Dumnezeu și ispita
Acum vin și eu cu ființa mea dereglată (sunt vinovat, recunosc!) la service-ul divin. Marele mecanic însă constată că altcineva a umblat în ea și că, de fapt, garanția este compromisă. În consecință, până nu se rezolvă problemele legale, n-are dreptul să repare. În schimb, El îmi dă unele sfaturi esențiale, care să mă susțină până la reparația capitală.
În Rugăciunea Tatăl nostru, Isus ne-a învățat: „Și nu ne duce pe noi în ispită” (Matei 6:13). Mult m-a tulburat gândul că cel care mă ispitește ar fi chiar Tatăl din ceruri. Dacă ar fi așa, atunci rugăciunea ar fi trebuit să continue: „Ci ne izbăvește de Tine.” Între „cel rău” și „ispită” există o relație de cauză – efect. Cauza însă se vede chiar din rugăciune: Este cel rău, și nu Tatăl. Apostolul Iacov o spune franc: „Nimeni, când este ispitit, să nu zică: «Sunt ispitit de Dumnezeu.» Căci Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău, și El Însuși nu ispitește pe nimeni” (Iacov 1:13). E limpede. Faptul că rugăciunea Îl sugerează pe Tatăl ca fiind cel ce ne duce în ispită (și nu ne duce Tu...) are altă semnificație: Dumnezeu este unicul Stăpân și nimeni nu mișcă ceva fără ca El să știe și să-Și dea aprobarea. Ispititorul, adică diavolul, nu este un „alt dumnezeiaș” care Îl tot surprinde pe Dumnezeul mare cu hărțuiala lui. Diavolul nu-i decât o făptură care se supune și ea Șefului suprem. Ori de câte ori ispitește, el trebuie să primească în prealabil permisiunea Sa.
Acum înțeleg. Cererea: „Și nu ne duce...” este o strigare către Stăpân, pentru a nu-i da aviz pozitiv vrăjmașului de a mă ispiti în cutare situație. Eu mă rog, Stăpânul ascultă cererea mea, apoi examinează planul celui rău și... uneori împiedică ispita. Alteori însă nu...
Adică cum? De ce să accepte El să fim ispitiți? Avem noi, sau El vreun câștig din partea ispitei?
În mod sigur, păcatul nu-i de niciun folos. Dar ispita – care încă nu este păcat, ci doar un apel spre păcat – este o forță care dezvoltă în noi putere de caracter dacă îi rezistăm.
⁕ Joseph Meister. Numele lui a intrat în istorie fără să fi avut vreun merit. Era doar un copil de nouă ani și singurul „merit” ar fi fost acela că, la 6 iulie 1895, a fost mușcat de un câine turbat. Tatăl său, auzind că Louis Pasteur se ocupa de ceva timp să găsească leacul turbării, l-a adus în grabă la savant. De trei ani de când cerceta turbarea, Pasteur a ajuns să observe că microbul se afla cuibărit în creier. În experiențele sale, lua țesut de creier infestat, îl usca, îl trata termic, apoi îl inocula altor câini care... făceau o formă foarte ușoară de turbare, vindecându-se apoi. Acum, în fața lui Joseph, Pasteur a hotărât să încerce pentru prima oară inocularea de țesut, astfel tratat, unui om. Experimentul a reușit în mod strălucit! În loc să aibă parte de o moarte cumplită, Joseph a fost salvat.
Binecuvântările ispitei
Ispita este exact ca vaccinul. Așa cum microbul „leșinat” produce în organismul nostru anticorpi, prin care imunitatea este întărită, tot așa ispitele care ne lovesc constant stimulează voința de a le spune „nu!” În urma acestor „vaccinări”, omul duhovnicesc iese întărit și biruitor în lupta împotriva păcatului!
Sau e ca și cu soarele. Căldura lui face să se usuce sămânța aruncată în loc stâncos (Matei 13:6). Ea reprezintă ispitele. Dar tot soarele este acela care maturizează sămânța aruncată în pământ bun! Dacă n-ar fi ispitele, caracterele noastre ar rămâne ca de copil. Fiecare ispită biruită reprezintă încă o fibră de putere în caracter.
În mintea noastră, noi concepem împărăția celui rău ca pe un sector distinct de domeniul lui Dumnezeu. Înțelepciunea lui Dumnezeu este însă mult mai profundă: diavolul nu e de capul lui. În economia lui Dumnezeu, chiar și diavolul este o „unealtă”, în ciuda faptului că are intenții blestemate. Dumnezeu îi îngăduie inițiativele rele, pe care Dumnezeu le convertește apoi în tot atâtea efecte pozitive pentru copiii Săi.
Un citat inspirat suna astfel: „Ispita, sărăcia și greutățile sunt adevărata disciplină necesară pentru dezvoltarea curăției și a tăriei de caracter.”[1]
Garda antitero
Teroriști vor fi până la sfârșit și vor fi tot mai mulți. Ispitele se vor diversifica, devenind tot mai surprinzătoare și mai virulente. Este o utopie să cauți un mediu steril. Căci ispitele te bușesc chiar dinăuntru!
Discernământul și apoi alegerea bună constituie metoda antitero pusă la dispoziție de Dumnezeu. Este uimitor să descoperi că majoritatea oamenilor nu-și exercită discernământul și alegerea, ci se lasă conduși de pornirile firii lor pământești, precum și de trendul opiniei din jur. Dacă-i întrebi: De ce faci așa? Răspunsul stas este fie: „Păi, așa mi-a venit”; fie: „Păi, toți fac așa.”
Pentru a lua decizii bune, este nevoie de criterii! În materie de „bine”, nu există alt etalon decât cel proclamat de Domnul Hristos în confruntarea din pustie, anume: „Stă scris!” (Matei 4:4,7,10). Acesta a fost instrumentul primar la care a făcut apel Mântuitorul și a câștigat pe toată linia. Și alte criterii pot părea bune. Dar ele n-au aprobare divină și se vor dovedi păcălitoare.
⁕ Origene din Alexandria (185–254) a fost probabil cel mai strălucit teolog al bisericii primare. Eusebiu din Cezareea ne povestește un episod din viața lui. Pe când conducea o clasă de cateheză (de îndoctrinare) în Alexandria, o serie de tinere s-au înscris la cursurile sale. Dornic să fie cu totul cast, dar fiind obsedat de gândurile și patimile firii lui pământești, Origene s-a castrat ca să nu mai fie ispitit. Și ispita n-a mai fost. Întrebarea este însă: A biruit el ispita? Sau pur și simplu a abandonat ringul?
Biruința nu constă din anularea ispitelor, fie prin mutilare, fie prin chinuri compensatoare în proporție de unu-la-unu. Despre Francisc de Asissi se spune că, în momentele de ispită, se arunca în spini. Nu contest dorința admirabilă a oamenilor de a fi curați. Dar nu prin manevre șmecherești, ci prin simpla relație cu Dumnezeu prin credință, aceasta este Calea pe care ne-a trasat-o chiar campionul. Cu putere de sus, ca El, putem să fim întăriți mai presus de orice ispită.
Mecanismul ispitei
Le Grand Larousse (1880) dă o definiție foarte pertinentă pentru ispită: „Ispita este o dorință, o mișcare interioară, care determină făptuirea unui lucru oarecare și care întâmpină o rezistență lăuntrică.”
Cei doi termeni ai acestei definiții care trebuie fixați sunt:
1) Mișcarea interioară. Întinde-i unui copil un ciolan uscat de vacă și îndeamnă-l: „Mănâncă!” Copilul se trage înapoi cu oroare. Dar întinde-i, fără niciun comentariu, o ciocolată: Ochișorii lui vor sclipi de îndată! Cum a fost deja spus, ispita trebuie să găsească înăuntru o înclinație, o mișcare dinăuntru către ceea ce constituie obiectul dorinței.
2) Rezistența lăuntrică. Ea presupune un vector opus mișcării interioare. Dar de unde această putere, când eu însumi, cu tot lăuntrul meu, mă mișc fremătând spre obiectul dorinței? Tatăl nostru, Creatorul, a așezat în ființa noastră o antenă extraordinar de fină, în stare să capteze glasul lui Dumnezeu. Ea se cheamă conștiința. Acolo, în conștiință, se înscriu reperele de bine și rău. Chiar și oamenii nereligioși disting glasul lui Dumnezeu, numindu-l „glasul conștiinței”. Cine ține cont de șoapta conștiinței și alege să asculte de ea va primi putere de la Duhul Sfânt să lanseze o mișcare contrară, o rezistență interioară îndreptată spre mișcarea inițială, tot interioară. Reține: este îndreptată contra mișcării interioare! Căci acei care lansează o mișcare de rezistență contra stimulilor exteriori se luptă aberant și degeaba.
⁕ Augustin la circ. În Confesiuni, Augustin povestește cum, la vârsta de 28 de ani, a plecat din Cartagina la Roma, în căutare de maeștri. Tânărul, ca orice aristocrat luminat și având o mamă creștină, avea idealuri morale, dar încă nu era creștin. Auzise de circ și de luptele de gladiatori. Deși ele nu corespundeau cu idealul său, s-a dus totuși la circ. Numai așa, ca să vadă cum e... Ca să-și liniștească însă conștiința, s-a hotărât ca, în momentul în care s-ar întâmpla ceva rău, să-și acopere ochii cu palmele. Și ce crezi că s-a întâmplat? A fost totul bine câtă vreme a cântat fanfara, cât s-au salutat luptătorii. Dar în momentul în care a început lupta, și-a pus palmele la ochi, încercând să reziste stimulilor de afară. Când auzea vacarmul crescând, fără voia lui, degetele i se răsfirau ca de la sine, pentru câteva secunde, iar ochiul său larg deschis înfuleca hulpav! Și tot așa, până când a văzut tot ceea ce nu și-a propus.
Augustin încerca să reziste ispitei și nu reușea. A rezista stimulilor din afară nu aduce biruință. Ci numai alegerea de a nu accepta să prindă cheag acea mișcare lăuntrică, numită poftă. Doar aceasta e atitudinea biruitoare.
Ispita ca „îndemn la rău”
În mod general, ispita e percepută de omul din popor ca un curent care te mână să transgresezi linia permisă de Dumnezeu și să intri astfel pe teritoriul interzis de poruncă. Pentru a detecta o ispită, întrebarea standard pe care și-o pun oamenii sună: „Ce rău e-n asta?” Și dacă identifică vreun rău, atunci clasează „chemarea dulce” în categoria „ispite”. Dacă nu, atunci o sorb, liniștiți.
Cu siguranță, testarea chemărilor dulci prin acest filtru face un pic de curățenie. Este ca și când ai filtra apa din Dunăre printr-o batistă: reușești să strecori paie, frunze, pietricele și nisip, adică ispitele grosiere. Nimeni n-ar socoti însă apa astfel filtrată drept potabilă. În apă au rămas nenumărați poluanți chimici, paraziți și microorganisme cu milioanele, în stare să genereze boli și moarte. Cât privește eficiența filtrului-batistă, n-am auzit să moară oameni de paie și frunzulițe.
Filtrul pe care îl oferă revelația lui Dumnezeu este incomparabil mai performant față de toate cărțile de morală. Cum nicio luptă spirituală nu a avut atâta miză ca lupta Domnului Isus, pasajul-martor pentru descifrarea secretelor ispitirii în lupta noastră rămâne marea confruntare din pustie (Matei 4:1-11).
Lectura pasajului biblic mă lasă cam rece. Mă așteptam să găsesc tentații irezistibile și lunecoase, confruntări pe terenul acid al deliciilor interzise. În schimb, sunt surprins să găsesc ceva legat de niște pietre; ceva despre o lecție de zbor sau cădere liberă și, la urmă, un apel la satanism. Pe marginea lor, două întrebări mă nedumeresc:
Prima: Unde-i răul? Nu-i vorba de ispite la furt, nici de curvie sau răzbunare...
A doua: Ce legătură ar avea aceste „ispite naive” din pustie cu mine – omul materialist și cam sceptic? Pentru experiența societății europene, ispita cu pâinile ne e cu totul străină. Ea poate fi ispita unui locuitor flămând din Sahelul african. Dar astfel de oameni nu sunt printre noi. A doua ispitire, cea cu aripa Templului, n-are relevanță. Când am avea noi ocazia să facem asemenea salturi? De altfel, nici Templul nu mai există, iar numerele de circ sunt nonsensuri. Cât despre a treia ispitire, sunt aproape sigur că nimeni în lumea rapace nu va veni să ne ofere tocmai nouă Manhattanul, Coasta de Azur, sau Las Vegasul... contra unei închinăciuni.
Așadar, care să fie lecția pentru noi?
[1] E. G. White, Hristos, Lumina lumii, p. 73, original.