Întrucât autoritatea spirituală vine de la Autor, de la Dumnezeu, și întrucât aceste datini aveau nevoie de aureola de autoritate, fariseii puneau pe seama lui Dumnezeu toate aceste datini, ca aceea a spălării mâinilor. În Talmudul babilonian scrie: „Binecuvântat fii Tu, Dumnezeule, care ne-ai sfințit și ne-ai poruncit să ne spălăm mâinile.”[1] Și ce urmează mai departe? Dacă datina venea chiar de la Dumnezeu, atunci fie că nu-ți „spălai mâinile”, fie omorai un om, era tot pe-acolo! Rabbi Jose spunea: „Să mănânci cu mâinile nespălate este un păcat la fel de mare ca și adulterul.”
⁕ Rabbi Akiva (40–135 d.Hr.) a fost poate cel mai mare învățat iudeu al erei creștine. El a fondat o școală rabinică și a stabilit modul de interpretare a Torei. El este părintele Mișnei, cel care a cules și a sistematizat toată tradiția orală iudaică de câteva secole. Akiva afirma că „legea scrisă” și „tradiția orală” constituie o unitate, atribuind astfel aceeași autoritate și datinilor, și Cuvântului (!). Rabbi Akiva a prins ambele războaie iudeo-romane. Când insurgentul Bar Kohba a chemat poporul la insurecție împotriva Romei, în 132 d.Hr., Rabbi Akiva – pe atunci de 92 de ani – a făcut imensa greșeală să-l proclame pe Bar Kohba drept Mesia! Întrucât Akiva câștigase un credit aproape dumnezeiesc, poporul l-a crezut. A urmat un război sângeros și inegal, încheiat cu înăbușirea în sânge a răscoalei. Romanii l-au prins și pe Akiva și l-au biciuit până la moarte. În timp ce era încă arestat, bătrânul a cerut un pahar de apă. Pe când îi aducea apa și puțină mâncare, sclavul roman s-a împiedicat și a vărsat aproape toată cana. Cu ce mai rămăsese pe fundul ei, abia putea bea o gură sau două. Akiva a luat mai întâi apa, zicând: „Prefer să mor de sete decât să calc tradiția bătrânilor.” Și a turnat apa în palmă, ca să împlinească abluțiunea tradițională.
„Corban”
Isus a demascat tocmai aceste tradiții, sfințite de om și nu de Dumnezeu, întrucât fuseseră ridicate mai presus de Cuvântul divin. „Pentru ce călcați porunca lui Dumnezeu în folosul datinii voastre!”
Exemplul la care Mântuitorul S-a referit vizează conflictul dintre porunca a cincea și datina „corban” (Matei 15:4-6). Termenul vine din ebraicul korban și înseamnă „dar”, un dar închinat Domnului, consacrat exclusiv pentru o utilizare sfântă (ca în Leviticul 1:2). Credinciosul putea închina orice lucru Domnului. El putea merge și mai departe, zicând: „Doamne, Îți dau și casa mea, și contul meu de la bancă, și... tot.” Iar oamenii lui Dumnezeu, preoții, primeau totul cu bucurie.
Dacă însă tatăl acelui credincios atât de darnic cu Dumnezeu ar fi venit la el, în baston, cerându-i să-l ajute pentru că nu mai avea ce mânca, acela probabil ar fi ridicat din umeri și ar fi spus: „Îmi pare așa de rău, tăticule, dar tot cu ce te puteam ajuta am închinat Domnului. Du-te-n pace...”
Problema mai avea o față și mai perfidă. Dacă cineva declara „corban”, nu însemna că valorile acelea erau chiar atunci înstrăinate. Dimpotrivă! Ele puteau fi reținute de dătătorul voios cât timp trăia și uzufructul lor putea fi utilizat în măsura nevoilor omului. Ele erau considerate ca și când ar fi închinate lui Dumnezeu. Unde era atunci câștigul? Abia la moartea dătătorului veneau portăreii de la Templu și ridicau ceea ce fusese închinat Domnului – dacă mai rămăsese ceva.
Dacă omului sau moștenitorului îi părea rău de promisiunea făcută la ananghie, atunci se întrunea consiliul de arbitraj al fariseilor, care, de regulă, hotăra după Numeri 30:2, declarând că jurământul trebuie să rămână în picioare și respectat întocmai.[2]
Sămânța de conflict
În discuția lui Isus cu fariseii exista o pricină. Care? Mă aștept să identifici din prima ochire elementul de conflict. Este același pe care l-am găsit în istoria lui Cain și Abel, a fiilor lui Dumnezeu și cei ai omului, a Turnului Babel cu Nimrod... Este același pe care-l regăsești în toate religiile concurente celei biblice. Este aceeași teză fluturată de suporterii New Age. Este străvechea competiție pentru autoritate, lansată de pretențiile umaniste ale fiilor omului! Care pe care!
În felul în care rabinii apreciau tradiția și pe erudiții ei, se observă o înălțare a înțelepciunii omenești mai presus de cea a lui Dumnezeu! De exemplu, când tradiția iudaică îl elogiază pe rabinul Hilel, spune: „Dumnezeu Însuși studiază câte trei ore pe zi scrierile lui Hilel și este uimit de înțelepciunea lui...” Iar despre Rabbi Akiva au spus că a fost mai înțelept chiar decât Moise – cu toate că Moise avusese parte de inspirația divină!
Prezența Fiului lui Dumnezeu pe pământul sfânt dezvelește atitudinea arogantă a conducătorilor religioși. Miroase a război. Se apropie confruntarea. Pe de o parte stă Cuvântul lui Dumnezeu; de cealaltă parte e tradiția oamenilor. E porunca Lui față-n față cu porunca strămoșilor. În esență – Hristos versus omul.
Toiagul fricii
⁕ Scrisoarea Sf. Anton. Eram elev de clasa a cincea, când mi-a ajuns o scrisorică. Venea de demult, din Evul Mediu. Fusese rescrisă, tradusă, răsmultiplicată, transmisă din generație în generație. Scrisoarea venise fără plic. Era o simplă foiță, scrisă cu creionul, pe care cineva – poate vreun coleg de clasă – mi-o strecurase în ghiozdan... Am citit-o și am rămas pe gânduri... „Scrisoarea Sfântului Anton. Dacă vei scrie această scrisoare de zece ori și o vei da mai departe, atunci vei avea parte de un mare noroc. Cutare... din Franța a făcut exact așa și, peste o lună, a câștigat la Loto un milion de franci. Cutare... din Lyon, în schimb, a aruncat-o. A doua zi i-a murit câinele, sau copilul, sau nevasta etc. Tot așa ți se va întâmpla și ție dacă...”
Cum am ajuns acasă, m-am dus la tata și i-am zis: „Tăticule, dă-mi hârtie. Vreau să scriu ceva...” Cerându-mi lămuriri, a înțeles tărășenia și mi-a explicat că respectabila scrisoare este o superstiție. A luat-o și – spre groaza mea – a rupt-o... Câteva zile am tot urmărit câinele din curte. Dar nu s-a întâmplat nimic.
Aș fi uitat de scrisoarea Sf. Anton dacă nu aș mai fi găsit replici ale ei în cutia poștală de mai multe ori. Era la fel de țintuită în frică și în promisiuni de mari noroace.
⁕ Zeul rău. În 1867, misionarul norvegian Lars Skrefsrud a descoperit în regiunea din nordul orașului Calcutta, India, un popor de peste două milioane de oameni. După auzirea Evangheliei, bătrânii lor și-au amintit că multe dintre adevărurile Evangheliei le cunoscuseră în vechime; că, la început de tot, ei se închinaseră „Dumnezeului adevărat”, dar că au ajuns să se închine duhurilor munților. „De ce lor?” i-a întrebat misionarul. „Pentru că de ei ne temem”... Și la ei, ca și la alte popoare primitive, lucra același raționament: „Zeii cei buni sunt buni; și pentru că sunt buni, ei nu ne fac rău. De aceea ne închinăm zeilor răi, ca să-i îmbunăm, pentru că zeii răi sunt răi și sunt gata să ne blesteme...”
Concurentă cu autoritatea, datina se dublează de cele mai multe ori cu amenințarea blestemului. În sprijinul ei, datina cheamă toiagul fricii. În lipsa autorității spirituale, datina a descoperit în frică forța care să frângă mulțimile. În comparație cu glasul fricii, glasul Evangheliei pare atât de blajin și de mioritic!
Zona moralei
Într-una dintre discuțiile savuroase cu un prieten, am aflat o idee pe care vreau să ți-o împărtășesc:
Orice om urmărește în viață aceste valori. Când aud cuvântul „valori”, mintea se duce imediat la bunurile materiale: bani, mașină, covrigi, aspirine, laptop etc. Acestea, într-adevăr, sunt valori, dar fac parte din domeniul utilitar. Ele pot fi sau pot lipsi într-o măsură, fără să ne afecteze ființa lăuntrică, personalitatea. Cu veacuri în urmă, oamenii de atunci n-aveau niciuna dintre ele, și totuși erau mulțumiți, ba chiar au produs valori spirituale! Din nefericire, domeniul utilitar a devenit singura sferă de valori pentru omul materialist, al cărui suflet a devenit slăbănog, ca o stafie.
Valorile spirituale însă, distincte de cele utilitare, sunt valorile care răspund la frământările minții și ale sufletului. Unii le-au împărțit în trei domenii: Binele, Adevărul și Frumosul.
De Adevăr – de exemplu: de „adevărul despre nori”, sau „adevărul despre cromozomi” – se ocupă știința. În funcție de domeniu, există diferite științe: de nori se ocupă geografia fizică, iar de cromozomi – genetica...
De Frumos – de exemplu: frumosul culorilor, frumosul volumelor, frumosul sunetelor – se ocupă arta. În funcție de domeniu: de culori se ocupă pictura; de volume – arhitectura și sculptura; iar de sunete, muzica.
De Bine – de exemplu: „dacă e bine să mă răzbun”; „e bine să privesc un film porno”; „e bine să laud pe șefu’” – se ocupă morala.
Atât știința, cât și arta s-au dezvoltat incredibil, depășind imaginația noastră. În schimb, morala – care ar fi trebuit să rămână neschimbată – se află într-un grav declin. În timp ce pentru științe există Academia de Științe sau institutele de specialitate care monitorizează dezvoltarea lor, iar pentru arte există iarăși foruri care promovează artele, cine se ocupă de morală? Unii zic că filozofia. Într-o măsură, ea investighează domeniul, însă într-o manieră înaltă și atât de sofisticată încât omul de rând n-ajunge s-o priceapă. În plus, filozofiile sunt foarte diferite între ele, ba chiar se contrazic uneori în probleme de morală. Atunci – tribunalul? În niciun caz. Tribunalul se ocupă cu lipsa moralei, cu fărădelegile care apar din cauza faptului că morala a ajuns să fie ignorată!
Și atunci, cine?
⁕ Avortul. Suntem în România, în ianuarie 1990. Cu numai o lună înainte, femeia care comitea un avort era judecată și condamnată pentru omucidere. După numai câteva zile, legile se schimbă și avortul devine „onorabil”, în ciuda faptului că în lume, anual 55 000 000 de fetuși sunt aruncați la gunoi. În Cuba, avortul este considerat ca lipsă de patriotism și crimă contra statului. În China suprapopulată, avortul este considerat, dimpotrivă, o faptă patriotică.
Mă întreb: Cum e posibilă această variație de sens, de la imoral la moral? Oare o faptă nu e prin natura lucrurilor bună sau rea? Ea devine bună sau rea, ca girueta de tablă de pe hornul casei?
⁕ Essex. În memoriile sale, publicate în The Journal of Voyages and Travels, George Pollard, căpitanul balenierei naufragiate Essex, povestește o istorie oribilă. Urmărind cu încăpățânare o balenă, vânătorii nu reușesc decât s-o înfurie. Parcă mânată de o inteligență diabolică, balena se repede de câteva ori în corabie și o zdrobește în largul oceanului. Bărcile de salvare îi culeg pe naufragiați, doar ca să le rezerve o agonie lentă de zile întregi sub un soare arzător. Fără vreo altă speranță, lipsiți de apă și hrană, supraviețuitorii încep să mănânce cadavrele celor care mureau. Din nefericire însă, de câteva zile n-a mai murit nimeni. Apucați toți de același gând, fârtații au căzut de acord să lucreze moral. Așa că, în mod cinstit, au tras la sorți pentru cine să fie omorât și mâncat. Căpitanul scrie: „Sorțul a căzut pe un elev-marinar. Bietul băiat, scheletic și transfigurat, a ezitat câteva clipe, apoi și-a pus capul pe marginea bărcii și a răspuns: «Îmi este totuna, la fel ca oricăruia dintre voi pe care ar fi căzut sorții.» A fost îndată omorât și devorat...”
De ce te scuturi, dacă morala o stabilește omul, în funcție de situație?
[1] Talmudul Babilonian, Berachoth 606.
[2] Mișna, Nedarim V, 6.