Vă mulțumim pentru numărul mare de comenzi! Din acest motiv, livrările pot întârzia puțin.
Ne cerem scuze și vă mulțumim pentru înțelegere!

Ieri ai terminat de citit capitolul 9 – Confruntarea din pustie.

Dacă dorești să participi și la concurs, iată link-ul pentru test - https://forms.gle/Jkuc3nv4nAFPkbgR9
Nu uita că ai doar 24 de ore la dispoziție pentru a trimite testul completat.

Astăzi continuăm lectura cărții Galileeanul cu prima parte din capitolul 10 – „Stă scris!”.

Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!

 

Lângă orașul Huelva, pe coasta de sud a Spaniei, se odihnește un ofițer britanic pe nume William Martin. A murit în timpul războiului, fără să știe niciodată ce mare contribuție a adus el la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. N-a putut afla pentru că murise de pneumonie într-un spital englez, cu câteva zile înainte de bravura lui de pe front... Nu înțelegeți prea bine? Iată și clarificarea:

Forțele Aliate invadaseră Africa de Nord. Trupele lui Rommel fuseseră respinse și părăseau teatrul de luptă african. Următorul pas din strategia Aliaților era debarcarea în Sicilia, idee pe care nemții deja o anticipau. Ca să dejoace planurile nemților, Aliații au hotărât să recurgă la o stratagemă, folosind... cadavrul maiorului.

Într-o noapte de aprilie 1943, pe ruta obișnuită a zborurilor avioanelor aliate de-a lungul coastelor din sudul Spaniei, un submarin britanic ieși la suprafață și îl slobozi pe răposatul William Martin în mare, împreună cu o bărcuță de cauciuc și o vâslă. În buzunarul lui de la piept ascunseseră niște „documente secrete” care dezvăluiau că debarcarea Aliaților urma să se facă nu în Sicilia, ci în Grecia și Sardinia. Corpul maiorului a plutit încet spre mal, alături de bărcuța cu o vâslă.

A doua zi, serviciile germane de spionaj care patrulau prin zona de coastă a Spaniei au găsit cadavrul și au tras concluzia că William Martin pierise în naufragiu, în cursul unei misiuni secrete. Documentele din buzunarul acestuia au fost socotite drept mană cerească. Din ofițer în ofițer, ele au ajuns în cele din urmă pe biroul de lucru al lui Hitler.

Cu înțelepciunea aceluia care dă o mare lovitură, Hitler a dislocat o mare parte din trupele sale din Italia, transferându-le în Grecia și Sardinia, astfel că, în iulie 1943, Aliații au putut debarca cu ușurință în Sicilia și apoi în Italia.

Gândul mi se întoarce spre un alt război. Tot frontul era în mișcare. Pe când Fiul lui Dumnezeu Își pregătea „debarcarea” în Betleem, diavolul se străduia să reușească un atac diversionist. Cu mult timp înaintea erei ciberneticii, Lucifer a anticipat rolul vital al informației. În acest domeniu a investit el timp și resurse. Știa că un singur document interceptat sau o singură informație falsificată și strecurată în mâinile adversarului putea aduce lovitura decisivă pentru victorie.

Midway. La 4 iunie 1942, o mare confruntare militară avea loc în largul arhipelagului Midway. De ea urma să depindă soarta războiului din Pacific. Printr-o mișcare a Providenței, cu numai câteva luni înainte, căpitanul american Joseph Rochefort, cantonat în Hawaii, descifrase codul secret al marinei japoneze, implicit strategia japonezilor de a ataca atolul Midway. Pentru americani, în ciuda faptului că se aflau în inferioritate numerică, cu trei portavioane contra patru, cu numai opt crucișătoare contra 23, fără niciun cuirasat în fața a 11 cuirasate japoneze și cu o capacitate aeriană pe jumătate cât aviația de luptă japoneză de luptă, bătălia de la Midway nu mai avea surprize. Grație informației, Chester Nimitz a îngenuncheat Japonia, care și-a pierdut cea mai mare parte din flota aeriană: fără portavioanele scufundate, cam 300 de avioane japoneze s-au prăbușit în mare!

Debarcarea. La 6 iunie 1944, Aliații au declanșat marea debarcare din Normandia. Germania fusese cu totul luată prin surprindere, cu toate că, încă din 18 februarie 1944, colonelul Meyer de la serviciile secrete germane decodificase datele exacte ale debarcării. Pentru că Himmler, din pricina fricțiunilor dintre serviciile de informații germane, nu le dădea nicio atenție, ele au fost trimise de repetate ori la autoritățile de resort. Hitler, după ce le citește, le declară documente false, diversiune! Abia la două zile de la declanșarea operațiunii Overlord, statul major german se trezește la realitate. Nu însă și Hitler. Abia către sfârșitul lui august realizează el că „diversiunea” era chiar „debarcarea decisivă”. Era prea târziu însă...

Informația! Iată puterea-cheie a Marii lupte! Atacul în forță este spectaculos, dar consecințele lui sunt reduse. În statul major luciferian, un plan strategic secret fusese pus în acțiune cu avizul „prioritate de categoria zero”. Informația lui Dumnezeu trebuia distrusă cu orice chip și un alt set de informații trebuia să-i ocupe locul.

Portretul lui Dumnezeu

Pentru neamul de oameni tăiați de la pomul vieții, pribegi pe pământul pârjolit de luptă, Dumnezeu a trimis o scrisoare. Adevăruri de mult uitate erau reaprinse și altele noi le erau împărtășite. Mai mult decât lucruri, scrisoarea le vorbea despre o Persoană, despre Tatăl. Chipul milei și al dreptății trebuia să convingă generațiile amăgite de propaganda vrăjmașului că Tatăl nu i-a părăsit și că nicio barieră nu va fi prea înaltă ca să împiedice brațul salvării.

Această scrisoare sosită în cursul a XV veacuri este Biblia. Ea strânge istorii și principii care descoperă adevăruri fundamentale cu privire la Dumnezeu, numite doctrine. Fiecare doctrină înfățișează un anumit aspect al caracterului lui Dumnezeu, ca o pietricică smălțuită într-un mare mozaic. Chipul Lui înfățișat în scrisoare depinde de aportul fiecărei pietricele. Astfel, dacă vei schimba o singură doctrină, vei schimba întregul și vei avea la sfârșit chipul unui monstru.

Portretul-robot. Când detectivii caută să identifice un răufăcător, ei confruntă martorii cu diferitele elemente ale unui chip uman. Mai întâi conturul feței: „Așa arăta?” Și le montează pe rând conturul oval, apoi cel rotund sau cel prelung. După clarificarea primului aspect, detectivii merg mai departe: nasul, ochii, fruntea, pomeții, părul, mustățile etc. Schimbarea unui singur element din portretul-robot ar putea avea drept consecință arestarea unui nevinovat.

Pentru reconstituirea caracterului lui Dumnezeu, Scriptura conține toate elementele de doctrină. Fiecare pagină a ei furnizează una sau mai multe pietricele la locul lor, exact ca în portretul-robot. Cât de mult contează fiecare doctrină, fiecare pietricică!

Nazismul. În providența lui Dumnezeu, națiunea germană a fost instrumentul folosit pentru a readuce între oameni Biblia. În 1455, Johannes Gutenberg tipărise prima Biblie. Reforma lui Martin Luther făcea ca Biblia să fie cartea cea mai căutată și citită. Până și măcelarii din vremea lui Luther, între două vânzări, discutau teologie cu Biblia pe tejghea. Impactul Bibliei asupra civilizației germane a fost puternic și de lungă durată, făcând din națiunea germană un exemplu de conștiință morală, civică și profesională. Europa este în bună măsură ceea ce civilizația germană a făcut-o. E destul să colinzi prin paginile enciclopediei ca să descoperi lista de germani iluștri care, efectiv, au determinat destinele filozofiei, științei, tehnicii, teologiei, literaturii și muzicii.

Acum mă întreb: Cum a fost cu putință ca o țară atât de luminată să decadă până în mlaștina celui mai oribil genocid; să inunde Europa cu cca un milion de SS-iști, capabili să sugrume fără tresărire copilași nevinovați? Ce factor a putut produce o schimbare de 180 de grade în mersul poporului german?

Un singur lucru: doctrina. Mai întâi a fost doctrina darwinistă, a luptei pentru existență și a dominării celui mai puternic; apoi doctrina rasei ariene; apoi doctrina naționalistă, pangermanistă, pe care Füehrerul și-a clădit cei patru stâlpi ai nazismului: „Ein Raum, ein Volk, ein Boden, ein Führer!”[1]

Nu-i așa că, atunci când doctrina stabilește un eșafodaj strâmb, tot ce va fi clădit deasupra va fi strâmb. Chiar și oamenii de bine și sinceri, urmărindu-i logica impecabilă construită pe eșafodajul strâmb, vor putea fi lesne convinși. Vă dați seama ce forță colosală exercită felul de a gândi, sau doctrina, asupra vieții întregi?

Când Isus Hristos a înfruntat diavolul în pustie, S-a folosit doar de Cuvântul Bibliei și a biruit. Identificându-Se cu revelația divină pentru că El Însuși a inspirat-o, Isus S-a numit pe Sine „Cuvântul” (Ioan 1:1-3,14). În cei 33 de ani ce-au urmat, El a întrupat toate principiile Bibliei, dovedindu-le desăvârșite! „Cuvântul S-a făcut trup” tocmai ca să le descopere oamenilor caracterul lui Dumnezeu, același revelat în Biblie. Iată de ce Marea luptă declanșată împotriva lui Isus a devenit o luptă împotriva Cuvântului. Iar Șarpele cel bătrân a hotărât: „Acest «stă scris» trebuie odată să dispară!”

O datină rebelă

„Atunci, niște farisei și niște cărturari din Ierusalim au venit la Isus și I-au zis: «Pentru ce calcă ucenicii Tăi datina bătrânilor?»” (Matei 15:1,2). Din principiu, nimeni nu poate sau n-ar trebui să aibă nimic contra tradiției. Gândește-te că noi suntem ceea ce suntem pentru că există tradiții care ne-au plămădit simțirea și gândirea. Dacă aș umbla în fustiță de soldat scoțian, aș fi de râsul lumii. Dar nu al lumii scoțiene. Pentru scoțieni, ea reprezintă un simbol al identității lor. Cred că și Mântuitorul gândea la fel. Se născuse ca iudeu și a purtat cu respect tradițiile neamului avraamic.

Nici capitolul acesta nu s-ar fi născut dacă, la întrebarea fariseilor de mai sus, Isus n-ar fi răspuns cu indignare: „Dar voi de ce călcați porunca lui Dumnezeu în folosul datinii voastre?” (Matei 15:3). „Datină” este un sinonim pentru „tradiție”.[2] Datina este bună cât timp nu intră în conflict cu Cuvântul lui Dumnezeu. Din clipa în care încearcă să concureze Cuvântul, datina își trădează imediat originea – „made in Satan” – și se afirmă ca instrument de subminare a fundamentului clădit de Însuși Hristos.

Dar, în fond, despre ce era vorba în disputa cu fariseii? „Spălatul mâinilor”...? Cetățeanul mileniului III care citește pasajul rămâne nedumerit. Orice om civilizat se spală pe mâini înainte să mănânce. E o chestiune de igienă și de bun-simț. În lumina înțelegerii de azi, fariseii aceștia nu erau deloc absurzi. În mintea cititorului însă rămâne un mare semn de întrebare: Ce conflict vedea Isus între un principiu sanitar atât de important și... Cuvântul lui Dumnezeu? Prin ce era rebel un asemenea obicei sănătos?

„Spălatul mâinilor”

Cetățeanul iudeu din secolul I pricepea cu totul altfel „spălarea mâinilor”. Ea nu avea nicio legătură cu igiena. Era un ritual cu așa-zise semnificații „spirituale”. Plecând de la rânduiala spălării ceremoniale pe care Dumnezeu o dăduse preoților (Leviticul 16:24; Numeri 19:7,21), fariseii au transferat acest ritual și asupra laicilor care doreau să fie foarte sfinți. Înainte de a săvârși acte de cult (care, prin extensie, ajunseseră să înglobeze și activități curente, până la atingerea pâinii), acești preasfinți își spălau mâinile sau tot trupul, ba chiar și hainele și patul[3] (Marcu 7:4).

În ce fel se efectua spălarea? În Orient, apa e scumpă. Cantitatea minimă de apă pentru o „spălare a mâinilor” era limitată la... o coajă de ou. Această cantitate se turna în mâna făcută căuș și era rotită și clătinată în jurul palmei, până când erau udate și degetele. Apoi era turnată în palma cealaltă pentru aceeași procedură, după care se umezeau dosul palmei, degetele și gata. În cazul în care fariseul era în pustie și n-avea deloc apă nici cât o coajă de ou, era îngăduit să mimeze ritualul pe uscat. Astfel, ritualul era împlinit.

Dar „spălarea mâinilor” nu era singura datină. Mântuitorul mai enumeră una sau chiar două cu această ocazie. Ele erau însă cu sutele. Aceste tradiții începuseră să apară din secolul al II-lea î.Hr., odată cu mișcarea fariseilor. După ce câștigaseră recunoașterea prin perpetuarea lor timp de câteva decenii, ele deveniseră respectabile pentru că erau „ale bătrânilor”. Cu timpul, toate aceste tradiții au fost culese în Talmud (care înseamnă „Învățătură” – în ebraică). Acest volum se împărțea în „Repetare” (Mișna) și „Completare” (Ghemara).

 

[1] Un spațiu, un popor, un teritoriu, un conducător” (în germană).

[2] În greacă: „paradosis”.

[3] Oracolele Sibiline III, 591. Datina apare în jurul secolului II î.Hr.