„Păcatul alb”
Mai zăbovesc asupra unor considerente generale. Atunci când Mântuitorul este atacat de diavolul, niciuna dintre cele trei ispite nu-L tentează să comită un lucru rău sau vreo grosolănie odioasă. Dimpotrivă, toate ispitele apelează la împlinirea unor nevoi legitime, din la fel de legitima dorință de a trăi. Cu atât este mai mascată și mai primejdioasă ispitirea Domnului Hristos, cu atât diavolul Îi propune binele, și nu răul. Problema ascunsă în aceste cazuri, care face ca toate aceste tentații să devină cumplite, este momirea lui Hristos chiar cu lucruri bune, numai ca să-L scoată în afara legăturii cu Dumnezeu.
În Scriptură există doar trei definiții biblice ale păcatului. Cea mai profundă dintre ele spune: „Tot ce nu vine din credință este păcat!” (Romani 14:23). Dacă credința înseamnă relație cu Dumnezeu, comuniune personală cu Cerul, atunci cea mai subtilă ispită este să faci lucruri chiar bune, permise și acceptabile, dar care să nu vină din relația cu Dumnezeu.
Să mă explic: Există zone legitime, care sunt deschise oamenilor. Căsătoria, de exemplu, este un drept legitim pentru orice tânăr. Dacă eu vreau să mă însor, cine poate spune: „N-ai voie”? Cu toate acestea, eu pot să aleg un partener după criterii egoiste și greșite, care să nu corespundă cu voia lui Dumnezeu pentru fericirea mea. Și, cu toate că actul meu este legitim, că doar am voie să mă căsătoresc, fapta mea poate să conteze ca neascultare de voia lui Dumnezeu. Sau un alt exemplu: Am venit cu leafa acasă. Sunt banii mei, munciți cu sudoarea frunții mele. Poate cineva să-mi spună: „N-ai voie să cumperi cutare lucru”? Dacă nu cheltuiesc acești bani pe băutură („păcatul negru”), ci pe cumpărături sănătoase, lăsând însă la o parte datoriile curente și prioritățile neachitate, cum ar fi impozitele, chiria, taxele școlare ale copiilor etc., aș fi vinovat! În acest caz, aș săvârși „păcatul alb” – aș face lucruri chiar bune, care însă nu vin din voia lui Dumnezeu.
Să nu ne închipuim că voia lui Dumnezeu este un fel de program unic și cu totul diferit de la individ la individ. Nu. Chiar dacă există aspecte particulare și sfaturi personale pe care El ni le comunică prin rugăciune – de exemplu alegerea partenerului de viață –, totuși voia lui Dumnezeu se poate cuprinde într-un buchet de principii generale, cu aplicație pentru toți oamenii, ca de exemplu modul în care-mi cheltuiesc bugetul lunar.
„Păcatul alb” nu se produce în zonele interzise (adulter, furt, minciună), ci în perimetrul binelui, în ape limpezi, în care îmi permit să acționez de capul meu. Din acest unghi, dacă vrei să identifici ispita, constați că testul: „Ce rău e-n asta?” nu mai funcționează. Din contră, ar trebui să întrebi: „Ce bine e-n asta?”; sau: „Cât din ce fac eu este după voia Lui?” Sau poate: „Ce-ar face Hristos în locul meu?”
⁕ Trenul. Iată mărturisirea unui bun creștin din Germania anilor de război: „Am trăit în Germania în timpul holocaustului nazist. Ne consideram credincioși. Auziserăm de cele ce se întâmplau cu evreii, dar încercam să ne distanțăm de toate aceste lucruri, pentru că... ce puteam face ca să le oprim? Nimic! Chiar în spatele bisericii noastre era calea ferată. În fiecare duminică dimineață auzeam de departe fluieratul trenului și-apoi bătaia roților pe linii. Trenul trecea încetișor pe lângă biserică, uneori cu opriri, iar noi auzeam țipete și urlete. Știam că erau evrei, înghesuiți în vagoane de marfă și mânați spre exterminare. Săptămână după săptămână, duminică de duminică, eram la slujbă să-L lăudăm pe Dumnezeu. Și regulat, trenul trecea pe acolo... Când auzeam clănțănitul roților, ne treceau fiorii, căci știam că urmau țipetele deportaților spre lagărul morții. Țipetele lor ne torturau. Dar am găsit soluția. Știam exact, după orar nemțesc, când trebuia să treacă trenul. Și când se auzea șuieratul trenului, noi eram deja în picioare și cântam imnuri din răsputeri. Dacă mai auzeam vreun țipăt, atunci strigam și mai tare. Au trecut ani de atunci și nimeni nu vorbește despre asta. Încă mai aud fluieratul trenului în vis. Doamne, iartă-mă! Iartă-ne pe toți care ne-am numit creștini și n-am făcut ce trebuia atunci când Tu așteptai să acționăm.”[1]
E cazul să reformăm concepția noastră despre ispită. Atunci când Dumnezeu ne stabilește perimetrul de bine pe care-l circumscrie, El nu ne cere doar să nu trecem dincolo de linie. Ci ne mai cere un lucru-cheie: „Fiule, dă-Mi inima ta” (Proverbele 23:26). Dumnezeu știe că eu, păcătosul, am o voință tot atât de instabilă ca norii de pe cer. De aceea ne spune: „Fiule, în acest domeniu permis, îți cer să-ți predai voința ta Mie, ca să-ți fiu de folos și să te conduc bine, așa încât să fii fericit.”
⁕ Autostopul. Un poet a scris niște versuri în care prezenta un om la volanul mașinii. Venea de departe și era obosit. Avea cale lungă de mers și nici nu cunoștea zona. Deodată, la marginea autostrăzii, a zărit silueta unui om. Stătea acolo ca și când de mult aștepta să fie luat cu autostopul. „Ce bine! Cu cineva în dreapta mea, trece vremea mai repede...” Șoferul a încetinit să dibuie mai întâi cine era. Ciudat! Era un călător îmbrăcat în haină de galileean... „Ia te uită, gândi șoferul, este Domnul Isus!” Opri în dreptul călătorului și-I făcu semn să intre. Călătorul însă ocoli mașina și veni la geamul șoferului. „Doamne, ce onoare! Vrei să vii cu mine?” „Da, vreau”, a răspuns Galileeanul. „Atunci, te rog, urcă” – și șoferul s-a întins și i-a deschis portiera din dreapta. Dar Isus nu Se mișca din loc. „Iartă-mă, dar nu înțeleg... De ce nu urci?” Galileeanul a răspuns: „Vreau să urc, dar nu în dreapta. Vreau pe locul tău!”
Hristos este un șofer perfect. N-are niciun accident la activ și nici vreo încălcare a regulamentului rutier. El știe și drumul. Cunoaște perfect și mașina pe care o conduci. El cunoaște mai dinainte și pericolele, așa că te poate ocroti. De ce nu-L inviți: „Doamne, treci Tu la volan. Eu sunt obosit, sunt confuz. Voi sta cu plăcere în dreapta…”?
Iată și „ispita ispitelor”, aceea de a rămâne strict în limitele teritoriului binelui, dar să rămâi de capul tău și să nu te supui lui Dumnezeu; să rămâi tu „șoferul” vieții tale și să acționezi independent. Da, vei fi „moral” în ochii oamenilor. Dar, în fond, vei rămâne un păcătos răzvrătit.
Ne va fi mai ușor, având aceste gânduri despre ispitire și diversiuni diabolice, să „citim” mesajul ascuns în confruntarea Domnului Hristos cu diavolul.
Confruntarea din pustie
„Atunci, Isus a fost dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit de diavolul” (Matei 4:1).
Era vară fierbinte când am străbătut pustia Iudeei. Drumul urca abrupt dinspre Marea Moartă spre Ierusalim. Nu era niciun nor pe cer. Căldura care se ridica din pământul încins îți ardea fața. Cât vedeai cu ochii se întindeau – 55 km în lungime și 25 km lățime – numai dune pietroase, în care apa săpase văi. Peisajul părea un joc de piramide, unele în spatele altora. Privind mai atent, piramidele se legau într-o serie de brațe paralele. Ici-colo, vedeai la marginea drumului câte o „stână” de capre și-un cort de beduini. Când am zărit orașul, am răsuflat ușurat... Nu stătusem decât câteva ore prin pustie.
Mântuitorul n-a plecat de capul Lui. Duhul Sfânt L-a condus în pustie. Îl aștepta lucrarea – scurtă și extrem de intensă – pentru care Își lăsase gloria cerească. Se afla la început de drum și avea nevoie de o experiență specială, care să-I dea o confirmare divină pentru misiunea Sa mesianică. El urma să ridice steagul marii lupte într-un mod în care nimeni nu mai acționase până atunci.
Mântuitorul nu-Și luase cu Sine merinde. Cel care-L chemase urma să Se îngrijească de-aproape de El. Lipsa resurselor curente Îi oferea ocazia unei consacrări cu post și rugăciune. Au trecut astfel 40 de zile... „La urmă a flămânzit” (Matei 4:2).
Atunci când citim raportul postului de 40 de zile, ni se pare firesc să scrie că la urmă omul a flămânzit. Lucrurile însă stau altfel. Este știut că, după trei-patru zile de nemâncare, începe să dispară senzația foamei, iar după a cincea zi, pur și simplu uiți de mâncare și te simți liber. Cunosc persoane care, din motive de sănătate, au ținut mai multe serii de post chiar de 40 de zile. Mi-au mărturisit că la urmă n-au mai știut ce e foamea.
De ce „la urmă a flămânzit”? Când Moise, după ce s-a întors de pe munte, a postit 40 de zile, se ținea oare de stânci? Nici măcar nu-i era foame, pentru că prezența lui Dumnezeu îl energiza. Atât de multă energie primise încât, coborând, căra cu sine două table groase de piatră, iar fața lui radia din preaplinul primit sus.
Faptul că doar la urmă Isus a flămânzit dezvăluie ceva semnificativ: Când a intrat în pustie, Isus era înconjurat de slava Tatălui. Absorbit în comuniunea cu Dumnezeu, El Se găsea mai presus de slăbiciunile omenești. Dar slava s-a depărtat, și Isus a fost lăsat singur să lupte cu ispita. Slab și sfârșit de puteri, obosit și hărțuit de gânduri, Isus S-a trezit asaltat de ispite. A fost lăsat singur, dacă vreți „părăsit”. El trebuia să stea la fel ca Adam în fața testului, ca un al doilea Adam. Trebuia să stea așa cum eu niciodată nu va trebui să stau: singur și nesusținut de harul divin. Totuși, ce contrast între cei doi Adami!
Primul – în grădina minunată a Edenului, înconjurat de toate darurile cerului, sătul de roadele bune și deloc flămând. Al doilea – într-o pustie dezolantă, flămând după 40 de zile de nemâncare...
Primul, fără să fie împins de o necesitate, întinde totuși mâna și ia fructul oprit. Sămânța îndoielii și excitația unor nevoi imaginare cuceresc citadela minții și, nesilit de nimeni, alege să n-asculte. Al doilea, aflat la terminalul inaniției, cum va reacționa? Va alege El să rămână ascultător chiar până la moarte?
Ispita întâi: Supraviețuirea
Diavolul L-a urmărit pe Isus îndeaproape. Știa că aceasta este ocazia unică. A urmărit neliniștit comuniunea Sa cu Tatăl. A observat și faptul că Duhul Sfânt S-a depărtat de El și că rămăsese singur și epuizat. Acum venise șansa lui, iar diavolul atacă.
Îl văd pe Mântuitorul stând la umbra unei stânci, zdrobit de foame și oboseală... Și iată că, deodată, din susul munților, apare o lumină care devine din ce în ce mai puternică. „E Tatăl, care în sfârșit Îmi răspunde...”, putea gândi Isus. Un înger luminos, alb, în toată splendoarea pe care o avusese Lucifer înainte, sosi ca mesager ceresc. Îl aud zicându-I: „Destul, Isuse! Consacrarea Ta a fost primită de Tatăl. Vin să-Ți spun că încercarea Ta încetează. E timpul să Te manifești ca Fiu al Celui Atotputernic. Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, dovedește-Ți-o Ție Însuți și poruncește ca aceste pietre să se facă pâini.”
Că diavolul I-a apărut ca un înger bun, să nu vă mire. Căci „nu este de mirare căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină” (2 Corinteni 11:14). Specialitatea lui este contrafacerea. Iar preferința sa este contrafacerea binelui și a adevărului!
Atunci când Îl provoca în felul acesta, diavolul făcea un puternic apel la capacitatea Domnului Hristos de a face minuni. El era Dumnezeu. El crease lumea toată din nimic. Acum avea ocazia să creeze din pietre. Ispita lui, cu totul benignă, s-ar fi putut traduce astfel: „Este legitim și conform cu calitatea Ta de Dumnezeu să faci aceasta. Făcând așa, Tu Îți afirmi doar divinitatea.”
Inteligent diavolul! Nici prin gând nu-i trecea să-L ispitească pe Fiul să calce una dintre poruncile divine. De remarcat este și faptul că, în niciuna dintre cele trei ispite, diavolul nu apare ca un diavol ateu, sau un diavol periculos, sau măcar diavol stupid, ci ca unul umanitar, foarte de treabă, făcând apel doar la afirmarea (1) dreptului Său divin de a trăi; (2) a dreptului Său de a fi recunoscut ca Dumnezeu; și (3) a dreptului Său de a fi stăpânul lumii!
„Cu cât Îl cunosc pe Isus mai mult, cu atât descopăr la El miracolul înfrânării. Miracolele sugerate de Satana, semnele și minunile pe care le cereau fariseii, chiar și dovezile pe care noi adesea I le cerem – n-ar constitui în niciun fel un obstacol pentru un Dumnezeu atotputernic. Cu atât mai mult strălucește refuzul Său de a înfăptui minuni și de a copleși simțurile. Determinarea lui Dumnezeu de a respecta libertatea omului este atât de absolută, încât Dumnezeu ne acordă puterea de a-L ignora și de a trăi ca și când El n-ar exista, chiar și libertatea de a-L și scuipa și de a-L răstigni.”[2]
[1] Erwin W. Lutzer, Crucea lui Hitler, 1995, pp. 99, 100.
[2] Ph. Yancey, The Jesus I never knew, 1995.