, stăpânul era o fiară care bătea, batjocorea și avea o plăcere sadică să umilească. Cu răbdarea ajunsă la capăt, Fifth nutrea gândul libertății. Era pregătit să plătească orice preț, chiar și moartea. Își pregătise din vreme bocceaua și, odată, când stăpânul era cu prietenii la vânătoare, Fifth fugi de-acasă. Pennsylvania însă era foarte departe. Când calul căzu epuizat, o luă pe jos, ocolind satele, dormind puțin și iepurește. În a opta zi, auzi înapoia lui câinii lătrând. „O, Doamne!” În depărtare se zărea conturul unui conac arătos. Știa că altă scăpare n-avea decât să încerce mila unui nou stăpân. Cu tâmplele zvâcnind, gonea cât îl țineau puterile...
Cei de la conac observaseră urmărirea și se adunaseră în fața porții, albi și negri, ca să vadă deznodământul. William, stăpânul casei, coborî de pe verandă și ajunse în curte tocmai când bietul fugar intra pe porți. Acesta i se aruncă la picioare, murmurând: „Îndurare, îndurare”... La scurt timp apărură și urmăritorii călare, însoțiți de-o haită gălăgioasă de câini. „Hei, William! E sclavul meu! Îl vreau înapoi!” În curte se lăsă liniștea. „Îndurare!” gemea Fifth. Întinsese mâna și apucase vârful cizmei aceluia de care atârna viața lui. Stăpânul casei vorbi liniștit: „Așa vii tu la mine, Roy? Nici nu mă saluți? Leagă-ți câinii și intră în curte. Să ne înțelegem creștinește.” Trăgând de hățuri și ridicându-și calul în două picioare, Robertson se răsti: „N-am vreme de pierdut. Am venit să-l iau pe Fifth și plec. Dă-mi-l!” „Nu obișnuiesc să fac afaceri la poartă, Roy. Nu vrei să intri înăuntru?” „Ascultă! Mi-l dai sau nu?” strigă Roy arogant. Alarmați, câțiva dintre oamenii casei căutau cu mâna după revolver. „Ești la mine acasă, Roy! Dacă vrei ceva, coboară și intră. Altfel, nu putem discuta!” „Va să zică nu vrei să mi-l dai!”... Întorcând calul și slobozind câteva focuri în aer, strigă cu mânie: „Ne socotim noi!”, și dispăru înfuriat cu ceata lui într-un nor de praf și focuri de pistol.
Cu fruntea lipită de țărână, Fifth scâncea de bucurie... „Scoală-te. Care ți-e numele?” Ridicat pe genunchi și cu capul atârnând, șopti: „Fifth, Massa[1], Fifth”. „Bine, Fifth. Du-te cu oamenii mei și mănâncă ceva. Apoi... ești liber. Du-te unde vrei...” Trupul lui Fifth se încordă ca lovit. Căzu la pământ. „Ce-ai spus, Massa?” „Da, ești liber. Poți să te duci.” „O, nu, stăpâne! Chiar mă faci liber?” Câteva femei plângeau. Un negru bătrân se apropie de el și-l luă de braț: „Scoală, băiete. N-auzi? Bunul nostru stăpân te face liber!” Fifth se ridică uluit, încă neîncrezător. Liber! Tot ce visase el era... realitate. Se îndreptă încet spre poartă. Se întoarse o dată ca să vadă – e chiar așa? Apoi mai făcu câțiva pași spre libertate... În dreptul porții se opri ca trăsnit, de parcă uitase ce vrea. Deodată, se întoarse brusc și se repezi spre stăpân. I se aruncă la pământ, îi apucă picioarele și strigă din răsputeri: „O, Massa! Lasă-mă să fiu sclavul tău!”
Mai mare decât orice libertate este recunoștința, iubirea. Prin Hristosul de pe cruce, Dumnezeu ne-a convins că în prăpastia care ne despărțea a aruncat o funie de dragoste. Iubirea Lui a născut în noi, păcătoșii, iubire. Iubirea este oxigen pentru suflet. Apele ei sunt mai dulci, mai răcoritoare decât cele mai scumpe delicii din lume! Cine gustă din dragostea Lui nu mai dorește s-o schimbe cu nimic. Decât fără ea, mai bine moartea. Să fii un „Fifth” lângă bunul tău Salvator este privilegiul suprem.
Pe coperta unei broșuri pentru tineret, am citit titlul „Dragoste liberă”. Oamenii au inventat această expresie, care este un oximoron, o contradicție totală între două concepte, ca și când cineva care iubește ar putea fi o clipă liber! Stă în însăși natura ei ca iubirea să lege pentru totdeauna! Este cel de-al doilea motiv pentru care aleg să fiu „rob al lui Dumnezeu”. 2. Dumnezeu este singurul izvor de iubire după care sufletul omului tânjește. A te alipi de El este privilegiul tău și împlinirea ta.
⁕ „Locotenentul” lui Charles Manson. La sfârșitul anilor ’60, un tânăr de familie bună, pe nume Tex Watson, călătorea prin California de Sud în căutarea libertății totale. După câtva timp, a dat de „Familia” lui Manson și, încântat, s-a pripășit la ranch. Tex s-a dovedit a fi un ucenic prodigios, asimilând filozofia profetului împreună cu mari cantități de whisky și LSD. Îi era atât de devotat încât, pentru șirul de asasinate, fusese ales ca lider și singurul bărbat care avea să conducă fetele în masacru. Cu sânge rece și cinism, a ciopârțit victimele și a împroșcat sângele pe pereți. După arestare, Tex s-a dovedit atât de îndârjit, încât a fost supus unui examen psihiatric. Rezultatul: „Nebun, total incapabil să compară în fața judecății.” Comportamentul său era atât de violent încât a trebuit să fie legat de patul spitalului. Jurații au socotit că nu mai era nicio urmă de omenie în Tex. Irecuperabil, cu totul mort în cele morale sau spirituale, a fost condamnat în unanimitate la moarte. Doar abolirea pedepsei capitale în acele zile l-a salvat de la scaunul electric. A rămas cu condamnare pe viață.
Într-o zi, Tex a căpătat o Biblie. Din plictis, a început s-o citească. Încet-încet, ca din nimic, universul moral a început să i se contureze iarăși. Remușcările, pe care nu le-a simțit în niciun fel după crimă, au început să se arate. Cu sufletul străpuns, a simțit nevoia disperată după iertare. „Cel mai mare, dar și cel mai dureros dar pe care mi l-a dat Dumnezeu a fost să înțeleg ce s-a petrecut în acele două nopți.” La piciorul crucii, au urmat luni de agonie și regrete. „Am ajuns să descopăr că, până și pentru o crimă îngrozitoare ca a mea, fusese deja plătit un preț de răscumpărare. Am început să văd puterea iubirii lui Dumnezeu, care învinge moartea și distrugerea, care mă vindecă...”
Convertirea lui Tex a uluit pentru a doua oară lumea. Dornic să facă ceva pentru recidiviștii insensibili, Tex a căutat să se instruiască în cunoașterea Evangheliei. Printre cei cu care coresponda era Kristin, o fată misionară. După câțiva ani de conlucrare, în închisoare fiind, s-a căsătorit cu ea, rezultând patru copii. După ce și-a completat studiile teologice, Tex slujește ca „locotenent” al lui Hristos pentru cei condamnați. Soția și copiii lui locuiesc lângă închisoare și operează un web site intitulat „Iubire din belșug”. Capelanul penitenciarului a mărturisit: „L-am auzit pe Tex predicând... L-am văzut slujindu-i pe frații lui în nevoie. Cunosc de departe «convertirea de pușcărie». La el nu e cazul. Tex reprezintă o revoluție spirituală totală, care vine doar prin puterea Duhului Sfânt și care aduce o viață nouă în inima de om.”[2]
Iată al treilea motiv puternic pentru care vreau cu tot dinadinsul să rămân „robul lui Hristos”: 3. Păcatul meu m-ar trage în jos dacă n-aș fi legat de Hristos. Este nevoia mea conștientă de a mă lega de El, Păstorul cel bun.
⁕ Sardesul. În 547 î.Hr., Cirus cel Mare a împresurat Sardesul, capitala Lidiei și reședința lui Cressus. În același timp însă, a decretat și o amnistie totală. Cetatea în întregime era iertată. Deși amnistia era autentică și atotcuprinzătoare, puteau beneficia de ea doar cei care se predau. Iertarea lui Hristos – cuprinzătoare cât lumea – nu e de niciun folos decât pentru cei care I se predau.
Acesta este încă un motiv foarte real. Pământul nostru dospește împotriva autorității lui Dumnezeu. Individualismul și neascultarea de Cuvântul Său sunt chipul nostru. Ne naștem cu toții ca „prizonieri ai Marelui război”. Noi, liberi? E doar o iluzie! Suntem din start „robi ai diavolului”, aflați sub puterea păcatului și destinați morții! Hristos, în schimb, ne oferă o a doua șansă. Alegerea mea țintește fie spre o nouă apartenență de Hristos, cu o viață de ascultare din inimă de voia Lui, fie spre pecetluirea robiei usturătoare a vechiului stăpân!
Iată, eu am ales apartenența de El, pentru că 4. Marea luptă mă cheamă să trec de partea lui Hristos!
„Oile Mele ascultă glasul Meu… și ele vin după Mine!” (Ioan 10:27). Apartenența de Hristos se dovedește prin a-L urma pe El, ca niște oi dependente. Asta putem noi numi „robie”? Dimpotrivă, e cea mai prețioasă apartenență! Oile au înțeles că siguranța, binele și fericirea lor depind în totul de păstor, în măsura în care se supun cu totul voii Lui, cea care este dragoste!
În acest război, și tu ești chemat ca „martor – Iov”. Ai privilegiul să arăți întregului univers că există ascultare din iubire – degeaba – chiar și până la moarte! Înaintea ta, 50 de milioane de martiri creștini și-au depus mărturia, iar pentru timpul nostru, cei chemați suntem noi!
⁕ Friedrich von Paulus. Procesul de la Nürnberg era în toi. La data de 8 februarie 1946, avocatul acuzării ruse, Roman Rudenko, și-a început pledoaria. De săptămâni de zile, sala de judecată nu mai fusese atât de plină ca acum. Presa ocupase toate locurile din față. Punct cu punct, acuzarea derula crimele împotriva Cehiei, Poloniei, Iugoslaviei și a URSS. Nu doar ororile războiului, ci și crimele împotriva umanității, împotriva civililor nevinovați... Capii nazismului însă tăgăduiau! Ei n-au făcut decât să împlinească ordinele. Mărturiile aduse de tabăra învingătorilor nu puteau fi socotite doar ele ca dovezi suficiente. Atunci, Rudenko a cerut să fie chemat „martorul”. În liniștea care se lăsase, a fost strigat numele lui: Feldmareșalul Friedrich von Paulus! Ah! La auzirea numelui răsunător, Keitel și Goerhing și-au lovit fruntea: nu se poate! Chiar el, mareșalul de la Stalingrad, creierul celei de-a doua invazii a Rusiei, martor contra celor care au gândit, la rece, carnagiul? Roata se întorsese. Apărătorul devenise martor al acuzării. Mărturia sa în privința atrocităților SS a constituit una dintre piesele-cheie care au înclinat balanța pentru condamnarea liderilor naziști.
Cea mai mare „răzbunare” a lui Hristos este ca tocmai noi, rebelii, asociații și cobaii lui Satana, să devenim martori ai apărării, pentru îndreptățirea lui Dumnezeu, împotriva uzurpatorului... Glasul Său mă cheamă să fiu martorul Lui în Marea luptă. O onoare ca aceasta nu se refuză!
Marele război a început în cer. Atunci, lupta era între Mihail și balaur. Marele război se va sfârși pe pământ. De data asta, lupta se va da între omul lui Dumnezeu și Șarpe. Deznodământul se va împlini întocmai cum stă scris: „Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satana sub picioarele voastre” (Romani 16:20). Viziunea finală ne reamintește de făgăduința Lui din Eden, că: „Sămânța femeii... va zdrobi capul șarpelui!” Acolo se amintește de un picior străpuns – piciorul Lui. Aici se vorbește despre un alt picior – al nostru, care nu mai este nevoie să fie rănit!
Ce onoare: Satana zdrobit sub picioarele noastre! Este plăcerea Lui să ne ofere nouă ultimul act al Marii lupte! Conștienți că suntem „o priveliște pentru lume, îngeri și oameni...” (1 Corinteni 4:9), n-avem decât să ne luăm steagul – crucea Lui – și să-l purtăm și azi, și mâine... până în ziua V.
Epitaf
În anii dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial au fost aduse în Franța vestigiile scoase la lumină de o echipă de arheologi din Egiptul superior. Printre trofee se aflau și câteva mumii. La vamă, lucrătorii s-au căznit mult ca să le găsească o încadrare vamală, căci pe lista de bunuri de import nu figurau „mumii”. Au întrebat pe șeful, apoi mai sus... În cele din urmă, lucrurile s-au rezolvat. Mumiile au fost încadrate la categoria „pește uscat”.
Istoria nu mai amintește nimic despre soarta tânărului bogat. Să fi trăit mult și bine, înconjurat cu slavă de faraoni. Și cu ce raport se încheie călătoria lui pământească? În cel mai strălucit caz: „pește uscat”.
Alegerile noastre de azi se evaluează numai în perspectiva veșniciei. Decisivă în acest sens este doar raportarea noastră față de Isus Hristos. Mântuitorul spunea: „Cine va cădea peste piatra aceasta va fi zdrobit de ea, iar pe acela peste care va cădea îl va spulbera” (Matei 21:44). Doar două destine rezumă toate micile sau marile alegeri: fie „a fi zdrobit de stâncă” – soluția luării și purtării crucii; fie „a fi spulberat de ea” – rezultatul ignorării crucii. Prima se consumă chiar azi. A doua se va consuma la sfârșit, în ziua întâlnirii cu Galileeanul.
„A fi sau a nu fi?”, cugeta Hamlet. „Aceasta este întrebarea!”
[1] „Massa” – de la „Master”, în engleză – „Stăpâne”.
[2] După Brian Bird, „La 20 de ani după Helter-Skelter”, în Moody Magazine, iulie-august 1989, pp. 24–27.
- Detalii
- Scris de: Lucian Cristescu
- Categorie: O pagina pe zi editia a patra
Ieri ai terminat de citit capitolul 8 – Ucenicul pierdut.
Dacă dorești să participi și la concurs, iată link-ul pentru test - https://forms.gle/9WxV1bY38doLWDPeA
Nu uita că ai doar 24 de ore la dispoziție pentru a trimite testul completat.
Astăzi continuăm lectura cărții Galileeanul cu prima parte din capitolul 9 – Confruntarea din pustie.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Un studiu social din anii ’80 a scos la iveală că majoritatea cuplurilor căsătorite experimentează în primele șase luni după nuntă o cădere dramatică a gradului de satisfacție pentru viața de cămin, viață pe care au așteptat-o cu atâta înfrigurare. Cauza numărul unu? Nu regretul pentru alegerea făcută, nici problemele materiale. Ci caracterul cenușiu al modului stereotip al vieții în doi, care urmează brusc după o ascensiune vertiginoasă și o sărbătoare magnifică. Majoritatea își închipuie căsnicia ca o continuare a curteniei ce se va înălța tot mai mult, pierzându-se în nori. În schimb, ea se dovedește a fi un început de drum, la firul ierbii, în jurul unui abecedar și al unor exerciții primitive de aritmetică, ce umplu primii pași ai căsniciei...
Constatarea de mai sus se aplică surprinzător de asemănător și la viața celui care s-a dedicat iubirii lui Isus. O adolescentă scria în jurnalul ei: „Odată ce te naști din nou, prin credință, și te predai pe deplin lui Dumnezeu, te aștepți să fii ridicat deasupra problemelor, deasupra vechilor frământări aduse de păcat și de diavolul. Te aștepți să înceapă o pregustare a vieții de sus. Dar, curând, valul seismic se întoarce parcă și mai supărat. Te întrebi atunci: aceasta să fie pacea umblării cu Isus?”
Cunosc această deziluzie din proprie experiență. Și chiar dacă n-am înțeles-o atunci, am fost consolat că nu numai eu, ci și alții ca mine trec pe aici, fără nicio excepție. M-a încurajat în special experiența ce a urmat în viața Mântuitorului după momentul botezului. M-aș fi așteptat ca „ungerea” Lui de către Duhul Sfânt la Iordan să-L fi ridicat deasupra zonei de război și să-l fi dotat cu invincibilitate, ca să pornească „biruitor ca să biruiască” (Apocalipsa 6:2). Dar s-a întâmplat invers! După botez, pentru Isus a urmat nu Cerul, ci pustia ispitirii, care I-a oferit unul dintre cele mai arzătoare și extenuante episoade din confruntarea cu Satana.
Încep să înțeleg! Trăim într-o mare luptă. Când cineva se consacră lui Hristos, începe conflictul cu vechiul stăpân. Deși nu dă doi bani pe niciunul dintre noi, Satana alocă oricât: timp, energie, valori, numai să nu ne piardă. Căci numai așa Îl poate lovi pe Dumnezeu, Tatăl prizonierilor! A trece de partea Mântuitorului înseamnă, automat, a-i declara război diavolului, cu toate costurile și durerile aferente. Dar altă cale nu-i!
Marea luptă a început undeva în cosmos, departe, apoi s-a mutat pe pământ. Iar acum, pentru cei care au scăpat din „prizonieratul” lui Satana, marea luptă se strămută pe teritoriul inimii. Această luptă se dă zilnic și fără contenire! În ce anume constă această luptă – este chiar obiectul acestui capitol.
Dușmanul invizibil din afară
Dezvoltarea fizicii mecaniciste (secolul XVIII) a fasonat gândirea din toate domeniile existenței. Curând, științele naturale au preluat mentalitatea mecanicistă. Darwinismul și psihologia ne-au făcut să credem că tot ce se petrece în lumea naturală și în lumea umană își are cauzele în realitatea aparentă, vizibilă și materială.
⁕ Sigmund Freud ne învață că psihicul omului are un etaj inferior, un fel de pivniță, unde omul aruncă – refulează – toate impresiile pe care le respinge în mod conștient. Și beciul acesta se tot umple, până când lucrurile încep să dea pe-afară – să defuleze – ca un canal. După Freud, toate lucrurile pot fi explicate la nivelul cauzelor și proceselor naturale. Dacă omul e rău, este pentru că odată, în pruncie, mama sau tata i-a făcut un anumit lucru. Dacă un om este depresiv, este pentru că vreodată, în copilărie, a avut vreo frustrare care acum s-a copt. Și tot așa...
Cu siguranță că există o parte de adevăr în observațiile lui Freud, ca de altfel și în afirmațiile șarpelui din Eden. A lua însă partea drept întreg este o greșeală de metodă care compromite întregul sistem de gândire!
⁕ Iosif. Cu destul timp în urmă, poliția criminalistică a prins un adolescent care, după ce s-a jucat cu un copil de trei ani, l-a aruncat în fântână și a fugit. Când a fost anchetat: „De ce-ai făcut-o?”, Iosif a răspuns uluit: „Nu știu. Parcă m-a mânat o putere mai tare ca mine. N-am vrut.” Noi zicem: „Ei... face pe nevinovatul...” Dacă însă am asculta atent, am afla un lucru neștiut de Freud. Tot mai multe mărturii ale criminalilor juvenili înregistrează cam același conținut: „Nu știu de ce am făcut-o”; „Parcă cineva m-a împins”; „N-am putut să mă împotrivesc impulsului.”
Medicii psihiatri creștini au făcut niște conexiuni revelatoare: în majoritatea maladiilor care afectează sufletul omului, pe lângă o serie de cauze secundare, materiale, întotdeauna există și influența unei puteri inteligente și personale, care stă înapoia manifestărilor aberante. Acest cineva poate avea acces la mintea și sufletul nostru! Iar noi, ignoranți cu privire la ce spune Scriptura despre diavol, ignorăm cu totul că mai este cineva care inspiră și manipulează actele oamenilor.
⁕ Jucătorii din televizor. Curioși să aflăm cum se produce un meci de fotbal pe micul ecran, putem primi o explicație tehnică destul de convingătoare despre tubul catodic, care direcționează un punct alb – care în fotbal se cheamă „balon” – într-un spațiu dat. Dacă scorul va fi 2–0, aceasta s-ar datora tubului catodic care a efectuat polarizările corespunzătoare pe ecran, pentru un 2-0.
Zâmbim. Chiar dacă explicațiile corespund perfect din punct de vedere tehnic, noi știm că, departe de televizorul nostru, există un loc unde se decide soarta imaginii de pe ecran. Ceea ce lumea ignoră este privilegiul creștinului să cunoască despre acest nivel primar, unde se produc problemele și unde se și rezolvă! „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii și sângelui, ci împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în locurile cerești” (Efeseni 6:12).
Am auzit și chiar am trăit cazuri foarte dramatice când cineva, ieșit din minți, s-a liniștit subit la rostirea cu autoritate a numelui lui Isus Hristos, de parcă ar fi fost eliberat de o influență nefastă. Creștinii se prevalează de acest set de informații revelate, care luminează conștiința că în marea luptă nu suntem singuri!
⁕ Proiectilul. Elmer Bendiner, pilot în cel de-al Doilea Război Mondial, povestește o întâmplare trăită cu ocazia unui raid aerian asupra orașului Kassel. „Bombardierul nostru B-17 a intrat într-un foc de baraj antiaerian al nemților. Fapt obișnuit. Dar, în acea ocazie, rezervorul nostru de benzină a fost ciuruit. Mai târziu, m-am gândit la miracolul străpungerii peretelui rezervorului de 20 de milimetri fără ca să detoneze explozia așteptată... În dimineața de după raid, copilotul nostru, Bohn Fawkes, a solicitat mecanicului-șef să-i dea proiectilul înfipt în rezervor, ca suvenir pentru «norocul» nostru extraordinar. Acesta însă i-a explicat lui Bohn că nu unul, ci 11 proiectile au fost găsite în rezervor, 11 neexplodate, când unul singur ar fi fost suficient să ne pulverizeze în văzduh! Era o minune la fel de mare ca despicarea Mării Roșii în fața noastră!
Proiectilele fuseseră trimise la pirotehniști ca să fie dezactivate. Când m-am dus la pirotehniști să le cer suvenirurile, aceștia au spus că Intelligence Service le-a luat. N-au putut să-mi spună de ce. Bohn s-a dus pe urmele lor și, în final, a aflat răspunsul. Când pirotehniștii le-au desfăcut pe fiecare, n-au găsit în ele nicio încărcătură explozivă. Erau curate ca un fluier și la fel de nevinovate. Goale? Da, de fapt nu toate. Unul singur conținea o foiță de hârtie înfășurată cu grijă. Pe ea era scris ceva în limba cehă. Anchetatorii au scotocit toată baza să găsească un om capabil să citească în limba cehă. În cele din urmă, au găsit pe unul care le-a descifrat nota. Informația ne-a lăsat pe toți cu gura căscată. Ea spunea: «Asta e tot ce putem noi face pentru voi, deocamdată.»”[1] Proiectilele erau produse în lagărele de muncă forțată. Pesemne că muncitorii care le asamblau, prizonieri cehi, boicotau producția de armament, iar unul a introdus în tub o notă, în cazul că cineva îl va găsi.
Atacul la persoană al diavolului, la nivel spiritual, se numește ispitire. El este comparabil cu o perdea de proiectile antiaeriene. Dacă am avea capacitatea să vedem „în infraroșu” și să descoperim amploarea fantastică a tirului diavolului, am constata că vânătoarea nu încetează niciodată, cu strategii și tactici noi, evident. În condițiile date ale luptei, tot ce poate face deocamdată Isus pentru cei ce cheamă Numele Lui este să împiedice efectul. El nu oprește ispitirea, dar – pentru cel aflat în relație cu El – o face neexplozivă.
Mai întâi Maestrul
În jocurile sportive de iarnă, la schi, înainte ca primul concurent să se avânte pe pârtie, un maestru expert – un fost campion – coboară pârtia trasând primele urme. Coborârea de probă oferă mai întâi dovada că pârtia este practicabilă; în plus, mai lasă și niște repere – urmele lui – pentru competitorii care vor lupta pentru trofeu.
Chiar după botezul Său în Iordan, „Isus a fost dus de Duhul în pustie ca să fie ispitit de diavolul” (Matei 4:1).
Hristos a fost testul și măsura în toate. Pentru aceasta a trăit timp de peste trei decenii în condiții de totală adversitate. Tot ce s-a întâmplat cu Isus în experiența Sa terestră a fost cu voia lui Dumnezeu, cu scopul să ofere reperele și modelul pentru propria noastră alergare. Faptul că Însuși Duhul Sfânt L-a dus pe Isus în pustie ca să fie ispitit aruncă o lumină prelungă asupra capitolului „ispitire” din propria noastră viață.
În războiul spiritual care mugește în preajma fiecăruia, există o serie de lucruri pe care nu prea le știm. Necunoașterea lor ne dă multă bătaie de cap. Ne mirăm de ce nu putem birui totdeauna, sau de ce ne pomenim înfrânți, chiar după ce am petrecut timp eficient în rugăciune. Descurajați, unii au ajuns chiar la concluzia că aici, pe pământ, nu putem scăpa neexplodați de proiectile, că suntem „supuși”, sau obligați să greșim... Mângâierea acestora este că Dumnezeu iartă, și tot iartă, și iarăși iartă aceleași păcate, și tot așa... Cam dezamăgitor, nu-i așa?
Aplecarea noastră asupra temei „ispitirea”, așa cum a parcurs-o Mântuitorul, are darul să risipească norii de confuzie din minte și să ne dea informația atât de vitală.
Dușmanul neștiut dinăuntru
⁕ Benzina și scânteia. În rezolvarea conflictelor interumane, se pornește de la identificarea vinii primare. De exemplu, un depozit a luat foc. Prima întrebare a anchetei va fi: „Cine a aprins focul?” În cele mai multe dintre cazuri, majoritatea consideră că vina o poartă scânteia, respectiv cel ce a aruncat mucul de țigară pe jos. Concluzia este doar pe jumătate adevărată: Aruncă scânteia pe beton și vezi dacă se iscă vreun foc. Dacă în loc de benzină ar fi doar apă, nu s-ar încinge niciun foc! Și atunci, cine poarta vina primară? Oare nu muncitorul neglijent care a permis scurgerea materialului combustibil din rezervor?
Pe frontul spiritual, unii cad și alții scapă, deși toți trec prin aceeași perdea de scântei. Aceasta arată că răul nu vine de afară (scânteia), ci dinăuntru (benzina)!
Cum ar reacționa oamenii dacă ai lua un braț de fân proaspăt cosit și l-ai trece prin dreptul nasului lor? S-ar găsi cineva să saliveze? Aș! Pe noi, oamenii, deliciul vacii ne lasă reci, pentru că nu găsește în natura noastră contra-partea pentru ispita „fân”. Ca și zarul din încuietoarea ușii, care corespunde perfect cu cifrul cheii care acționează zarul din afară, tot așa ispita provocatoare (scânteia) nu detonează dacă în om nu găsește pofta (benzina). Scriptura punctează cu precizie: „Fiecare este ispitit când este atras de pofta lui însuși și momit; apoi pofta, când a zămislit, dă naștere păcatului, și păcatul, odată înfăptuit, aduce moartea” (Iacov 1:14,15).
Această paroxistică mare luptă n-ar avea loc dacă diavolul n-ar găsi un aliat ascuns în casă, în însăși natura noastră. Este pofta firii pământești sau, altfel zis, înclinația și simpatia naturii noastre decăzute față de ofertele păcătoase. Iată vrăjmașul dinăuntru, cel cu care te-ai învățat și-ți este bine!
C. H. Spurgeon scria: „Vai, inima noastră este cel mai mare dușman! Este micuțul hoț născut în casă. Îl crești și-l pui să fure. El e hoțul născut în casă, nu afară. Doamne, scapă-mă de acest om ticălos, de „mine însumi...”
Dușmanul acesta îndrăgit nu ne-a venit de-afară. Și nici n-a existat de la început. Dumnezeu ne-a dotat cu o serie de resorturi „automate”, cu instincte menite să regleze non-stop nevoile fiziologice ale ființei noastre. Instinctele cu care Proiectantul ne-a creat sunt legitime. Nimic rău în ele!
Doar că păcatul a produs un „ciclon” care a dereglat instinctele. Prin aceasta este păcatul din cale afară de păcătos, că a alterat echilibrul și funcționarea resorturilor legitime. Pe plan fiziologic, dacă o singură glandă endocrină ar secreta cu numai foarte puțin mai mult, întreg echilibrul ar fi dat peste cap, și omul ar cădea bolnav. Asemănător, păcatul a umblat la șuruburi și a dereglat, mai fin sau mai brutal, sistemul făpturii mele, așa încât acesta a devenit chiar dușmanul și asasinul meu! Plan sinucigaș!
[1] Max Lucado, No Wonder They Call Him the Savior (Nu-i de mirare că Îl numesc Mântuitorul), 1986.
- Detalii
- Scris de: Lucian Cristescu
- Categorie: O pagina pe zi editia a patra
Dumnezeu și ispita
Acum vin și eu cu ființa mea dereglată (sunt vinovat, recunosc!) la service-ul divin. Marele mecanic însă constată că altcineva a umblat în ea și că, de fapt, garanția este compromisă. În consecință, până nu se rezolvă problemele legale, n-are dreptul să repare. În schimb, El îmi dă unele sfaturi esențiale, care să mă susțină până la reparația capitală.
În Rugăciunea Tatăl nostru, Isus ne-a învățat: „Și nu ne duce pe noi în ispită” (Matei 6:13). Mult m-a tulburat gândul că cel care mă ispitește ar fi chiar Tatăl din ceruri. Dacă ar fi așa, atunci rugăciunea ar fi trebuit să continue: „Ci ne izbăvește de Tine.” Între „cel rău” și „ispită” există o relație de cauză – efect. Cauza însă se vede chiar din rugăciune: Este cel rău, și nu Tatăl. Apostolul Iacov o spune franc: „Nimeni, când este ispitit, să nu zică: «Sunt ispitit de Dumnezeu.» Căci Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău, și El Însuși nu ispitește pe nimeni” (Iacov 1:13). E limpede. Faptul că rugăciunea Îl sugerează pe Tatăl ca fiind cel ce ne duce în ispită (și nu ne duce Tu...) are altă semnificație: Dumnezeu este unicul Stăpân și nimeni nu mișcă ceva fără ca El să știe și să-Și dea aprobarea. Ispititorul, adică diavolul, nu este un „alt dumnezeiaș” care Îl tot surprinde pe Dumnezeul mare cu hărțuiala lui. Diavolul nu-i decât o făptură care se supune și ea Șefului suprem. Ori de câte ori ispitește, el trebuie să primească în prealabil permisiunea Sa.
Acum înțeleg. Cererea: „Și nu ne duce...” este o strigare către Stăpân, pentru a nu-i da aviz pozitiv vrăjmașului de a mă ispiti în cutare situație. Eu mă rog, Stăpânul ascultă cererea mea, apoi examinează planul celui rău și... uneori împiedică ispita. Alteori însă nu...
Adică cum? De ce să accepte El să fim ispitiți? Avem noi, sau El vreun câștig din partea ispitei?
În mod sigur, păcatul nu-i de niciun folos. Dar ispita – care încă nu este păcat, ci doar un apel spre păcat – este o forță care dezvoltă în noi putere de caracter dacă îi rezistăm.
⁕ Joseph Meister. Numele lui a intrat în istorie fără să fi avut vreun merit. Era doar un copil de nouă ani și singurul „merit” ar fi fost acela că, la 6 iulie 1895, a fost mușcat de un câine turbat. Tatăl său, auzind că Louis Pasteur se ocupa de ceva timp să găsească leacul turbării, l-a adus în grabă la savant. De trei ani de când cerceta turbarea, Pasteur a ajuns să observe că microbul se afla cuibărit în creier. În experiențele sale, lua țesut de creier infestat, îl usca, îl trata termic, apoi îl inocula altor câini care... făceau o formă foarte ușoară de turbare, vindecându-se apoi. Acum, în fața lui Joseph, Pasteur a hotărât să încerce pentru prima oară inocularea de țesut, astfel tratat, unui om. Experimentul a reușit în mod strălucit! În loc să aibă parte de o moarte cumplită, Joseph a fost salvat.
Binecuvântările ispitei
Ispita este exact ca vaccinul. Așa cum microbul „leșinat” produce în organismul nostru anticorpi, prin care imunitatea este întărită, tot așa ispitele care ne lovesc constant stimulează voința de a le spune „nu!” În urma acestor „vaccinări”, omul duhovnicesc iese întărit și biruitor în lupta împotriva păcatului!
Sau e ca și cu soarele. Căldura lui face să se usuce sămânța aruncată în loc stâncos (Matei 13:6). Ea reprezintă ispitele. Dar tot soarele este acela care maturizează sămânța aruncată în pământ bun! Dacă n-ar fi ispitele, caracterele noastre ar rămâne ca de copil. Fiecare ispită biruită reprezintă încă o fibră de putere în caracter.
În mintea noastră, noi concepem împărăția celui rău ca pe un sector distinct de domeniul lui Dumnezeu. Înțelepciunea lui Dumnezeu este însă mult mai profundă: diavolul nu e de capul lui. În economia lui Dumnezeu, chiar și diavolul este o „unealtă”, în ciuda faptului că are intenții blestemate. Dumnezeu îi îngăduie inițiativele rele, pe care Dumnezeu le convertește apoi în tot atâtea efecte pozitive pentru copiii Săi.
Un citat inspirat suna astfel: „Ispita, sărăcia și greutățile sunt adevărata disciplină necesară pentru dezvoltarea curăției și a tăriei de caracter.”[1]
Garda antitero
Teroriști vor fi până la sfârșit și vor fi tot mai mulți. Ispitele se vor diversifica, devenind tot mai surprinzătoare și mai virulente. Este o utopie să cauți un mediu steril. Căci ispitele te bușesc chiar dinăuntru!
Discernământul și apoi alegerea bună constituie metoda antitero pusă la dispoziție de Dumnezeu. Este uimitor să descoperi că majoritatea oamenilor nu-și exercită discernământul și alegerea, ci se lasă conduși de pornirile firii lor pământești, precum și de trendul opiniei din jur. Dacă-i întrebi: De ce faci așa? Răspunsul stas este fie: „Păi, așa mi-a venit”; fie: „Păi, toți fac așa.”
Pentru a lua decizii bune, este nevoie de criterii! În materie de „bine”, nu există alt etalon decât cel proclamat de Domnul Hristos în confruntarea din pustie, anume: „Stă scris!” (Matei 4:4,7,10). Acesta a fost instrumentul primar la care a făcut apel Mântuitorul și a câștigat pe toată linia. Și alte criterii pot părea bune. Dar ele n-au aprobare divină și se vor dovedi păcălitoare.
⁕ Origene din Alexandria (185–254) a fost probabil cel mai strălucit teolog al bisericii primare. Eusebiu din Cezareea ne povestește un episod din viața lui. Pe când conducea o clasă de cateheză (de îndoctrinare) în Alexandria, o serie de tinere s-au înscris la cursurile sale. Dornic să fie cu totul cast, dar fiind obsedat de gândurile și patimile firii lui pământești, Origene s-a castrat ca să nu mai fie ispitit. Și ispita n-a mai fost. Întrebarea este însă: A biruit el ispita? Sau pur și simplu a abandonat ringul?
Biruința nu constă din anularea ispitelor, fie prin mutilare, fie prin chinuri compensatoare în proporție de unu-la-unu. Despre Francisc de Asissi se spune că, în momentele de ispită, se arunca în spini. Nu contest dorința admirabilă a oamenilor de a fi curați. Dar nu prin manevre șmecherești, ci prin simpla relație cu Dumnezeu prin credință, aceasta este Calea pe care ne-a trasat-o chiar campionul. Cu putere de sus, ca El, putem să fim întăriți mai presus de orice ispită.
Mecanismul ispitei
Le Grand Larousse (1880) dă o definiție foarte pertinentă pentru ispită: „Ispita este o dorință, o mișcare interioară, care determină făptuirea unui lucru oarecare și care întâmpină o rezistență lăuntrică.”
Cei doi termeni ai acestei definiții care trebuie fixați sunt:
1) Mișcarea interioară. Întinde-i unui copil un ciolan uscat de vacă și îndeamnă-l: „Mănâncă!” Copilul se trage înapoi cu oroare. Dar întinde-i, fără niciun comentariu, o ciocolată: Ochișorii lui vor sclipi de îndată! Cum a fost deja spus, ispita trebuie să găsească înăuntru o înclinație, o mișcare dinăuntru către ceea ce constituie obiectul dorinței.
2) Rezistența lăuntrică. Ea presupune un vector opus mișcării interioare. Dar de unde această putere, când eu însumi, cu tot lăuntrul meu, mă mișc fremătând spre obiectul dorinței? Tatăl nostru, Creatorul, a așezat în ființa noastră o antenă extraordinar de fină, în stare să capteze glasul lui Dumnezeu. Ea se cheamă conștiința. Acolo, în conștiință, se înscriu reperele de bine și rău. Chiar și oamenii nereligioși disting glasul lui Dumnezeu, numindu-l „glasul conștiinței”. Cine ține cont de șoapta conștiinței și alege să asculte de ea va primi putere de la Duhul Sfânt să lanseze o mișcare contrară, o rezistență interioară îndreptată spre mișcarea inițială, tot interioară. Reține: este îndreptată contra mișcării interioare! Căci acei care lansează o mișcare de rezistență contra stimulilor exteriori se luptă aberant și degeaba.
⁕ Augustin la circ. În Confesiuni, Augustin povestește cum, la vârsta de 28 de ani, a plecat din Cartagina la Roma, în căutare de maeștri. Tânărul, ca orice aristocrat luminat și având o mamă creștină, avea idealuri morale, dar încă nu era creștin. Auzise de circ și de luptele de gladiatori. Deși ele nu corespundeau cu idealul său, s-a dus totuși la circ. Numai așa, ca să vadă cum e... Ca să-și liniștească însă conștiința, s-a hotărât ca, în momentul în care s-ar întâmpla ceva rău, să-și acopere ochii cu palmele. Și ce crezi că s-a întâmplat? A fost totul bine câtă vreme a cântat fanfara, cât s-au salutat luptătorii. Dar în momentul în care a început lupta, și-a pus palmele la ochi, încercând să reziste stimulilor de afară. Când auzea vacarmul crescând, fără voia lui, degetele i se răsfirau ca de la sine, pentru câteva secunde, iar ochiul său larg deschis înfuleca hulpav! Și tot așa, până când a văzut tot ceea ce nu și-a propus.
Augustin încerca să reziste ispitei și nu reușea. A rezista stimulilor din afară nu aduce biruință. Ci numai alegerea de a nu accepta să prindă cheag acea mișcare lăuntrică, numită poftă. Doar aceasta e atitudinea biruitoare.
Ispita ca „îndemn la rău”
În mod general, ispita e percepută de omul din popor ca un curent care te mână să transgresezi linia permisă de Dumnezeu și să intri astfel pe teritoriul interzis de poruncă. Pentru a detecta o ispită, întrebarea standard pe care și-o pun oamenii sună: „Ce rău e-n asta?” Și dacă identifică vreun rău, atunci clasează „chemarea dulce” în categoria „ispite”. Dacă nu, atunci o sorb, liniștiți.
Cu siguranță, testarea chemărilor dulci prin acest filtru face un pic de curățenie. Este ca și când ai filtra apa din Dunăre printr-o batistă: reușești să strecori paie, frunze, pietricele și nisip, adică ispitele grosiere. Nimeni n-ar socoti însă apa astfel filtrată drept potabilă. În apă au rămas nenumărați poluanți chimici, paraziți și microorganisme cu milioanele, în stare să genereze boli și moarte. Cât privește eficiența filtrului-batistă, n-am auzit să moară oameni de paie și frunzulițe.
Filtrul pe care îl oferă revelația lui Dumnezeu este incomparabil mai performant față de toate cărțile de morală. Cum nicio luptă spirituală nu a avut atâta miză ca lupta Domnului Isus, pasajul-martor pentru descifrarea secretelor ispitirii în lupta noastră rămâne marea confruntare din pustie (Matei 4:1-11).
Lectura pasajului biblic mă lasă cam rece. Mă așteptam să găsesc tentații irezistibile și lunecoase, confruntări pe terenul acid al deliciilor interzise. În schimb, sunt surprins să găsesc ceva legat de niște pietre; ceva despre o lecție de zbor sau cădere liberă și, la urmă, un apel la satanism. Pe marginea lor, două întrebări mă nedumeresc:
Prima: Unde-i răul? Nu-i vorba de ispite la furt, nici de curvie sau răzbunare...
A doua: Ce legătură ar avea aceste „ispite naive” din pustie cu mine – omul materialist și cam sceptic? Pentru experiența societății europene, ispita cu pâinile ne e cu totul străină. Ea poate fi ispita unui locuitor flămând din Sahelul african. Dar astfel de oameni nu sunt printre noi. A doua ispitire, cea cu aripa Templului, n-are relevanță. Când am avea noi ocazia să facem asemenea salturi? De altfel, nici Templul nu mai există, iar numerele de circ sunt nonsensuri. Cât despre a treia ispitire, sunt aproape sigur că nimeni în lumea rapace nu va veni să ne ofere tocmai nouă Manhattanul, Coasta de Azur, sau Las Vegasul... contra unei închinăciuni.
Așadar, care să fie lecția pentru noi?
[1] E. G. White, Hristos, Lumina lumii, p. 73, original.