Nordul magnetic
Hotărât, NU! Morala n-o poate stabili omul egoist și oportunist, pentru simplul fapt că morala – prin definiție – îl are ca punct de referință pe celălalt, pe semen și binele acestuia, și nu pe ego. Recunoașterea și respectarea celuilalt se cheamă altruism. Esența altruismului este iubirea. Iată-ne ajunși la capătul potecii logice: Dacă iubirea este esența moralei și dacă „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:8), mai poate exista vreun altul care să stabilească binele sau răul? La creațiune, Dumnezeu l-a întocmit pe om după calapodul iubirii. Și, ca să nu existe niciun dubiu, iubirea a fost arătată în Isus Hristos – Cuvântul întrupat și exemplificarea Cuvântului scris.
Biblia este singurul manual legitim de morală din lume. Obiectul ei nu este nici adevărul științific și nici frumosul estetic. Ea tratează despre binele real pe care Dumnezeu l-a statornicit la Creațiune, în absența totală a răului, când a zis că toate „erau foarte bune” (Geneza 1:31). Tema primelor capitole din Biblie este tocmai istoria răului pe pământ: de la avertizarea dată omului cu privire la posibilitatea apariției răului („pomul cunoștinței binelui și răului” – Geneza 2:15,17); la modalitatea în care a apărut răul, ca un intrus („ispitirea și căderea” – Geneza 3:1-7); apoi cuibărirea răului în ființa umană („Cain și Abel” – Geneza 4:6,7); terminând cu generalizarea răului („Potopul” – Geneza 6:5). Urmărind istoria decadenței morale, Biblia etalează lupta lui Dumnezeu de a-l readuce pe om pe linia binelui. Tema fundamentală a Bibliei este conflictul dintre bine și rău, adică marea luptă. Atât situațiile pe care le relatează, cât și învățăturile explicite pe care eroii cărții le exprimă, sunt toate centrate pe axa moralei. „Ți s-a arătat, omule, ce este bine și ce alta cere Domnul de la tine, decât să faci dreptate, să iubești mila și să umbli smerit cu Dumnezeul tău?” (Mica 6:8).
Întrucât autoritatea morală este cea mai puternică formă de dominare (prin faptul că este neschimbătoare și, deci, este mai presus de autoritatea științifică, artistică, chiar și politică), omul – mânat de o nesătulă dorință după putere – râvnește să pună mâna pe ea. Căci cine pune mâna pe autoritatea morală poate dicta și manipula masele. Până și sceptrul politic se înclină în fața autorității omului de la altar și-i face curte...
În marea luptă de pe pământ, Hristos și Scriptura reprezintă singura autoritate morală. Cuvântul scris reprezintă reperul moral pentru orice om de sub soare, la fel cum legile lui Newton reprezintă un reper indiscutabil și aici, și pretutindeni.
Acesta și este motivul pentru care diavolul, prin reprezentanții săi, a căutat să se așeze „în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu”. Scopul său era să suprime autoritatea lui Dumnezeu exprimată în Sfânta Scriptură, iar în locul ei să-și așeze el însuși propria autoritate. Aceasta, nu doar în păcătoșii răzvrătiți, pe care oricum îi domina, ci în special în copiii sinceri ai lui Dumnezeu, cei care i-au rămas credincioși...
Istoria lumii ne desfășoară o hartă detaliată a celei mai ample operațiuni de învăluire în scopul însușirii autorității divine. Pe ea se poate identifica strategia prin care vrăjmașul a acționat și încă mai acționează. Forțele sale sunt dirijate în trei acțiuni de suprimare a Cuvântului: 1) oprirea accesului direct la Cuvânt; 2) relativizarea Cuvântului și 3) substituirea Cuvântului cu un „cuvânt” surogat. Toate aceste direcții strategice, pe cât sunt de străvechi, pe atât de ascuțite și eficiente se dovedesc și astăzi. Invariabil, istoria se repetă.
Suprimarea Cuvântului (1): Oprirea accesului la Scriptură
⁕ Șang Ti. Cu 2 600 de ani înainte de nașterea creștinismului și cu 2 000 de ani înainte de apariția budismului și a confucianismului, în China exista o religie deosebit de înaltă și curată, fără idoli și fără vicii. Tot poporul se închina Dumnezeului nevăzut și bun, Șang Ti, pentru mila și dragostea Sa de oameni. Secolele au trecut și, odată cu prăbușirea dinastiei Zhou (770 î.Hr.), în religia chinezilor s-a produs o revoluție fundamentală. Noul împărat a socotit că Șang Ti este atât de mare și sfânt încât oamenii de rând erau nevrednici chiar și să se apropie de El. De aceea, împăratul a interzis tuturor să I se mai închine. În schimb, împăratul – singurul vrednic să I se închine – avea să îi reprezinte la tronul milei. Dacă cineva ar fi vrut să-I ceară sau să-I aducă ceva, era destul să i se adreseze împăratului, iar suveranul urma să mijlocească el înaintea lui Șang Ti.
Argumentația era logică... Cu timpul, socotind că Șang Ti trebuia să fi fost foarte ocupat cu lucruri mai importante decât afacerile nesemnificative ale indivizilor, vizitele împăratului în sala de audiență a lui Șang Ti s-au împuținat, ajungând la o dată pe an. Era destul. Blocarea relației nemijlocite a omului din popor cu Dumnezeul său a născut un vid spiritual îndelungat, astfel că, atunci când niște religii de pe la vecini au pătruns și în China, poporul – însetat după adorare și devoțiune – le-a îmbrățișat de îndată.
Strategia ilustrată mai sus a fost aplicată de diavol în creștinismul timpuriu. Dacă la început toți creștinii trăiau ca frații, având parte egală la Cuvânt, predicare și mărturisire publică, curând lucrarea vrăjmașului a început să-și arate fața.
⁕ Ignațiu, episcop de Antiohia (martirizat în anul 110 d.Hr.), a fost un bun creștin. El fusese arestat în timpul unei prigoane și osândit să fie dus la Roma pentru a fi dat la lei. În călătoria sa către Roma, cu ocazia popasului în Smirna, Ignațiu a scris șapte epistole cu sfaturi și încurajări către bisericile existente în Asia Mică. În trei dintre ele[1], Ignațiu enunță niște principii pe care unii istorici le interpretează ca fiind primul indiciu a viitorului clericalism. El pare că s-a referit la un fel de structură monarhică, avându-l în vârful piramidei pe episcop – tradus „supraveghetor”, rol îndeplinit de simplul „prezbiter” – căruia îi sublinia autoritatea[2] cu mai multă emfază decât apostolul Pavel. Ignațiu afirma că pacea și unitatea nu se puteau atinge în biserică decât adunați în jurul episcopului. La data aceea, numele de „cler” încă nu era cunoscut.
Odată însă cu privilegiile pe care Constantin cel Mare le-a acordat episcopilor (începând din 316), și mai târziu cu extinderea și legiferarea lor de către Teodosiu al II-lea (438), o structură ierarhică s-a cristalizat în biserică, fapt ce îi detașa pe slujitori de mireni. Episcopii și subalternii lor au fost numiți „kleros” – respectiv „moștenirea” lui Dumnezeu – iar restul închinătorilor – „laos”, norod. Cei cu funcții dobândeau superioritate și multă onoare din partea celorlalți.
La fel cum se întâmplase și cu bieții chinezi, relația dintre creștin și Dumnezeu ajunge să fie intermediată de cler. Oamenii de rând erau împiedicați să ajungă la Cuvântul scris. Cât pentru majoritatea analfabetă, Cuvântul – rostit anume în limba latină, neînțeleasă de vulg – învăluia slujba într-o aură de mister. Monopolizarea totală a „Cuvântului” a devenit flagrant de vizibilă în Evul Mediu...
File de istorie neagră
1199 – La data când în sudul Franței circulau evangheliile traduse de cathari, Papa Innocentiu al III-lea declara în bula sa: „Cei care traduc evangheliile sau epistolele, sau Psaltirea în limba franceză, să fie cenzurați și condamnați. Misterele credinței nu trebuie date oricui.”[3]
1229 – După 20 de ani de cruciade contra catharilor, dându-și seama de ineficiența armelor, Conciliul din Toulouse înființează îngrozitoarea „Inchiziție”, destinată să lupte permanent contra ereticilor, folosind chiar și tortura. Canonul 14 al Conciliului hotăra: „Interzicem permisiunea ca părți din Vechiul și Noul Testament să existe în mâinile laicilor. În mod special interzicem ca părți ale Bibliei să fie traduse în limba populară.”[4]
1234 – Conciliul din Tarragona, canonul 2, întărește decizia: „Nimeni n-are voie să posede cărțile Vechiului și Noului Testament în limba lui. Dacă le posedă cineva, trebuie să le aducă la episcopul local în timp de opt zile după promulgarea acestui decret, ca să fie arse. În caz contrar, fie că e vorba de cleric sau laic, va fi arestat până la clarificarea suspiciunilor.”[5]
1377 – Papa Grigore al XI-lea, mâniat de faptul că rectorul Universității Oxford, John Wycliffe, traducea pentru prima oară Biblia în limba poporului, decretează cinci bule la rând contra lui, declarându-l „maestrul ereziei”... Parlamentul și regele însă nu îndrăznesc să aducă la îndeplinire ordinul de arestare, de teama imensei popularități de care Wycliffe se bucura în toată Anglia.
1408 – La 24 de ani după moartea lui John Wycliffe, Al treilea Sinod de la Oxford condamnă toate traducerile engleze ale Bibliei: „De aceea, poruncim ca nicio traducere a textului Sfintei Scripturi să nu se facă în engleză sau orice altă limbă, sub pedeapsa excomunicării și a pedepsei pentru susținere, erezie sau rătăcire.”[6]
1415 – La Conciliul din Constanța, care îl condamna pe Jan Hus la rug pentru vina de a fi tradus evangheliile în limba cehă, John Wycliffe este condamnat postum ca „ticălosul acela ciumat al ereziei blestemate, fiul șarpelui celui vechi, care și-a umplut paharul nelegiuirii până acolo că a inventat noua traducere a Scripturilor în limba maternă”...
1428 – La 44 de ani după moartea lui Wycliffe, drept pedeapsă, episcopul Flemming îi dezgroapă rămășițele, le arde și împrăștie cenușa în râul Swift.
1551 – În Spania apare Indexul catolic al cărților interzise, care pune pe lista neagră „toate Bibliile traduse în limba maternă”. De atunci, toate traducerile în limba poporului au fost vânate de Inchiziție.
1559 – Papa Pius al IV-lea, la Conciliul de la Trent, anunță Indexul Cărților prohibite:
Regula a 4-a: „Citirea Sfintei Scripturi în limba maternă aduce mai multă pagubă decât câștig. De aceea, oricine citește sau are în posesia lui fără permisiune asemenea traduceri nu poate fi absolvit de păcatul lui până nu predă aceste Biblii.”[7]
1713 – Papa Clement al XI-lea, în Constituția Dogmatică, afirmă: „Sunt cu totul eretice următoarele declarații:
Art. 79: „E necesar ca oricine, oricând și oriunde, să studieze spiritul, pietatea și misterele Sfintei Scripturi.”
Art. 80: „Citirea Scripturii este deschisă tuturor.”
1794 – Papa Pius al VI-lea, în Constituția Auctorem Fidei, declara ca eretică următoarea afirmație: „Citirea Scripturilor Sfinte este privilegiul oricui.”[8]
În 1824 – Papa Leon al XII-lea, urmat, în 1844, de Papa Grigore XVI; și, în 1866, de Papa Pius al IX-lea, condamnă toate „așa-numitele Societăți Biblice... (care) produc o evanghelie a diavolului”.
Parcă înadins ca să se pună capăt oricărei îndoieli cu privire la acuratețea acestor date, Agenția Reuter, la 22 ianuarie 1998, dă publicității următoarea știre: „În arhivele de curând deschise publicului de către Vatican, se găsește Indexul cărților interzise, prin care credincioșii romano-catolici erau opriți să citească sau să posede – sub pedeapsa excomunicării – Biblia și traducerile ei în limba maternă... Indexul cărților prohibite a fost abrogat oficial abia în 1966.”
Și uite cum, pe nesimțite, clerul realizează infamul transfer de autoritate, în virtutea căruia condamnă și arde pe rug pe oricine nu i se supune și, mai ales, pe cei care apără autoritatea Cuvântului lui Hristos.
[1] Epistolele către Efeseni 8:1, Magnezieni 4 și Trallieni 7.
[2] „Epi-scopos”, în greacă, „supraveghetor”; un alt termen care desemna pe „prezbiteros” – pe „mai bătrân”-ul drept conducător de adunare.
[3] Denzinger-Schonmetzer, Enchiridion Symbolorum, pp. 770–771.
[4] Pierre Allix, Ecclesiastical History of Ancient Churches of the Albigenses, 1821.
[5] D. Lortsch, Histoire de la Bible en France, 1910.
[6] The Western Watchman, 9 august 1894.
[7] David Wilkins, Councils and Ecclesiastical Documents..., Oxford 1869.
[8] Henry Denzinger, Enchiridion Symbolorum, 1957.