Demascarea
La început, Isus S-a luminat: un răspuns de la Tatăl! Abia când ființa cerească și-a articulat apelul, masca i-a fost ruptă: e vrăjmașul!
Primul semnalment de identificare l-a oferit expresia de îndoială: „Dacă...?” A răspunde îndoielii înseamnă s-o accepți și, acceptând-o, automat îți pierzi calitatea de care te îndoiești!
Al doilea semnalment reieșea din conținutul ofertei: „Pietrele...” „Cine este omul acela dintre voi care, dacă-i cere fiul său o pâine, să-i dea o piatră” (Matei 7:9)? Cuprins de o foame dureroasă, Hristos Se rugase în taină: „Tată, Mi-e foame.” Un înger, pretinzând că vine cu răspuns de sus, Îi oferea… ce? Piatră!
⁕ Puiu. Din experiențele celor ce au înfruntat ateismul în perioada de debut stalinist, m-a impresionat în mod deosebit istoria lui Puiu. Fusese luat pentru serviciul militar. Când ofițerul a aflat că era credincios, Puiu a fost supus unei serii de probe prin care să-l arunce în tribunalul militar. Decizia lui de credincioșie față de porunca a IV-a l-a costat patru ani și jumătate de închisoare grea: Gherla, Sighet, Poarta Albă... La data aceea, Canalul Dunăre–Marea Neagră era în șantier. Pentru Puiu, care respecta și dieta biblică (Leviticul 11), foamea se ținea ca o umbră după el. Învățase s-o rabde, dar uneori chinul devenea un coșmar. Într-o seară, veniseră de la câmp, sfârșiți de oboseală. Băieții s-au dus la cantină. Dar Puiu, care nu putea consuma hrana necurată, intră în dormitor. Se aruncă pe genunchi, lângă pat, și gemu: „Tată! Mi-e foame!” Auzi cum pe hol se apropiau pași. Deodată ușa se deschise și capul bucătarului se ivi scurt cu întrebarea: „Ți-e foame?” Era un răspuns atât de direct, cum numai Cel ce vede și aude în ascuns îl poate da. Fără să mai aștepte replica, bucătarul a plecat și s-a întors cu o farfurie plină de... macaroane cu brânză! Și aceasta se întâmpla în închisoare!
Oare Tatăl nu auzise ruga Fiului Său? E evident că ofertantul nu venea din partea Lui.
Al treilea semnalment era profund. Ceea ce oferea îngerul însemna: „Scapă-Te singur!” Ispita nu-L momea ca „să nu asculte”, căci Dumnezeu nu poruncise nicăieri: „Să nu faci în pustie pietrele pâini.” Ispita însă Îl momea să preia inițiativa, iar aceasta însemna independență față de Dumnezeu.
⁕ Cei trei tineri. Capitolul 3 din cartea lui Daniel ne prezintă trei tineri evrei în mijlocul unei mulțimi, în clipa când toți supușii lui Nabucodonosor, regele Babilonului, trebuiau să se închine unui idol uriaș. Credincioși lui Dumnezeu, cei trei refuză să se închine la idol. Niște aprozi îi pârăsc imediat împăratului. Înfuriat, acesta îi avertizează și le oferă o a doua șansă. Dacă nu, cuptorul cu foc avea să-i consume. Dilema celor trei era: Te salvezi singur sau rămâi în mâna Lui, orice-ar fi? Era aceeași ispită cu care diavolul venise acum la Acela care-i inspirase pe cei trei evrei să rămână credincioși.
Riposta întâi
„Drept răspuns, Isus i-a zis: «Este scris: ’Omul nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.’»” (Matei 4:4)
⁕ Elijah Lovejoy (1802–1837) era învățător și pastor prezbiterian, un predicator cu putere. Subiectul care-l preocupa cel mai mult era porunca: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” Trăia în localitatea Alton, Missouri, unde sclavia era apărată prin lege. În fața nedreptății strigătoare la cer, Elijah simțea că nu poate să tacă. Iar pentru că predicarea sa era auzită doar de credincioșii parohiei sale, a părăsit amvonul ca să devină promotorul emancipării pașnice a sclavilor! După ce a asistat neputincios la linșarea unui sclav fugit, a început să publice articole răsunătoare în ziarul St. Louis Observer. Au căutat să-l tempereze prin amenințări. Elijah rămânea insensibil la ele. Avea o solie de rostit și n-avea de gând să tacă. Reacțiile prin forță n-au întârziat: În mai multe rânduri, gloata i-a atacat casa și i-a distrus tipografia. Următoarea zi, în articolul său, Elijah scria: „Dacă credeți că mă puteți opri să public cuvântul ce mi-a fost dat, vă înșelați. Mă tem de Dumnezeu mai mult decât de oameni. Zdrobiți-mă, dacă vreți. Voi muri la datorie.” La doar patru zile după publicarea acestei mărturisiri de credință, la 7 noiembrie 1837, pe când avea doar 35 de ani, o ceată de cetățeni respectabili i-au luat cu asalt tipografia, iar pe Elijah l-au ucis.
Și ce-a realizat moartea lui? Pe termen scurt, nimic. Unul dintre asasini a fost chiar primar în Alton. Pe termen lung însă, mișcarea aboliționistă a câștigat noi militanți. Între ei, un tânăr de 28 de ani care a asistat din întâmplare la martiriul lui Lovejoy a fost adânc mișcat. La zece ani după aceea, tânărul a fost ales în Congresul statului Illinois. Numele lui era Abraham Lincoln...[1]
„Omul trăiește cu orice Cuvânt...” Atâtea texte putea Isus să citeze ca replică! Dar pasajul ales este extraordinar de nimerit! Prin întrupare și apoi prin botez, Fiul lui Dumnezeu luase rolul omului. Dacă Isus ar fi transformat în clipa aceea pietrele rotunde în turte, categoric n-ar fi păcătuit. Ispitele nu puneau în pericol divinitatea Sa și nici neprihănirea Sa, ci o singură calitate pe care Isus a ales să Și-o ia: calitatea de „Fiu al omului”, de Mântuitor, calitatea Sa de Mesia. În planul de mântuire, Hristos trebuia să ia și să poarte până la capăt rolul omului căzut în păcat, și nu pe cel al atotputernicului Dumnezeu. Dacă Domnul Hristos ar fi făcut pietrele pâini, ar fi însemnat pur și simplu că El părăsea rândurile păcătoșilor și abandona unirea Sa cu omul păcătos. În plus, dacă Isus ar fi acționat ca un Dumnezeu, viața Lui nu mai putea servi drept model pentru omul păcătos. Astfel, Și-ar fi contrazis alegerea de a fi, pe de o parte, Model, iar pe de alta, Jertfă. Dacă El ar fi făcut pietrele pâini, ar fi mărturisit că refuză să depindă și să trăiască prin Cuvântul lui Dumnezeu, ca un simplu credincios. Dacă ar fi reușit diavolul să-L facă pe Domnul Hristos să acționeze ca Dumnezeu, și nu ca un simplu om, atunci planul de mântuire ar fi fost compromis pe veci și fără ieșire. Ca rezultat, marea luptă s-ar fi terminat cu o remiză, iar diavolul ar fi continuat să-și păstreze titlul de suveran al planetei pe care s-a refugiat și să-și fumege răscoala în infinit!
„Isus i-a zis: «Este scris: ’Omul nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice cuvânt…’ »” (Matei 4:4). La provocarea de a-Și confirma calitatea de Fiu divin, Isus confirmă, dimpotrivă, adevărata platformă pe care stă: „Am ales și voi rămâne un simplu Om!”
Ispita a doua: Gloria
„Atunci diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus pe streașina Templului și I-a zis: «Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos...»” (Matei 4:5,6).
E impresionantă insistența diavolului. Nu înțelesese oare că fusese demascat? Satana nu se teme să joace chiar și pe față. În orice condiție, el găsește oferte noi, care pot fi extrem de atrăgătoare.
Ți-ai fi imaginat ca diavolul să-L ia pe sus pe Fiul lui Dumnezeu, să-l teleporteze și să-L aterizeze pe streașina Templului? Greu... După numai trei ani și jumătate, Mântuitorul avea să fie legat și târât încoace și-ncolo de aprozi și de soldați brutali, împins, lovit, scuipat... În acele clipe finale, cine avea să-l ducă ? Cine avea să fie comandantul din umbră al cetei răstignitorilor? Cum se întâmplase în pustia ispitirii, avea să se întâmple și de data aceasta. După cum se vede, diavolul uzează de o oarecare autonomie pe pământ. N-ar putea face absolut nimic dacă, în prealabil, altcineva – Stăpânul absolut – nu-i dă acordul.
Urmărește lovitura de maestru: Din pustie, dintr-un loc pârjolit, sec, unde în concepția iudaică bântuiau demonii, diavolul Îl ia și Îl duce exact în sfânta cetate. Ce contrast maxim! Schimbarea de decor venea ca o ușurare: destul cu ispitirea! Cetatea era sfântă, pentru că acolo, în mijlocul ei, era Templul – socotit a fi una dintre minunile lumii, capodoperă de aur și marmură albă. Iar în locul cel mai sacru al Templului se afla prezența lui Dumnezeu. Domnul Dumnezeu spusese despre Templul Său: „Acolo va fi Numele Meu pe vecie” (1 Împărați 8:29). Gata cu ispitele! Prezența divină făcea din Templu locul ocrotirii, în limba greacă asilon, adică „azil”, „adăpost”.
M-am întrebat însă: Bine, dar de ce pe aripa Templului? Și de ce să Se arunce jos? Temeiul acestei ispite se afla într-o credință populară. Talmud amintește de-o veche tradiție rabinică ce spunea că, „atunci când va veni Mesia, El Se va arăta stând pe aripa Templului” (Pesiqta Rabbati, 162,a).
Diavolul a lovit din palme ca un regizor și a zis: „Minunat. E perfect. Ai dovedit o încredere eroică, vrednică de Tine. Acum, Isuse, ai ocazia să-Ți dovedești încrederea în Acela care Te iubește și Te ocrotește: Fii consecvent!” Și, ca să confirme că deține o autoritate sacră, diavolul citează din Psalmii (Psalmii 91:11,12): „Căci este scris: «El va porunci îngerilor Săi să vegheze asupra Ta, și ei Te vor lua pe mâini, ca nu cumva să Te lovești cu piciorul de vreo piatră»” (Matei 4:6). Dintre toți psalmii, Psalmul 91 este asociat în mod cu totul special cu Templul. Cu alte cuvinte, de-acum gata, ești în locul cel mai sigur. Poți să Te arunci...
De ce? Pentru cine acest număr de salto mortale? Lângă urechea Mântuitorului ședea acel înger luminos și-I explica liniștit: „Tu ai venit ca să câștigi poporul de partea Ta, OK? Dar vezi? Preoții sunt sceptici, nedispuși să Te primească. Eu vreau să Te ajut. Fă un pas și lasă-Te în jos. Îngerii te vor purta pe mâini. Îți dai seama ce efect magistral? Vei plana lin în mijlocul curții, chiar lângă altar! Preoții și poporul vor jubila. Le vei produce dovada că ești venit din cer... Odată ce ai stat pe aripa Templului și ai coborât lin, nu va mai fi niciun dubiu că Tu ești Mesia!... E drept, în pustie am raționat greșit. Te-am solicitat să faci o minune pentru Tine. Ei bine: de data asta Te solicit să acționezi corect: Sa faci o minune pentru ei, nu pentru Tine. Dumnezeu este credincios și garantat va interveni, așa cum a promis. Fă, deci, o minune, și aceștia vor crede în Tine. Și gata. Adio, cruce, adio, calvar! Sări! E ceasul Tău de aur... ”
Ce subtil! Diavolul Îl ispitește acum exact cu contrariul: să săvârșească un act de supremă, necondiționată și absolută încredere în Dumnezeu. În locul nesiguranței tremurânde din prima ispită, miza celei de-a doua vizează credința tare și neclintită în puterea și intervenția lui Dumnezeu. Poți vedea ceva murdar în ispita aceasta? Mi se pare chiar pioasă, plină de reverență, iar Satana nu pare deloc negru și încornorat, ci ca un sfânt care cântă din psalmi.
Riposta a doua
Imaginează-ți acum un om epuizat după 40 de zile de nemâncare, cu genunchii tremurând din cauza slăbiciunii fizice[2], stând pe ultimii centimetri ai pragului acoperișului, la o înălțime despre care Josephus Flavius scrie[3] că era atât de amețitoare încât nimeni nu s-ar fi putut uita în jos fără să amețească... Mi-L închipui pe Isus tentat să zică: „Simt că Mă prăbușesc... La urma urmei, nu este un gest de îndoială față de Cuvântul lui Dumnezeu, ci un act de credință. Dacă Mi-aș da drumul, ispititorul ar rămâne sus, iar Eu, pe brațele îngerilor, M-aș refugia într-un loc sigur.” Când un asemenea salt însemna chiar eliberarea de prezența lui Satana, cât de atrăgător suna ispita!
Rămăsese însă un mic element din prima ispită. Îl sesizezi? Este însuși numitorul comun al oricărei ispite care L-a lovit pe Fiul lui Dumnezeu și care ne seceră și pe noi: independența, inițiativa voii personale în locul ascultării simple, izvorâtă din lepădare de sine. În arhitectura elaborată a ispitei, lipsea exact elementul uceniciei, elementul supunerii filiale, a predării voinței Fiului față de voia Tatălui.
Adunându-Și puterile, Isus replică: „De asemenea este scris: «Să nu ispitești pe Domnul, Dumnezeul tău»” (Matei 4:7).
⁕ Empedocle (490–430 î.Hr.) a fost om de stat, filozof, medic, educator, poet și mai cu seamă un mare mistic. Contemporanii îl considerau cu adevărat divin. Aristotel îl proslăvea ca pe inventatorul retoricii, Galen îl considera întemeietorul medicinei romane, Lucrețiu îi admira hexametrii... În urma unor revelații, dar și ca să-i convingă pe ucenici de divinitatea sa, Empedocle i-a chemat pe vârful vulcanului Etna și – cu toată credința – s-a aruncat din vârf drept în craterul fumegând. Înainte, el prorocise că vulcanul îl va arunca înapoi. Tradiția confirmă: „Într-adevăr, vulcanul a aruncat înapoi doar... sandalele lui.”
Da, mare credință a avut Empedocle! „Păcatul încumetării merge strâns alături de virtutea credinței perfecte și a încrederii depline în Dumnezeu.”[4]
[1] K. Menninger, Whatever Became of Sin? (Toate câte-s păcat), p. 210.
[2] Matei 4:11 ne spune că la urmă a trebuit să vină îngerii lui Dumnezeu ca să-L reanimeze, pentru că Isus leșinase.
[3] Antichități iudaice, cartea V, 5. 6.
[4] Ellen G. White, în Selected Messages, vol. 1, p. 282.