Ieri ai terminat de citit capitolul 8 – Ucenicul pierdut.
Dacă dorești să participi și la concurs, iată link-ul pentru test - https://forms.gle/9WxV1bY38doLWDPeA
Nu uita că ai doar 24 de ore la dispoziție pentru a trimite testul completat.
Astăzi continuăm lectura cărții Galileeanul cu prima parte din capitolul 9 – Confruntarea din pustie.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Un studiu social din anii ’80 a scos la iveală că majoritatea cuplurilor căsătorite experimentează în primele șase luni după nuntă o cădere dramatică a gradului de satisfacție pentru viața de cămin, viață pe care au așteptat-o cu atâta înfrigurare. Cauza numărul unu? Nu regretul pentru alegerea făcută, nici problemele materiale. Ci caracterul cenușiu al modului stereotip al vieții în doi, care urmează brusc după o ascensiune vertiginoasă și o sărbătoare magnifică. Majoritatea își închipuie căsnicia ca o continuare a curteniei ce se va înălța tot mai mult, pierzându-se în nori. În schimb, ea se dovedește a fi un început de drum, la firul ierbii, în jurul unui abecedar și al unor exerciții primitive de aritmetică, ce umplu primii pași ai căsniciei...
Constatarea de mai sus se aplică surprinzător de asemănător și la viața celui care s-a dedicat iubirii lui Isus. O adolescentă scria în jurnalul ei: „Odată ce te naști din nou, prin credință, și te predai pe deplin lui Dumnezeu, te aștepți să fii ridicat deasupra problemelor, deasupra vechilor frământări aduse de păcat și de diavolul. Te aștepți să înceapă o pregustare a vieții de sus. Dar, curând, valul seismic se întoarce parcă și mai supărat. Te întrebi atunci: aceasta să fie pacea umblării cu Isus?”
Cunosc această deziluzie din proprie experiență. Și chiar dacă n-am înțeles-o atunci, am fost consolat că nu numai eu, ci și alții ca mine trec pe aici, fără nicio excepție. M-a încurajat în special experiența ce a urmat în viața Mântuitorului după momentul botezului. M-aș fi așteptat ca „ungerea” Lui de către Duhul Sfânt la Iordan să-L fi ridicat deasupra zonei de război și să-l fi dotat cu invincibilitate, ca să pornească „biruitor ca să biruiască” (Apocalipsa 6:2). Dar s-a întâmplat invers! După botez, pentru Isus a urmat nu Cerul, ci pustia ispitirii, care I-a oferit unul dintre cele mai arzătoare și extenuante episoade din confruntarea cu Satana.
Încep să înțeleg! Trăim într-o mare luptă. Când cineva se consacră lui Hristos, începe conflictul cu vechiul stăpân. Deși nu dă doi bani pe niciunul dintre noi, Satana alocă oricât: timp, energie, valori, numai să nu ne piardă. Căci numai așa Îl poate lovi pe Dumnezeu, Tatăl prizonierilor! A trece de partea Mântuitorului înseamnă, automat, a-i declara război diavolului, cu toate costurile și durerile aferente. Dar altă cale nu-i!
Marea luptă a început undeva în cosmos, departe, apoi s-a mutat pe pământ. Iar acum, pentru cei care au scăpat din „prizonieratul” lui Satana, marea luptă se strămută pe teritoriul inimii. Această luptă se dă zilnic și fără contenire! În ce anume constă această luptă – este chiar obiectul acestui capitol.
Dușmanul invizibil din afară
Dezvoltarea fizicii mecaniciste (secolul XVIII) a fasonat gândirea din toate domeniile existenței. Curând, științele naturale au preluat mentalitatea mecanicistă. Darwinismul și psihologia ne-au făcut să credem că tot ce se petrece în lumea naturală și în lumea umană își are cauzele în realitatea aparentă, vizibilă și materială.
⁕ Sigmund Freud ne învață că psihicul omului are un etaj inferior, un fel de pivniță, unde omul aruncă – refulează – toate impresiile pe care le respinge în mod conștient. Și beciul acesta se tot umple, până când lucrurile încep să dea pe-afară – să defuleze – ca un canal. După Freud, toate lucrurile pot fi explicate la nivelul cauzelor și proceselor naturale. Dacă omul e rău, este pentru că odată, în pruncie, mama sau tata i-a făcut un anumit lucru. Dacă un om este depresiv, este pentru că vreodată, în copilărie, a avut vreo frustrare care acum s-a copt. Și tot așa...
Cu siguranță că există o parte de adevăr în observațiile lui Freud, ca de altfel și în afirmațiile șarpelui din Eden. A lua însă partea drept întreg este o greșeală de metodă care compromite întregul sistem de gândire!
⁕ Iosif. Cu destul timp în urmă, poliția criminalistică a prins un adolescent care, după ce s-a jucat cu un copil de trei ani, l-a aruncat în fântână și a fugit. Când a fost anchetat: „De ce-ai făcut-o?”, Iosif a răspuns uluit: „Nu știu. Parcă m-a mânat o putere mai tare ca mine. N-am vrut.” Noi zicem: „Ei... face pe nevinovatul...” Dacă însă am asculta atent, am afla un lucru neștiut de Freud. Tot mai multe mărturii ale criminalilor juvenili înregistrează cam același conținut: „Nu știu de ce am făcut-o”; „Parcă cineva m-a împins”; „N-am putut să mă împotrivesc impulsului.”
Medicii psihiatri creștini au făcut niște conexiuni revelatoare: în majoritatea maladiilor care afectează sufletul omului, pe lângă o serie de cauze secundare, materiale, întotdeauna există și influența unei puteri inteligente și personale, care stă înapoia manifestărilor aberante. Acest cineva poate avea acces la mintea și sufletul nostru! Iar noi, ignoranți cu privire la ce spune Scriptura despre diavol, ignorăm cu totul că mai este cineva care inspiră și manipulează actele oamenilor.
⁕ Jucătorii din televizor. Curioși să aflăm cum se produce un meci de fotbal pe micul ecran, putem primi o explicație tehnică destul de convingătoare despre tubul catodic, care direcționează un punct alb – care în fotbal se cheamă „balon” – într-un spațiu dat. Dacă scorul va fi 2–0, aceasta s-ar datora tubului catodic care a efectuat polarizările corespunzătoare pe ecran, pentru un 2-0.
Zâmbim. Chiar dacă explicațiile corespund perfect din punct de vedere tehnic, noi știm că, departe de televizorul nostru, există un loc unde se decide soarta imaginii de pe ecran. Ceea ce lumea ignoră este privilegiul creștinului să cunoască despre acest nivel primar, unde se produc problemele și unde se și rezolvă! „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii și sângelui, ci împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în locurile cerești” (Efeseni 6:12).
Am auzit și chiar am trăit cazuri foarte dramatice când cineva, ieșit din minți, s-a liniștit subit la rostirea cu autoritate a numelui lui Isus Hristos, de parcă ar fi fost eliberat de o influență nefastă. Creștinii se prevalează de acest set de informații revelate, care luminează conștiința că în marea luptă nu suntem singuri!
⁕ Proiectilul. Elmer Bendiner, pilot în cel de-al Doilea Război Mondial, povestește o întâmplare trăită cu ocazia unui raid aerian asupra orașului Kassel. „Bombardierul nostru B-17 a intrat într-un foc de baraj antiaerian al nemților. Fapt obișnuit. Dar, în acea ocazie, rezervorul nostru de benzină a fost ciuruit. Mai târziu, m-am gândit la miracolul străpungerii peretelui rezervorului de 20 de milimetri fără ca să detoneze explozia așteptată... În dimineața de după raid, copilotul nostru, Bohn Fawkes, a solicitat mecanicului-șef să-i dea proiectilul înfipt în rezervor, ca suvenir pentru «norocul» nostru extraordinar. Acesta însă i-a explicat lui Bohn că nu unul, ci 11 proiectile au fost găsite în rezervor, 11 neexplodate, când unul singur ar fi fost suficient să ne pulverizeze în văzduh! Era o minune la fel de mare ca despicarea Mării Roșii în fața noastră!
Proiectilele fuseseră trimise la pirotehniști ca să fie dezactivate. Când m-am dus la pirotehniști să le cer suvenirurile, aceștia au spus că Intelligence Service le-a luat. N-au putut să-mi spună de ce. Bohn s-a dus pe urmele lor și, în final, a aflat răspunsul. Când pirotehniștii le-au desfăcut pe fiecare, n-au găsit în ele nicio încărcătură explozivă. Erau curate ca un fluier și la fel de nevinovate. Goale? Da, de fapt nu toate. Unul singur conținea o foiță de hârtie înfășurată cu grijă. Pe ea era scris ceva în limba cehă. Anchetatorii au scotocit toată baza să găsească un om capabil să citească în limba cehă. În cele din urmă, au găsit pe unul care le-a descifrat nota. Informația ne-a lăsat pe toți cu gura căscată. Ea spunea: «Asta e tot ce putem noi face pentru voi, deocamdată.»”[1] Proiectilele erau produse în lagărele de muncă forțată. Pesemne că muncitorii care le asamblau, prizonieri cehi, boicotau producția de armament, iar unul a introdus în tub o notă, în cazul că cineva îl va găsi.
Atacul la persoană al diavolului, la nivel spiritual, se numește ispitire. El este comparabil cu o perdea de proiectile antiaeriene. Dacă am avea capacitatea să vedem „în infraroșu” și să descoperim amploarea fantastică a tirului diavolului, am constata că vânătoarea nu încetează niciodată, cu strategii și tactici noi, evident. În condițiile date ale luptei, tot ce poate face deocamdată Isus pentru cei ce cheamă Numele Lui este să împiedice efectul. El nu oprește ispitirea, dar – pentru cel aflat în relație cu El – o face neexplozivă.
Mai întâi Maestrul
În jocurile sportive de iarnă, la schi, înainte ca primul concurent să se avânte pe pârtie, un maestru expert – un fost campion – coboară pârtia trasând primele urme. Coborârea de probă oferă mai întâi dovada că pârtia este practicabilă; în plus, mai lasă și niște repere – urmele lui – pentru competitorii care vor lupta pentru trofeu.
Chiar după botezul Său în Iordan, „Isus a fost dus de Duhul în pustie ca să fie ispitit de diavolul” (Matei 4:1).
Hristos a fost testul și măsura în toate. Pentru aceasta a trăit timp de peste trei decenii în condiții de totală adversitate. Tot ce s-a întâmplat cu Isus în experiența Sa terestră a fost cu voia lui Dumnezeu, cu scopul să ofere reperele și modelul pentru propria noastră alergare. Faptul că Însuși Duhul Sfânt L-a dus pe Isus în pustie ca să fie ispitit aruncă o lumină prelungă asupra capitolului „ispitire” din propria noastră viață.
În războiul spiritual care mugește în preajma fiecăruia, există o serie de lucruri pe care nu prea le știm. Necunoașterea lor ne dă multă bătaie de cap. Ne mirăm de ce nu putem birui totdeauna, sau de ce ne pomenim înfrânți, chiar după ce am petrecut timp eficient în rugăciune. Descurajați, unii au ajuns chiar la concluzia că aici, pe pământ, nu putem scăpa neexplodați de proiectile, că suntem „supuși”, sau obligați să greșim... Mângâierea acestora este că Dumnezeu iartă, și tot iartă, și iarăși iartă aceleași păcate, și tot așa... Cam dezamăgitor, nu-i așa?
Aplecarea noastră asupra temei „ispitirea”, așa cum a parcurs-o Mântuitorul, are darul să risipească norii de confuzie din minte și să ne dea informația atât de vitală.
Dușmanul neștiut dinăuntru
⁕ Benzina și scânteia. În rezolvarea conflictelor interumane, se pornește de la identificarea vinii primare. De exemplu, un depozit a luat foc. Prima întrebare a anchetei va fi: „Cine a aprins focul?” În cele mai multe dintre cazuri, majoritatea consideră că vina o poartă scânteia, respectiv cel ce a aruncat mucul de țigară pe jos. Concluzia este doar pe jumătate adevărată: Aruncă scânteia pe beton și vezi dacă se iscă vreun foc. Dacă în loc de benzină ar fi doar apă, nu s-ar încinge niciun foc! Și atunci, cine poarta vina primară? Oare nu muncitorul neglijent care a permis scurgerea materialului combustibil din rezervor?
Pe frontul spiritual, unii cad și alții scapă, deși toți trec prin aceeași perdea de scântei. Aceasta arată că răul nu vine de afară (scânteia), ci dinăuntru (benzina)!
Cum ar reacționa oamenii dacă ai lua un braț de fân proaspăt cosit și l-ai trece prin dreptul nasului lor? S-ar găsi cineva să saliveze? Aș! Pe noi, oamenii, deliciul vacii ne lasă reci, pentru că nu găsește în natura noastră contra-partea pentru ispita „fân”. Ca și zarul din încuietoarea ușii, care corespunde perfect cu cifrul cheii care acționează zarul din afară, tot așa ispita provocatoare (scânteia) nu detonează dacă în om nu găsește pofta (benzina). Scriptura punctează cu precizie: „Fiecare este ispitit când este atras de pofta lui însuși și momit; apoi pofta, când a zămislit, dă naștere păcatului, și păcatul, odată înfăptuit, aduce moartea” (Iacov 1:14,15).
Această paroxistică mare luptă n-ar avea loc dacă diavolul n-ar găsi un aliat ascuns în casă, în însăși natura noastră. Este pofta firii pământești sau, altfel zis, înclinația și simpatia naturii noastre decăzute față de ofertele păcătoase. Iată vrăjmașul dinăuntru, cel cu care te-ai învățat și-ți este bine!
C. H. Spurgeon scria: „Vai, inima noastră este cel mai mare dușman! Este micuțul hoț născut în casă. Îl crești și-l pui să fure. El e hoțul născut în casă, nu afară. Doamne, scapă-mă de acest om ticălos, de „mine însumi...”
Dușmanul acesta îndrăgit nu ne-a venit de-afară. Și nici n-a existat de la început. Dumnezeu ne-a dotat cu o serie de resorturi „automate”, cu instincte menite să regleze non-stop nevoile fiziologice ale ființei noastre. Instinctele cu care Proiectantul ne-a creat sunt legitime. Nimic rău în ele!
Doar că păcatul a produs un „ciclon” care a dereglat instinctele. Prin aceasta este păcatul din cale afară de păcătos, că a alterat echilibrul și funcționarea resorturilor legitime. Pe plan fiziologic, dacă o singură glandă endocrină ar secreta cu numai foarte puțin mai mult, întreg echilibrul ar fi dat peste cap, și omul ar cădea bolnav. Asemănător, păcatul a umblat la șuruburi și a dereglat, mai fin sau mai brutal, sistemul făpturii mele, așa încât acesta a devenit chiar dușmanul și asasinul meu! Plan sinucigaș!
[1] Max Lucado, No Wonder They Call Him the Savior (Nu-i de mirare că Îl numesc Mântuitorul), 1986.