O pagina pe zi editia a patra

RELAȚIILE CARE NE VINDECĂ

SCRISORILE UNUI FOST ATEU CĂTRE DUMNEZEU

BUNI ȘI MÂNIOȘI

DANIEL. FIU DE DUMNEZEU - VOL.5

DRUMUL SPRE EMAUS

Detalii: Scris de: Lucian Cristescu; Categorie: O pagina pe zi editia a patra; Publicat: 25 Octombrie 2024

Nordul magnetic

Hotărât, NU! Morala n-o poate stabili omul egoist și oportunist, pentru simplul fapt că morala – prin definiție – îl are ca punct de referință pe celălalt, pe semen și binele acestuia, și nu pe ego. Recunoașterea și respectarea celuilalt se cheamă altruism. Esența altruismului este iubirea. Iată-ne ajunși la capătul potecii logice: Dacă iubirea este esența moralei și dacă „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:8), mai poate exista vreun altul care să stabilească binele sau răul? La creațiune, Dumnezeu l-a întocmit pe om după calapodul iubirii. Și, ca să nu existe niciun dubiu, iubirea a fost arătată în Isus Hristos – Cuvântul întrupat și exemplificarea Cuvântului scris.

Biblia este singurul manual legitim de morală din lume. Obiectul ei nu este nici adevărul științific și nici frumosul estetic. Ea tratează despre binele real pe care Dumnezeu l-a statornicit la Creațiune, în absența totală a răului, când a zis că toate „erau foarte bune” (Geneza 1:31). Tema primelor capitole din Biblie este tocmai istoria răului pe pământ: de la avertizarea dată omului cu privire la posibilitatea apariției răului („pomul cunoștinței binelui și răului” – Geneza 2:15,17); la modalitatea în care a apărut răul, ca un intrus („ispitirea și căderea” – Geneza 3:1-7); apoi cuibărirea răului în ființa umană („Cain și Abel” – Geneza 4:6,7); terminând cu generalizarea răului („Potopul” – Geneza 6:5). Urmărind istoria decadenței morale, Biblia etalează lupta lui Dumnezeu de a-l readuce pe om pe linia binelui. Tema fundamentală a Bibliei este conflictul dintre bine și rău, adică marea luptă. Atât situațiile pe care le relatează, cât și învățăturile explicite pe care eroii cărții le exprimă, sunt toate centrate pe axa moralei. „Ți s-a arătat, omule, ce este bine și ce alta cere Domnul de la tine, decât să faci dreptate, să iubești mila și să umbli smerit cu Dumnezeul tău?” (Mica 6:8).

Întrucât autoritatea morală este cea mai puternică formă de dominare (prin faptul că este neschimbătoare și, deci, este mai presus de autoritatea științifică, artistică, chiar și politică), omul – mânat de o nesătulă dorință după putere – râvnește să pună mâna pe ea. Căci cine pune mâna pe autoritatea morală poate dicta și manipula masele. Până și sceptrul politic se înclină în fața autorității omului de la altar și-i face curte...

În marea luptă de pe pământ, Hristos și Scriptura reprezintă singura autoritate morală. Cuvântul scris reprezintă reperul moral pentru orice om de sub soare, la fel cum legile lui Newton reprezintă un reper indiscutabil și aici, și pretutindeni.

Acesta și este motivul pentru care diavolul, prin reprezentanții săi, a căutat să se așeze „în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu”. Scopul său era să suprime autoritatea lui Dumnezeu exprimată în Sfânta Scriptură, iar în locul ei să-și așeze el însuși propria autoritate. Aceasta, nu doar în păcătoșii răzvrătiți, pe care oricum îi domina, ci în special în copiii sinceri ai lui Dumnezeu, cei care i-au rămas credincioși...

Istoria lumii ne desfășoară o hartă detaliată a celei mai ample operațiuni de învăluire în scopul însușirii autorității divine. Pe ea se poate identifica strategia prin care vrăjmașul a acționat și încă mai acționează. Forțele sale sunt dirijate în trei acțiuni de suprimare a Cuvântului: 1) oprirea accesului direct la Cuvânt; 2) relativizarea Cuvântului și 3) substituirea Cuvântului cu un „cuvânt” surogat. Toate aceste direcții strategice, pe cât sunt de străvechi, pe atât de ascuțite și eficiente se dovedesc și astăzi. Invariabil, istoria se repetă.

Suprimarea Cuvântului (1): Oprirea accesului la Scriptură

⁕ Șang Ti. Cu 2 600 de ani înainte de nașterea creștinismului și cu 2 000 de ani înainte de apariția budismului și a confucianismului, în China exista o religie deosebit de înaltă și curată, fără idoli și fără vicii. Tot poporul se închina Dumnezeului nevăzut și bun, Șang Ti, pentru mila și dragostea Sa de oameni. Secolele au trecut și, odată cu prăbușirea dinastiei Zhou (770 î.Hr.), în religia chinezilor s-a produs o revoluție fundamentală. Noul împărat a socotit că Șang Ti este atât de mare și sfânt încât oamenii de rând erau nevrednici chiar și să se apropie de El. De aceea, împăratul a interzis tuturor să I se mai închine. În schimb, împăratul – singurul vrednic să I se închine – avea să îi reprezinte la tronul milei. Dacă cineva ar fi vrut să-I ceară sau să-I aducă ceva, era destul să i se adreseze împăratului, iar suveranul urma să mijlocească el înaintea lui Șang Ti.

Argumentația era logică... Cu timpul, socotind că Șang Ti trebuia să fi fost foarte ocupat cu lucruri mai importante decât afacerile nesemnificative ale indivizilor, vizitele împăratului în sala de audiență a lui Șang Ti s-au împuținat, ajungând la o dată pe an. Era destul. Blocarea relației nemijlocite a omului din popor cu Dumnezeul său a născut un vid spiritual îndelungat, astfel că, atunci când niște religii de pe la vecini au pătruns și în China, poporul – însetat după adorare și devoțiune – le-a îmbrățișat de îndată.

Strategia ilustrată mai sus a fost aplicată de diavol în creștinismul timpuriu. Dacă la început toți creștinii trăiau ca frații, având parte egală la Cuvânt, predicare și mărturisire publică, curând lucrarea vrăjmașului a început să-și arate fața.

⁕ Ignațiu, episcop de Antiohia (martirizat în anul 110 d.Hr.), a fost un bun creștin. El fusese arestat în timpul unei prigoane și osândit să fie dus la Roma pentru a fi dat la lei. În călătoria sa către Roma, cu ocazia popasului în Smirna, Ignațiu a scris șapte epistole cu sfaturi și încurajări către bisericile existente în Asia Mică. În trei dintre ele^{^[1]}, Ignațiu enunță niște principii pe care unii istorici le interpretează ca fiind primul indiciu a viitorului clericalism. El pare că s-a referit la un fel de structură monarhică, avându-l în vârful piramidei pe episcop – tradus „supraveghetor”, rol îndeplinit de simplul „prezbiter” – căruia îi sublinia autoritatea^{^[2]} cu mai multă emfază decât apostolul Pavel. Ignațiu afirma că pacea și unitatea nu se puteau atinge în biserică decât adunați în jurul episcopului. La data aceea, numele de „cler” încă nu era cunoscut.

Odată însă cu privilegiile pe care Constantin cel Mare le-a acordat episcopilor (începând din 316), și mai târziu cu extinderea și legiferarea lor de către Teodosiu al II-lea (438), o structură ierarhică s-a cristalizat în biserică, fapt ce îi detașa pe slujitori de mireni. Episcopii și subalternii lor au fost numiți „kleros” – respectiv „moștenirea” lui Dumnezeu – iar restul închinătorilor – „laos”, norod. Cei cu funcții dobândeau superioritate și multă onoare din partea celorlalți.

La fel cum se întâmplase și cu bieții chinezi, relația dintre creștin și Dumnezeu ajunge să fie intermediată de cler. Oamenii de rând erau împiedicați să ajungă la Cuvântul scris. Cât pentru majoritatea analfabetă, Cuvântul – rostit anume în limba latină, neînțeleasă de vulg – învăluia slujba într-o aură de mister. Monopolizarea totală a „Cuvântului” a devenit flagrant de vizibilă în Evul Mediu...

File de istorie neagră

1199 – La data când în sudul Franței circulau evangheliile traduse de cathari, Papa Innocentiu al III-lea declara în bula sa: „Cei care traduc evangheliile sau epistolele, sau Psaltirea în limba franceză, să fie cenzurați și condamnați. Misterele credinței nu trebuie date oricui.”^{^[3]}

1229 – După 20 de ani de cruciade contra catharilor, dându-și seama de ineficiența armelor, Conciliul din Toulouse înființează îngrozitoarea „Inchiziție”, destinată să lupte permanent contra ereticilor, folosind chiar și tortura. Canonul 14 al Conciliului hotăra: „Interzicem permisiunea ca părți din Vechiul și Noul Testament să existe în mâinile laicilor. În mod special interzicem ca părți ale Bibliei să fie traduse în limba populară.”^{^[4]}

1234 – Conciliul din Tarragona, canonul 2, întărește decizia: „Nimeni n-are voie să posede cărțile Vechiului și Noului Testament în limba lui. Dacă le posedă cineva, trebuie să le aducă la episcopul local în timp de opt zile după promulgarea acestui decret, ca să fie arse. În caz contrar, fie că e vorba de cleric sau laic, va fi arestat până la clarificarea suspiciunilor.”^{^[5]}

1377 – Papa Grigore al XI-lea, mâniat de faptul că rectorul Universității Oxford, John Wycliffe, traducea pentru prima oară Biblia în limba poporului, decretează cinci bule la rând contra lui, declarându-l „maestrul ereziei”... Parlamentul și regele însă nu îndrăznesc să aducă la îndeplinire ordinul de arestare, de teama imensei popularități de care Wycliffe se bucura în toată Anglia.

1408 – La 24 de ani după moartea lui John Wycliffe, Al treilea Sinod de la Oxford condamnă toate traducerile engleze ale Bibliei: „De aceea, poruncim ca nicio traducere a textului Sfintei Scripturi să nu se facă în engleză sau orice altă limbă, sub pedeapsa excomunicării și a pedepsei pentru susținere, erezie sau rătăcire.”^{^[6]}

1415 – La Conciliul din Constanța, care îl condamna pe Jan Hus la rug pentru vina de a fi tradus evangheliile în limba cehă, John Wycliffe este condamnat postum ca „ticălosul acela ciumat al ereziei blestemate, fiul șarpelui celui vechi, care și-a umplut paharul nelegiuirii până acolo că a inventat noua traducere a Scripturilor în limba maternă”...

1428 – La 44 de ani după moartea lui Wycliffe, drept pedeapsă, episcopul Flemming îi dezgroapă rămășițele, le arde și împrăștie cenușa în râul Swift.

1551 – În Spania apare Indexul catolic al cărților interzise, care pune pe lista neagră „toate Bibliile traduse în limba maternă”. De atunci, toate traducerile în limba poporului au fost vânate de Inchiziție.

1559 – Papa Pius al IV-lea, la Conciliul de la Trent, anunță Indexul Cărților prohibite:

Regula a 4-a: „Citirea Sfintei Scripturi în limba maternă aduce mai multă pagubă decât câștig. De aceea, oricine citește sau are în posesia lui fără permisiune asemenea traduceri nu poate fi absolvit de păcatul lui până nu predă aceste Biblii.”^{^[7]}

1713 – Papa Clement al XI-lea, în Constituția Dogmatică, afirmă: „Sunt cu totul eretice următoarele declarații:

Art. 79: „E necesar ca oricine, oricând și oriunde, să studieze spiritul, pietatea și misterele Sfintei Scripturi.”

Art. 80: „Citirea Scripturii este deschisă tuturor.”

1794 – Papa Pius al VI-lea, în Constituția Auctorem Fidei, declara ca eretică următoarea afirmație: „Citirea Scripturilor Sfinte este privilegiul oricui.”^{^[8]}

În 1824 – Papa Leon al XII-lea, urmat, în 1844, de Papa Grigore XVI; și, în 1866, de Papa Pius al IX-lea, condamnă toate „așa-numitele Societăți Biblice... (care) produc o evanghelie a diavolului”.

Parcă înadins ca să se pună capăt oricărei îndoieli cu privire la acuratețea acestor date, Agenția Reuter, la 22 ianuarie 1998, dă publicității următoarea știre: „În arhivele de curând deschise publicului de către Vatican, se găsește Indexul cărților interzise, prin care credincioșii romano-catolici erau opriți să citească sau să posede – sub pedeapsa excomunicării – Biblia și traducerile ei în limba maternă... Indexul cărților prohibite a fost abrogat oficial abia în 1966.”

Și uite cum, pe nesimțite, clerul realizează infamul transfer de autoritate, în virtutea căruia condamnă și arde pe rug pe oricine nu i se supune și, mai ales, pe cei care apără autoritatea Cuvântului lui Hristos.

^{^[1]} Epistolele către Efeseni 8:1, Magnezieni 4 și Trallieni 7.

^{^[2]} „Epi-scopos”, în greacă, „supraveghetor”; un alt termen care desemna pe „prezbiteros” – pe „mai bătrân”-ul drept conducător de adunare.

^{^[3]} Denzinger-Schonmetzer, Enchiridion Symbolorum, pp. 770–771.

^{^[4]} Pierre Allix, Ecclesiastical History of Ancient Churches of the Albigenses, 1821.

^{^[5]} D. Lortsch, Histoire de la Bible en France, 1910.

^{^[6]} The Western Watchman, 9 august 1894.

^{^[7]} David Wilkins, Councils and Ecclesiastical Documents..., Oxford 1869.

^{^[8]} Henry Denzinger, Enchiridion Symbolorum, 1957.

Detalii: Scris de: Lucian Cristescu; Categorie: O pagina pe zi editia a patra; Publicat: 26 Octombrie 2024

⁕ Tyndale. În 1521, la Cambridge, la Hanul Calul Alb, se întâlneau regulat câțiva profesori și magiștri de la universitate pentru o bere și discuții înalte. Pe lângă ei veneau și dascăli mai tineri, ca să învețe de la bătrâni. Printre ei era tânărul William Tyndale, absolvent la Oxford și pedagog în casa unui nobil din Cambridge. La data aceea, nici nu-i trecea prin gând cât de mult îl vor influența acele discuții. Subiectul cel mai discutat era Scriptura... De curând, flacăra Reformei germane izbucnise și, cu toate că nu exista nici ziar, nici un alt mijloc de comunicare, știrile circulau grație negustorilor, care erau întotdeauna informați. Printre cărturari, câțiva aveau o versiune a Noului Testament în latină, dintre cele traduse de „răzvrătitul” Erasmus din Rotterdam și tipărite de Johannes Froben, din Basel. Discuțiile din tavernă au făcut să se nască în inima lui Tyndale convingerea că doar Biblia poate reforma practicile și doctrinele bisericii, că fiecare credincios trebuie să fie în stare să citească Biblia în limba sa maternă. Dar încă nu exista nicio copie tipărită în engleză. John Wycliffe tradusese, într-adevăr, Scriptura în 1382, dar ea nu exista decât în câteva zeci de manuscrise... Și pentru că nimeni nu ardea de nerăbdare să le vadă tipărite, Tyndale se hotărăște să treacă la acțiune. Într-o seară, Tyndale le-a spus colegilor: „Dacă Dumnezeu îmi păstrează viața câțiva ani buni, atunci voi face ca un flăcău care mână plugul să știe mai multă Biblie decât știți voi!”

Dar abia se urnește proiectul, că administratorii puterii au și aflat de el: „Ascultă, tinere, să nu te pună necuratu’ să faci ceva!” Tyndale, care voia cu orice preț să-și ducă planul la capăt, se refugiază în Germania, susținut de un negustor bogat. În 1525, șpalturile pentru Noul Testament în engleză sunt pregătite în orașul Köln. Dar urmăritorii l-au depistat și aici. Atunci se refugiază la Worms, unde tipărește prima ediție engleză a Noului Testament. Lucrarea sa este de mare valoare. Spre supărarea regelui, în 1526, primele exemplare pătrund în Anglia. Aflat tot în exil de teama prigonitorilor, Tyndale începe să traducă și Vechiul Testament. Prelații strigau: „Găsiți-l și aduceți-l pe William Tyndale ca să dea socoteală!” Din Germania, Tyndale se refugiază în Belgia, la Antwerpen. În 1535, el tipărește aici a doua ediție revizuită a Noului Testament. Dar n-apucă să termine traducerea Vechiului Testament că, prin trădarea unor „prieteni” din Londra, este depistat și prins în ascunzătoarea sa din Antwerpen. Chiar și în temniță, Tyndale tot mai corectează versiunea Noului Testament. La 6 octombrie 1536, la vârsta de numai 42 de ani, omul cel atât de îndrăgostit de Scriptură este ars pe rug lângă Bruxelles. Mai întâi însă prigonitorii au grijă să-l sugrume, ca nu cumva să se poată adresa mulțimii adunate. În aceeași zi, în Catedrala Sf. Paul, din Londra, bat clopotele: câteva exemplare din edițiile sale sunt arse ceremonios. Degeaba! Tyndale murea răzbunat. La data aceea, peste 50 000 de exemplare ale Noului Testament circulau în Anglia! La numai un an după aceea, apărea la Antwerpen și Vechiul Testament tradus de el!

Ultimele cuvinte ale lui Tyndale au fost: „Doamne, deschide ochii regelui.” Și Dumnezeu l-a ascultat pe robul Său. Munca sa avea să constituie baza tuturor traducerilor ulterioare ale Bibliei în engleză. Sub îngrijirea regelui Iacob I (1603–1625), versiunea Tyndale a fost aproape integral inclusă în versiunea oficială din 1611 a regelui, cunoscută sub numele de King James Version.

Suprimarea Cuvântului (2): Relativizarea Bibliei

⁕ Noua Biblie. În ziarul Libertatea (28 septembrie 2001, p. 7), apărea titlul incendiar: „Biblia va fi modificată! Experții de la Vatican pregătesc o revizuire a Cărții sfinte.” Redactorul prelua un articol publicat de cotidianul La Stampa, din Torino, Italia.

„Cărturarii Vaticanului se pregătesc să rescrie Biblia, în care vor încorpora «revelații» cuprinse în vechile suluri descoperite la Marea Moartă. Câțiva teologi și istorici se vor întâlni în Italia luna aceasta, ca să pună în mișcare o lucrare potențial explozivă, de a insera detalii despre viața și timpul lui Isus Hristos, care susțin părerea celor care-L interpretează pe Hristos ca fiind un revoluționar ce a luptat contra opresiunii politice.

Dominicanul Gianluigi Boschi, preot și teolog din Vatican, a declarat cotidianului La Stampa că o comisie internațională de cărturari a primit undă verde de la papă, ca să «aducă la zi» Biblia prin adăugiri culese din vechile suluri. Inițiativa va fi anunțată oficial la o conferință, în cadrul Universității din Modena, pe 26 septembrie 2001. Dr. Martyn Percy, canonicul Universității din Sheffield, a apreciat inițiativa.

«Degeaba cred unii că Biblia ne-a fost dată în forma aceasta de cineva din ceruri. S-a modificat și se va mai modifica pe viitor!»”

Ciudat. Articolul n-a stârnit nicio reacție. Ochii cititorului au trecut peste el ca peste o curiozitate printre multele după care dai din umeri: „Și ce dacă?”

Schimbarea de atitudine este urmarea unui proces lent, de relativizare a Scripturii. „Ce atâta «Biblie»? A fost și ea scrisă tot de oameni!” Vorbirea aceasta, cu înfățișare rațională, nu spune totul. Ea ascunde partea a doua a declarației: Dacă Biblia a fost scrisă de oameni, atunci înseamnă că n-a fost revelată de Dumnezeu. Și mai departe: Deci nu există Revelație, nici Duhul Sfânt și nici Providența care să fi vegheat ca „scrisoarea Tatălui” să ajungă la destinație, nealterată de imixtiunea omenească. Relativizarea Scripturii este tot diversiunea maestrului de contrafaceri, care lingușește rațiunea umană ca fiind incomparabil mai iscusită ca Dumnezeu.

Decizia Vaticanului din 2001 nu este totuși un lucru nou. În mod absurd, istoria se repetă: La nici 30 de ani de la moartea lui Ioan, ultimul apostol, un curent dezlănțuit răvășește cu putere creștinismul. Este gnosticismul.^{^[1]}

⁕ Marcion. Unul dintre cei mai redutabili gnostici ai secolului al II-lea a fost Marcion. Winston Walker (în Istoria Bisericii Creștine) îl descrie pe Marcion ca pe un bogat negustor de corăbii, originar din Asia Mică. Ajuns în Roma prin anii 138–139, este câștigat la credința creștină și, ca mulțumire, face o donație semnificativă. Din nefericire însă, convertirea lui s-a dovedit superficială, căci un anume filozof, Cerdo, reușește să-l abată cu teoriile sale gnostice. Curând, Marcion prinde vântul lui Cerdo în pânzele sale și devine principalul exponent al gnosticismului secolului al II-lea. Pentru ereziile sale, în anul 144 d.Hr., Biserica din Roma îl excomunică. În ciuda acestei măsuri disciplinare, mișcarea provocată de Marcion capătă o mare influență.

Marca cea mai distinctivă a gnosticismului lui Marcion constă în felul său unic în care trata Scripturile. În opinia lui, Vechiul Testament trebuia lepădat fără mustrări de cuget, în timp ce Noul Testament trebuia epurat serios, păstrându-se doar scrierile lui Pavel, și nici ele toate... Cât privește evangheliile, trebuiau eliminate, cu excepția Evangheliei după Luca, dar și aceea... ușurată de o serie de capitole, cam „jidovești”... Autoritatea care hotăra ce trebuie și ce nu trebuie păstrat era exclusiv rațiunea lui incitată de antiiudaism și filozofie grecească. De la el ne-a rămas așa-numitul „Canon al lui Marcion”, o listă a cărților considerate de el inspirate, și care trebuiau să facă parte din Biblie. Meritul cel mare al canonului său constă în faptul că Marcion a listat în prealabil, pe rând, toate cărțile Noului Testament aflate pe-atunci în circulație, lăsându-ne astfel dovada că deja la data aceea timpurie exista exact același Nou Testament ca și cel din Biblia de astăzi.

Se povestește că bătrânul Policarp, ucenic al apostolului Ioan, l-a întâlnit odată pe Marcion la Roma. „Mă cunoști?” a întrebat cu îndrăzneală Marcion. „Da”, a răspuns Policarp, „ești întâiul născut al lui Satana.”

Din nou, istoria se repetă. Ceea ce a făcut atunci Marcion aveau să facă și teologii germani ai protestantismului târziu, în special Școala de la Tübingen. Luându-l în serios pe Marcion, liderul școlii, Ferdinand Christian Baur considera că Noul Testament este compromisul pur omenesc la care s-a ajuns, prin negociere, între curentul iudeo-creștin și cel păgâno-creștin. Timp de aproape un secol (1826–1910), influența Școlii de la Tübingen a continuat să discrediteze inspirația Noului Testament. Ca un efect, teologia liberală de astăzi continuă să cenzureze Biblia punând-o sub testul raționalist al autenticității.

Reforma germană apăruse ca un protest contra abordării mistice, „gnostice” a Sfintelor Scripturi. „Dumnezeu ne-a dat minte”, spuneau reformatorii, „ca să ne apropiem de El nu numai cu inima, ci și cu tot cugetul nostru!” Scriptura devenise astfel un obiect de studiu reverențios. Din nefericire, protestantismul – prin faptul că a înălțat rațiunea mai presus de inspirație – a fost „altoit” de curentul gândirii pozitiviste și „științifice”.

Știința și credința

De mult există o gelozie între credință și știință, ca între doi adversari. În timpul dictaturii comuniste se spunea că „știința bate credința”. Care este raportul între acestea două? Sunt ele făcute să se excludă? Sau să se confunde? Sau poate să stea într-o altă relație? Să luăm fiecare termen în discuție.

Știința este sistemul de legi care explică funcționarea lumii naturale. Știința n-ar putea exista fără reguli precise. Dacă 2 x 2 ar face uneori 4, alteori 5, iar în cazuri deosebite chiar 9, atunci n-ar mai exista aritmetica. Dacă din „5 pâini și 2 pești” pot mânca uneori 2 adulți, alteori 9 și într-un caz deosebit 5 000 de oameni, atunci iarăși n-ar putea exista calcul economic. Știința – ca să fie știință – este în căutare de legi. Aceste legi se stabilesc doar pe bază de „fapte științifice”. Un „fapt științific” trebuie să fie repetabil și măsurabil. Dacă un corp în cădere liberă cade întotdeauna în jos sau dacă o foaie de hârtie pusă în foc arde întotdeauna – fapte măsurabile și repetabile –, atunci identificăm legea gravitației, respectiv legea combustiei celulozei. Știința culege aceste legi, stabilind cauzalități prin care omul să înțeleagă realitatea naturală și materială.

Știința, ca să rămână știință, nu ia în calcul decât lucrurile care constituie „fapte științifice”. Faptul că un om este vindecat de cancer prin rugăciune – lucru care nu poate fi repetat la comandă –, deși, obiectiv și demonstrabil, nu poate constitui „fapt științific”, pentru că nu este repetabil. Miracolele, chiar dacă există, nu se supun legilor materiale, ci unei alte categorii de legi. Așa s-a întâmplat cu luarea lui Ilie la cer, când un corp în „cădere liberă” a luat-o în sus, și nu în jos; la fel s-a întâmplat cu atâtea Biblii aruncate în foc, care n-au vrut să ardă...

^{^[1]} O prezentare sintetică și succintă a gnosticismului se găsește în capitolul 11, p. 260.

Detalii: Scris de: Lucian Cristescu; Categorie: O pagina pe zi editia a patra; Publicat: 27 Octombrie 2024

⁕ Howard Hamlin, medic, chirurg de război și consilier al generalului MacArthur, a fost trimis să viziteze Hiroshima după capitulare, într-un program de ajutorare a victimelor după explozia bombei atomice. Printre alte obiective, a vizitat și locul unde fusese marea bibliotecă Asano. Spre marea lui uimire, dintre miile de volume existente, o singură carte a supraviețuit uluitoarei temperaturi a exploziei nucleare. Era Biblia tradusă în japoneză. În jurnalul său a notat: „Că a fost întâmplare, că a fost providență – nu știu! Un singur lucru știu, că azi și aici am înaintea mea dovada concretă și tangibilă că unicul obiect care a rezistat bombei atomice este Cuvântul lui Dumnezeu. Dintre miile de volume ale acestei uriașe biblioteci, doar Evanghelia lui Isus Hristos a supraviețuit.”^{^[1]}

Minunile fac parte dintr-o altă dimensiune a existenței, pe care știința n-o poate investiga și nici categorisi. De ce? Pentru că n-are instrumente ca să le poată aborda. Să fie limpede: Știința se limitează doar la faptele științifice și emite doar legi care să explice cauzalitatea lumii naturale, nu și a realității supranaturale.

De minuni se ocupă însă Revelația lui Dumnezeu, Biblia. Toată concepția biblică se construiește pe altceva decât pe „faptul științific”: mai întâi a fost o creație din nimic; apoi facerea omului din... pământ; și a femeii lui dintr-o coastă; și tot așa... până la întruparea Domnului Hristos și la învierea Lui... Niciuna din faptele mai sus amintite nu sunt „fapte științifice”, pentru că ele nu se produc în mod natural și regulat. Biblia este mărturia solidă că lumea aceasta, a noastră, se interferează necurmat cu lumea invizibilă și nematerială care funcționează altfel decât realitatea materială.

Este ca și când te-ai uita noaptea în două feluri: mai întâi cu ochiul liber, apoi prin ochelari cu raze infraroșii... Vei rămâne uimit să vezi două realități cu totul diferite, dar care fac parte din aceeași lume.

⁕ Razele infraroșii. De la Kepler și Galilei (secolul XVII), astronomia s-a dezvoltat spectaculos. Cerul cunoscut s-a îmbogățit cu mii de noi nume de corpuri cerești... Pe la începutul secolului XX, devenise clar că astronomia urma să se plafoneze... Elaborarea unor instrumente mai performante, dar din aceeași generație de telescoape (pe bază de unde luminoase), nu mai putea aduce informații revoluționare. Mijloacele clasice, oricât de sofisticate, completau doar dosarele existente. Prin anii ’20, un astronom american, W. W. Coblenz, are ideea să aplice una dintre descoperirile marelui savant Sir William Herschel și construiește primul telescop pe unde infraroșii. Și o lume existentă și până atunci, dar inaccesibilă instrumentelor pe bază de unde luminoase, i se descoperă deodată savantului uimit: sute de noi corpuri cerești sunt localizate. Prin acest nou sistem, s-a ajuns să se descopere, printre altele, norii de materii solide în jurul stelei Vega – care pot oferi sugestii cu privire la formarea sistemelor planetare; cât și identificarea sursei roiului de meteoriți Geminide.

Asemănătoare este și relația dintre modul științific de a cunoaște lumea („raze luminoase”) și cel al revelației („raze infraroșii”). Iată și concluzia: știința și credința nu sunt concurente. Ele nu „sunt doi șefi în competiție pentru un singur scaun”. Știința și credința sunt două părți ale aceluiași întreg. Unde se termină știința cu legile sale materiale, acolo începe credința cu legile ei spirituale.

Din nefericire, spuneam, protestantismul și-a asumat atitudini raționale și a vrut să devină „științific”. Dacă folosești cuvântul „științific” sugerând exigența în actul analizei și înțelegerii, nu-i nimic rău. Dacă însă aplici sensul „științific” limitând totul la domeniul material și eliminând tot ce e supranatural, atunci comiți o aberație: amputezi realitatea nematerială și, implicit, arunci în aer esența credinței. Cu alte cuvinte, pornești de la premisa că Dumnezeu, cu lumea Sa supranaturală, nu poate să existe pentru motivul că „nu poate fi măsurat și nici repetat”...

În această capcană raționalistă a căzut protestantismul. Din șanțul „misticismului” a ajuns în celălalt șanț, al „raționalismului”. Teologii raționaliști au pus mintea lor pe masă și au zis: „Ia să vedem ce anume din Biblie se potrivește cu mintea mea științifică.” În acest fel au ajuns să dea la o parte, rând pe rând, tot ce este supranatural.

Liberalismul

⁕ Bultmann. Un reprezentant modern al abordării „științifice” a Bibliei este teologul german Rudolf Bultmann (1884–1976). Cărturar erudit, dar raționalist până în măduva oaselor și influențat serios de existențialismul lui Heidegger, Rudolf Bultmann a hotărât să „strecoare” Biblia prin „ciurul rațiunii” și să vadă ce e și ce nu e realitate din ea. Tot ce nu trecea dincolo trebuia să fi fost pus acolo doar pentru o anumită semnificație simbolică, mitologică. Adică era acolo nu ca un raport faptic, ci pentru a transmite un mesaj bisericii aflate în derută și care avea nevoie de o încurajare, de exemplu: că până și moartea nu mai este un dușman pentru cel ce crede în Dumnezeu. Iată de ce, zicea Bultmann, a fost introdus mitul „învierii lui Hristos”. Desigur, zicea el, nimeni din biserica primară nu lua învierea lui Isus ca pe o realitate, ci ca pe o solie spirituală.

Felul în care Bultmann citea Biblia se cheamă „demitologizare”. Bun cunoscător și al limbii aramaice, Bultmann a încercat să examineze – după părerea lui – ce putea fi autentic și ce nu din tot ce s-a scris în evanghelii, trecând textul lor grecesc prin ciurul corespondentului aramaic. Toate pasajele care în opinia lui nu corespundeau cu limbajul și construcția aramaică trebuie să fi fost adăugate ulterior. Ca și Marcion de pe vremuri, Bultmann hotăra ce este și ce nu este din Biblie Cuvântul lui Dumnezeu.

În cazul acesta, cine deține autoritatea? Cuvântul lui Hristos sau omul? Desigur, omul, pentru că el e cel care disecă, cântărește și decide „ce este adevărul”. Dacă însă mai adaugi că oamenii gândesc diferit, atunci ceea ce pentru unul este „adevăr”, pentru altul va fi „fals”. Așa s-a născut pluralismul.

Raționalismul de tip Bultmann este o expresie a filozofiei umaniste, de superioritate a rațiunii umane față de revelația lui Dumnezeu. Din ucenic, creștinul devine un critic al revelației divine. Efectele dezastruoase ale teologiei raționaliste se pot măsura după dezinteresul contemporanilor față de Biblie și interesul crescând față de Mișcarea New Age. Bine spunea un comentator: „Dacă nu mai crezi în Dumnezeu, necazul nu este că nu vei mai crede nimic, ci că vei ajunge să crezi orice.”

Între Marcion și Bultmann n-a fost un gol. Relativizarea a lucrat constant de la început, ca rugina pe dinăuntru, până când azi, oamenii au ajuns să prefere o „teologie fără Biblie”, adică să ne făurim noi înșine un sistem teologic bazat pe ce cădem noi de acord... un fel de ecumenism umanist.

Subminarea Cuvântului (3): substituirea Scripturii

Nu-i destul doar să oprești accesul direct la Cuvânt (1) și nici doar să relativizezi Cuvântul (2). Golul de autoritate creat prin înlăturarea subtilă a autorității spirituale a lui Hristos – Cuvântul scris și Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu – trebuia ocupat de o altă sursă de autoritate și de altă natură, care să pretindă o greutate cel puțin egală.

În situația „tronului vacant”, încă de la începuturile bisericii s-a anunțat un străvechi candidat: datina. Oricine caută originea ei n-o va găsi punctual, pentru că tradiția, ca și mitul, se pierde în timp. Modul în care tradiția se produce și se impune este contrar felului în care se manifestă revelația. Aceasta din urmă apare totdeauna punctuală, în împrejurări precise de loc și timp și prin persoane identificabile. De exemplu: Cele Zece Porunci au fost date în anul 1445 î.Hr., în pustia Sinai, de către Dumnezeu poporului Israel, prin Moise. Botezul creștin prin scufundare a fost instituit de Isus Hristos la porunca Sa expresă, în ultima Sa întrevedere cu ucenicii, înainte de înălțare, în anul 31 d.Hr. etc.

Dimpotrivă, tradiția se instalează pe furiș. Niciodată n-o alegi în prealabil. Doar o recunoști după ce a apărut și s-a generalizat. Autoritatea ei emană de la oameni: „Așa am pomenit”, „așa face toată lumea”, „este moștenirea străbunilor”...

În privința tradiției, cronicarii istoriei creștinismului nu pot oferi altceva decât mărturiile care constată prezența ei, fie în tonuri luminoase, fie de lamentare.

File de istorie cenușie

362 d.Hr. – Episcopul Vigilanțiu din Galia se jeluia că slujba divină a degenerat din ce în ce mai mult prin practici noi și că și-a pierdut astfel curăția.^{^[2]}

362 d.Hr. – Împăratul Iulian Apostatul le reproșa creștinilor: „Din păcate voi, creștinii, nu rămâneți la învățătura apostolilor... Cine poate găsi o listă exactă a inovațiilor voastre adăugate, a introducerii multor moaște ale morților ca obiect de închinare? Ați umplut toate locurile cu morminte și cu monumente.”^{^[3]}

Secolul III – „În primele trei secole nu se cunoaște sărbătorirea Sfintei Fecioare.”^{^[4]}

Secolul IV – „În jumătatea a doua a secolului IV se iviră secte ce se întreceau în onorarea îngerilor, a Mariei și a sfinților; de la anul 373, secta Coliridiensis, în Arabia, compusă preponderent din femei, dădeau Fecioarei Maria închinarea dumnezeiască ca adorație și aduceau ca jertfă o plăcintă (colivis), la fel cum păgânii aduceau odinioară o astfel de jertfă zeiței Ceres.”^{^[5]}

Secolul IV – „Arnobiu din Sica, Africanul..., combate fumigațiile de tămâie adoptate din cultul păgân. Probabil că nu se cunoștea niciun fel de tămâiere în biserica creștină în cele dintâi trei secole...”^{^[6]}

„Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului a fost serbată din secolul al V-lea în Siria, iar de la sfârșitul secolului al VI-lea a devenit generală și obligatorie prin dispozițiile împăratului Mauriciu (582–602).”^{^[7]}

Secolul V – „Chiril din Alexandria: Deci, după ce S-a arătat Hristos, e păcat și întinăciune a stărui în slujirea în «umbre» (ritualuri vechi testamentare) și a se aduce lui Dumnezeu fie grăsime, fie tămâie.”^{^[8]}

Secolul V – Ieronim de Betleem: „Orice tradiție care nu există în Scriptură este vrednică de disprețuit și vrednică de lepădat. Cei care susțin o anumită tradiție apostolică, lipsită însă de autoritatea Bibliei, se află sub sabia mâniei lui Dumnezeu.”

1120 – Abelard, călugăr catolic, dezvăluie în lucrarea Sic et non („Da și nu”) aproximativ 150 de contradicții bătătoare la ochi între tradiție și Biblie, cât și între diferitele tradiții sfinte.

1270 – Toma d’Aquino, în Summa Theologiae, scria: „Tradiția ar trebui să fie luată doar probabilă, și nu ca regulă, și de fiecare dată cu discernământ.”

1559 – Conciliul de la Trent (1545–1563) hotărăște în mod solemn că, dacă ar fi să comparăm Biblia cu tradiția, pe primul loc trebuie pusă tradiția drept criteriu unic, iar Biblia trebuie subordonată ei.

Un lucru este important să surprindem în ceea ce privește tradiția: În timp ce Scriptura pune accentul principal pe „a fi”: pe o inimă născută din nou, relație personală cu Dumnezeu, iubire față de aproapele..., tradiția pune accentul pe „a face”. Aici este și efectul cel mai distorsionant al tradiției: că înlocuiește religia credinței și închinarea „în duh și adevăr” (Ioan 4:23,24), cu ritualismul, cu închinarea în faceri și nefaceri. Practic, Dumnezeul tradiției este altul decât Cel al Scripturii; El va fi mulțumit și cu tributuri materiale și temporale!

^{^[1]} Howard Hamlin, Provocarea Orientului, redă și o fotocopie a cărții.

^{^[2]} Badea Cireșeanu, Tezaurul liturgic, vol . I, p. 1910.

^{^[3]} Walter Kaufmann, Religiile în patru dimensiuni, p. 147.

^{^[4]} I. Mihălcescu, Istoria bisericească universală, vol. I, București, 1975, p. 166.

^{^[5]} Dr. C. Chiricescu, Istoria dogmelor, Curs litografiat, 1904, p. 163.

^{^[6]} Badea Cireșeanu, Tezaurul liturgic, vol. II, București, 1911, cu aprobarea Sf. Sinod, p. 407.

^{^[7]} Mihălcescu, Istoria bisericească universală, vol. I, 1975, p. 320.

^{^[8]} Pr. dr. Dumitru Stăniloaie, în Scrieri, partea I, 1991, p. 356.

Detalii: Scris de: Lucian Cristescu; Categorie: O pagina pe zi editia a patra; Publicat: 28 Octombrie 2024

Indulgențele

Din această concepție întemeiată pe „faceri și nefaceri” au apărut în mod treptat și indulgențele. Ele se bazează pe ideea că Isus a suferit mai mult decât ar fi fost necesar pentru salvarea sfinților și că mulți sfinți și martiri au săvârșit mai multe fapte bune decât au fost cerute pentru mântuirea lor. Toate aceste merite suplimentare ar alcătui o „bancă de merite” pe care biserica ar avea dreptul să le administreze după cum dorește. Cheia acestui tezaur o ține papa. Oricine simte că meritele sale nu sunt îndeajuns ca să-l promoveze la cer nu trebuie decât să solicite o suplimentare din depozitul duhovnicesc, contra unei sume rezonabile.

Prima mențiune a unei indulgențe obținute contra unei sume de bani datează din secolul al VI-lea. Prima indulgență totală a fost emisă de papa Urban al II-lea, la Conciliul de la Clermont (8 noiembrie 1095). Pentru motivarea oamenilor de a participa la „Cruciada întâi”, el a emis o indulgență totală oricui avea să se înscrie la războiul pentru eliberarea locurilor sfinte. În aceeași zi, papa însuși predica vestea bună maselor adunate în aer liber. Entuziasmul înrolării pentru Cruciada I a fost mai mare decât cel scontat.

Odată cu schimbarea secolului, în anul 1300, Bonifaciu al VIII-lea instituie indulgențele jubiliare. Jubileul de la fiecare sută de ani evoca jocurile sportive romane, care se serbau o dată la o sută de ani. Indulgența aceasta oferea „iertarea cea mai plenară” a tuturor păcatelor pentru cei care urmau să viziteze în anul respectiv bisericile Sf. Petru și Sf. Pavel din Roma. Pentru clerul roman, sărbătoarea aceea a fost cu adevărat un jubileu. Mulțimi de pelerini au umplut Roma ca niciodată și au alimentat generos tezaurul Vaticanului. Cei mai de jos păcătoși au fost transformați pe loc, prin decretul pontifical, în sfinți. Și, pentru că jubileele au însemnat un succes financiar enorm, Clement al VI-lea (1350) a stabilit jubileul la 50 de ani. Și tot era prea mult. Urban VI (1380) a redus jubileul la 33 de ani, iar Sixtus al V-lea (1590) l-a stabilit definitiv la 25 de ani. (Gavazzi, Oration xviii.)

Faimosul călugăr dominican Tetzel (1515), cel care a incendiat spiritul protestului lui Luther față de practicile nebiblice ale papalității, prezenta indulgențele în următoarele cuvinte pompoase: „Indulgențele sunt cele mai prețioase și nobile daruri ale lui Dumnezeu. Crucea asta roșie din mâna mea are tot atâta eficiență ca și crucea lui Hristos. Veniți la mine și eu vă voi da... scrisorile voastre de iertare, toate sigilate cuviincios, prin care chiar și păcatele pe care doar intenționați să le faceți pot fi iertate... Am salvat mai multe suflete prin indulgențele mele decât au salvat apostolii prin predicile lor. Nu există un păcat atât de mare pe care o indulgență să nu-l poată absolvi. Și chiar dacă cineva ar fi ofensat-o pe însăși Fecioara Maria, doar să plătească – dar să plătească bine – și va fi iertat. Ba mai mult! Indulgențele nu au putere doar peste cei vii, ci și peste morți! Pentru aceștia nu mai este nevoie de pocăință. Voi, preoți, nobili, negustori, femei, tineri, fete, oare n-auziți pe cei dragi ai voștri strigând din abisul fără fund: «Vai, ce chinuri suferim! Doar câțiva bănuți, și ne-ați putea izbăvi, dar voi nu vreți!»? Ei bine, chiar în momentul în care banii zornăie pe fundul lăzii, sufletul scapă din purgatoriu și zboară eliberat la cer.”^{^[1]}

Adrian al VI-lea (1522), Grigore al XIII-lea (1580), Clement al VIII-lea (1600) și Urban al VIII-lea (1640) au emis unele rozarii pe care le binecuvântaseră și care aduceau următoarele beneficii: „Oricine are acest rozariu și spune o singură dată rugăciunile «Tatăl nostru» și «Ave Maria» într-o zi de vineri, în cinstea celor cinci răni ale lui Hristos, va câștiga iertarea a 70 000 de ani de purgatoriu și iertarea tuturor păcatelor lui.”^{^[2]}

Tot în secolul al XVI-lea se publică la Roma „Taxele cancelariei apostolice”, în care se fixau prețurile fiecărui păcat: pentru crimă, pentru incest, pentru adulter. Păcatul își pierduse caracterul ucigător și devenise, în schimb, o problemă de reglare financiară. Din cauza falsei teologii a „harului excedentar”, păcatul putea să coexiste liniștit cu închinarea.

Întrucât firii omenești îi va conveni întotdeauna „facerea” mai mult decât „crederea”, tradiția a câștigat prevalență asupra Bibliei. „A crede” este în cel mai propriu sens „o lucrare” mai anevoioasă pentru omul materialist, obișnuit cu „vederea” (Ioan 6:29; 2 Corinteni 5:7). Ritualismul va fi de mii de ori mai preferat decât zdrobirea și transformarea inimii. Nu e de mirare atunci de ce oamenii aleg religiile ritualiste, în ciuda inconsistenței acestora.

Mișcarea de Rezistență

⁕ Marie Durand. În 1730, mercenarii ducelui băteau la ușa unei căsuțe din Ardeche, Franța: „Aici șade Marie Durand?” Tânăra care deschisese n-avea decât 15 ani. Era fiica lui Etienne Durand, care fusese arestat cu ceva timp în urmă, și sora tânărului pastor hughenot Pierre Durand. Fata se făcuse remarcată de toți prin credința ei radioasă. Lucrul acesta era un simptom îngrijorător al ereziei. În ziua aceea, Marie a fost arestată și închisă în turnul din Constanța.

Condițiile din temnița lugubră sunt imposibil de imaginat pentru cetățeanul veacului XXI. Turnul era fără geamuri la ochiurile de fereastră. Hrana era imposibil de mâncat. Sursa de căldură lipsea cu desăvârșire. Deținutele dormeau pe paie și atât. Pe deasupra, erau asaltate necurmat de șobolanii din temniță. Din timp în timp, câte un prelat venea s-o mai cerceteze: „De ce te încăpățânezi, Marie? Ești tânără, bună de măritat... Renunță, și vei fi liberă!” Dar Marie Durant a știut pe Cine a ales ca Mire...

Curând și-a găsit menirea, slujindu-le pe femeile închise împreună cu ea. De afară, paznicii auzeau cântări: Marie le învăța imnuri creștine, texte biblice și le învăța cum să se roage. Pe cele bolnave, Marie le îngrijea. Scria scrisori pentru cine dorea. Marie devenise o lumină de viață în hruba aceea și îngerul păzitor al tuturor. A petrecut 38 de ani în turnul din Constanța. În tot acest timp, Marie a purtat o corespondență semnificativă cu pastori și cu biserici protestante din Europa. În 1767, prințul Beauveau, în ciuda opoziției lui Ludovic al XV-lea, a eliberat-o pe Marie Durand. Îmbătrânită, la 52 de ani, uscată și aplecată de spate, nu mai avea nimic în comun cu fata de 15 ani. Cu o singură excepție: și-a păstrat chipul și ochii radioși. Marie Durand a mai trăit nouă ani, susținută financiar de hughenoții din Amsterdam.

Dacă te duci să vizitezi turnul din Constanța, pe unul dintre blocurile de granit ale peretelui, vei găsi un cuvânt scrijelit cu vârful unei foarfeci: „Resistez!” (Rezistați!). Este steagul rezistenței, săpat cu perseverență de Marie Durand în anii ei de mărturie.

Între Cuvântul Bibliei și rezistență uneori este egalitate. Cuvântul este izvorul care păstrează rezistența, iar rezistența este determinarea care păstrează Cuvântul.

În anii de zbucium ai afirmării marii Reforme germane, Martin Luther a scris imnul: „Cetate tare-i Dumnezeu.” Rezonanțele lui sunt atât de eroice și efectul atât de mobilizator asupra masei, încât Friedrich Engels l-a poreclit „Marseilleza Reformei”. Într-una dintre strofe, Luther scria:

„Să nu se-atingă de Cuvânt,
Să-l lase cum e-n Carte!
Cuvântul și cu Duhul Sfânt
Ne sunt a noastră parte!”

Versurile sale nu sunt decât ecoul cuvintelor Mântuitorului, care declară Scriptura ca o măsură completă și suficientă pentru mântuirea oricui! „Scriptura nu poate fi desființată”, spunea Isus în Ioan 10:35. „Stă scris” – a fost răspunsul Său la toate ispitirile diavolului (Matei 4:1-11). Apostolii Lui repetă aceeași atitudine față de Scriptură: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos..., pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și cu totul destoinic” (2 Timotei 3:16,17); „Dacă aduce altcineva o altă Evanghelie decât cea care a fost dată, să fie anatema!” (vezi Galateni 1:8); „Dacă va scoate cineva ceva sau va adăuga ceva la cuvintele cărții acesteia, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieții” și i se vor adăuga blestemele scrise... (Apocalipsa 22:18,19).

Mistuiți de imperativul „rezistați!” în vederea păstrării neștirbite și a propagării Cuvântului, bărbați și femei de toate vârstele s-au ridicat de-a lungul veacurilor ca niște torțe. În dreptatea Sa, Dumnezeu n-a îngăduit ca vreo generație să rămână fără mărturie, chiar dacă aceste evidențe ne scapă nouă.

Deja prin secolul al XIV-lea, valdenzii din Alpi aveau o tradiție seculară pentru studierea și multiplicarea Scripturii. Cei mai mulți știau Evanghelia după Ioan pe de rost, ca s-o poată recita fără să aibă un corp delict asupra lor. Acești munteni pioși au făcut din multiplicarea Noului Testament și distribuirea lui rațiunea lor de a fi. Nu mai puțin de 36 de „cruciade sfinte” au încercat să-i nimicească, dar fără folos. Prigoniți, decimați, hăituiți și goniți prin Alpi, valdenzii au supraviețuit până astăzi și au distribuit manuscrisele lor până sus, la Marea Baltică!

În Anglia, lollarzii – o mișcare a predicatorilor populari, declanșată de traducerea Bibliei în engleză de John Wycliffe (1382) – au străbătut toată insula britanică până când au fost opriți prin sabie și rug. Biblia lollardă a fost interzisă în 1407. Mulți învățați proeminenți de la Oxford, și ei lollarzi, au fost arestați. Din 1410 începe valul sângeros – până prin 1417, când arhiepiscopul de Chanterbury se plânge cu amărăciune: „Toate măsurile extreme sunt de prisos. Lollarzii se înmulțesc tot mai mult.” Istoricii apreciază că, la data aceea, cam jumătate din populația Angliei era câștigată de partea Scripturii și a neprihănirii lui Hristos!

Prin inventarea tiparului de către Johann Guttenberg (1450), tipărirea Bibliei în limba latină a proliferat, surclasând vigilența cenzurii. Ca reacție, în 1559, la Conciliul de la Trent (numit și Conciliul Contrareformei), papa Pius al IV-lea publica Indexul cărților interzise, pe lista căruia figurau 30 de ediții latine ale Bibliei, 10 ediții ale Noului Testament și alte fragmente. Iar la încheierea Conciliului, în 1564, papa decreta „Index Tridentinus”, în al cărui prolog stipula: „Întrucât experiența ne-a învățat că permisiunea de a citi Biblia în limba poporului, dată oricui fără discernământ, aduce mai mult rău decât bine, oricine citește Biblia fără permisiune scrisă din partea episcopului sau a inchizitorului nu va primi iertarea păcatelor până nu predă traducerea Bibliei episcopului.”

În replică, Elisabeta I, regina protestantă a Angliei, poruncea ca în fiecare biserică să existe o copie a Bibliei, astfel că, în 42 de ani, apar 20 de ediții ale versiunii martirului William Tyndale.

^{^[1]} D’Aubigné, History of the Reformation, vol. i, pp. 241, 242.

^{^[2]} Geddes’s Tracts, vol. iv, p. 90.

Detalii: Scris de: Lucian Cristescu; Categorie: O pagina pe zi editia a patra; Publicat: 29 Octombrie 2024

⁕ Kirilos Lucaris. Puțini cunosc istoria dramatică a traducerii Bibliei în greaca modernă, la începutul secolului al XVII-lea. Ea se identifică cu viața patriarhului Constantinopolului, Kirilos Lucaris. Născut în 1572 pe insula Creta, aflată la data aceea sub patronat venețian, tânărul Kirilos studiază în Italia. În călătoriile sale prin lume, vizitează și Geneva calvinistă. Ajungând prin teritoriile Europei de Răsărit, este intrigat de nivelul primitiv al creștinilor ortodocși ca și el. Ceea ce-l îngrijorează cel mai mult era faptul că amvonul, locul de unde trebuia să se țină predica de după liturghie, nici nu exista în multe biserici. După ce ajunge patriarh de Alexandria, în 1602, Kirilos se simte dator să facă ceva. Dar ce? Deodată înțelege că ceea ce îi lipsește creștinătății din Răsărit este Sfânta Scriptură!

„Nu mai pot suporta să-i aud pe oameni spunând că explicațiile oferite de tradiție sunt la fel de importante ca înseși Scripturile!” În ciuda atitudinii sale reformatoare, Kirilos este ales, în 1620, patriarh al Constantinopolului. La numai doi ani de patriarhat, intrigile răuvoitorilor și interesele pecuniare au condus la exilul său pe insula Rodos. Rechemat pe scaunul patriarhal, Kirilos este hotărât să acționeze. În 1627, aduce o presă de tipărit cu gândul de a tipări în secret Scriptura. Constantinopolul era sub turci. Aceștia, temându-se de urzeli politice, îi fărâmă tipografia. Nu-i nimic. Va tipări atunci la Geneva! Cu ajutorul unui călugăr învățat, pe nume Maxim, Kirilos începe traducerea Scripturii, din greacă veche în greaca vorbită atunci.

În 1629, cu mult curaj, publică la Geneva „Mărturisirea de credință” epocală, în care atacă tradițiile nescripturistice. În cele 18 articole își face cunoscute vederile neașteptat de reformatoare: „Noi credem că Sfânta Scriptură provine de la Dumnezeu... Credem că autoritatea Sfintei Scripturi este mai presus de autoritatea bisericii... Credem că doar Isus, care șade la dreapta Tatălui, face oficiul de preot legitim și de mijlocitor! [...] Întrucât închinarea la icoane este interzisă în Scripturi, noi o respingem...”

De câteva ori reexilat și rechemat de sultan, Lucaris este preocupat de terminarea traducerii Scripturii. Rămas de unul singur după moartea lui Maxim, Kirilos face singur corectura textului. În sfârșit, șpalturile erau gata în 1638. În prefață, el scria: „Oamenii să citească și să se familiarizeze cu Scripturile, căci nu există alt mijloc de a învăța corect lucrurile privitoare la credință!” Destul! Era deja mult mai mult decât putea suporta veacul său cu mentalitatea sa bizantină... Intrigile au dat în clocot, iar sultanul s-a bucurat să le dea curs.

La 27 iulie 1638, câțiva pescari din Marea Marmara s-au speriat când au văzut un cadavru plutind pe apă. După ce l-au examinat îndeaproape, și-au dat seama cu groază că trupul strangulat era al patriarhului, al lui Kirilos Lucaris. Patriarhul „Rezistenței” n-a apucat să-și vadă Biblia tipărită. Aceasta avea să vadă lumina tiparului abia la câteva luni după moartea sa. Cu sau fără voia oponenților, Biblia ajunge totuși în mâinile poporului. Pentru fapta asta, în 1672, Sinodul de la Ierusalim îl declară pe Kirilos eretic și emite canonul care declară: „Scripturile n-ar trebui citite de oricine, ci doar de aceia care pătrund în lucrurile adânci ale duhului, în urma unor cercetări adecvate!”

⁕ Dumitru Cornilescu. În România începutului de secol XX, un tânăr student la teologie ortodoxă în București ajunsese la concluzia că, pentru înnoirea vieții sale, avea neapărată nevoie să studieze Scripturile. Dar versiunea existentă la data aceea i s-a părut atât de arhaică și greoaie, încât înțelegea anevoie. Așa se hotărî el să realizeze o versiune nouă. Dumnezeu însă pregătise lucrurile mai dinainte. Prințesa Raluca Calimachi – care la data aceea locuia la Geneva, unde a descoperit eficiența unei credințe întemeiate pe Scriptură – se hotărâse și ea să finanțeze o nouă traducere. Auzind de încercările curajoase ale tânărului preot (el tradusese deja Evanghelia după Matei și alte părți mai mici), ea îi încredințează comanda. Era în 1916. În patru ani, Biblia era tradusă, iar în 1921, Sfânta Scriptură, scrisă în limba curentă a poporului, vedea lumina tiparului Societății Biblice. Lumina luminează în întunericul din suflete. Curând însă, impactul popular al cunoștinței Scripturii, apoi marele cusur al traducerii – că nu purta aprobarea oficială a ierarhiei bisericești – și, în ultimul rând, prietenia lui cu un alt preot iubitor al Cuvântului, Tudor Popescu, au stârnit furtuna împotriva sa. În 1923, însuși patriarhul Miron Cristea, din simpatie pentru Cornilescu, îl sfătuiește să se exileze pentru un timp mai lung din țară, ca să evite un scandal frontal. Așa începe peregrinarea lui Dumitru Cornilescu: mai întâi în Germania, apoi în Anglia și în sfârșit în Elveția. Preotul Cornilescu nu s-a mai putut întoarce niciodată în România. A murit departe, dar având bucuria de a ști că până în anul morții sale, în 1975, peste patru milioane de exemplare de Biblii au împânzit patria!

Acolo unde Scriptura iese la suprafață, întotdeauna se învolburează și apele. Curenții buni îi atrag pe păcătoși spre cruce, curenții răi însă stârnesc împotriviri înfricoșătoare. Oriunde este Scriptura, este și marea luptă!

⁕ Oastea Domnului. Era noaptea de Revelion spre anul 1923, în Sibiu. În cămăruța de lucru, un bărbat de 34 de ani stăruia singur la masa de lucru. Era preotul Iosif Trifa. Trebuia să scrie un articol pentru revista Lumina satelor, iar gândurile sale se frământau neliniștite. De când fusese hirotonit ca preot și fusese chemat la conducerea nou-înființatei reviste religioase, simțământul urgenței de a face ceva pentru poporul care pierea în întuneric nu-l mai slăbea. Părea că articolele sale pline de miez și apel la redeșteptare nu aduceau niciun rezultat. În timp ce se întreba ce-ar putea scrie ca să rupă vălul letargiei, o gloată de bețivani trecu chiar pe sub fereastra sa, spărgând liniștea cu lălăitul lor trivial. Apoi trecură și alții... Părea că tot orașul chefuiește în fărădelege, că lumea uitase de Dumnezeu și de Hristos. Cu amărăciune, preotul se plecă în rugăciune.

În noaptea aceea de mărturisire și plâns, Dumnezeu a pus pe inima preotului Iosif Trifa viziunea unei mișcări populare de trezire, împotriva beției, sudălmilor și păcatului, prin studiul Scripturii și prin rugăciune personală. În zilele următoare apăru și articolul, care cuprindea și o hotărâre: „Subsemnatul... gândindu-mă cum aș putea intra în anul cel nou cu folos de mântuire sufletească, mă hotărăsc prin aceasta să devin bun ostaș al lui Hristos... Să m-ajute Mântuitorul meu să lupt în oastea Lui, pentru care iscălesc...”

Curând, mișcarea se încheagă prin congrese ale „ostașilor” în sate. Așa se conturează și principiile „Oastei Domnului”: a) primirea lui Isus Hristos ca mântuitor personal; b) nașterea din nou. Și toate acestea prin c) descoperirea Sfintelor Scripturi, prin studiu personal. Căci „pentru dobândirea acestui dar ceresc al nașterii din nou, este nevoie în primul rând de cunoașterea și adâncirea Sfintelor Scripturi. Este nevoie neapărat de citirea și trăirea Bibliei.”

Impactul este incredibil. În numai zece ani, o mare trezire în sânul ortodoxiei continua să atragă sute de români flămânzi. Studiul Bibliei era sorbit cu setea celor care în viața lor nu mai gustaseră așa ceva. Îmi vine greu s-o spun, dar aceste roade au provocat nori de supărare și nemulțumire. „Dacă ar fi rămas doar o mișcare contra beției, ce bine ar fi fost!” – era replica obișnuită. Șarpele cel vechi se mânia. Din 1933 până în 1938, se desfășoară un lung proces de persecutare a preotului Iosif Trifa, care sfârșește cu darea lui afară din preoție. „În clipa când mi se iau haina și numele de preot, mă uit peste zbuciumul celor 25 de ani de preoție. Văd nopțile nedormite, lacrimile pe care le-am vărsat pentru biserica și poporul meu. Văd întregul câmp de bătălie în care am luptat și am sângerat pentru binele bisericii și al neamului meu. Și acum – iată văd și răsplata acestor lupte, în care mi-am jertfit și sănătatea... Ce-aș putea spune, o, Doamne, decât facă-se voia Ta!”

În cursul aceluiași an, fostul preot Iosif Trifa moare înainte de vreme, la 48 de ani, cu liniștea sufletului că a făcut doar ceea ce era dator să facă.

Două capete pentru o coroană

„Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni...” (Matei 6:24). Când e vorba de autoritate, trebuie să alegi o singură variantă. Cu atât mai mult cu cât este vorba de iubire. Legea dragostei cere totul sau nimic.

Dacă Scriptura și tradiția ar rezona în perfectă armonie și ar sta sub aceeași autoritate, ele n-ar mai fi două, ci una singură. Din păcate, ele sunt două și sunt în competiție pentru autoritate supremă în cele duhovnicești.

Prin însăși existența ei, tradiția afirmă că Dumnezeu nu ar fi dat o revelație completă, motiv pentru care „credința dată sfinților o dată pentru totdeauna” (Iuda 3) n-ar fi încă suficientă, ci ar tot trebui completată și peticită. Iar „hotarele cele vechi”, bune pentru profeți și apostoli, nu se mai potrivesc cu neamul și cu timpul. Religia creștină, din păstrătoare a „unităților etalon” în domeniul moral, a devenit o valoare negociabilă pentru autoritățile politice și religioase, din care vor câștiga întotdeauna cei mai mulți sau cel mai tare la momentul dat. Relativismul care conduce tradiția – în funcție de vreme și împrejurări – face să transpară teza luciferică: „Cârmuirea lui Dumnezeu trebuie să fie completată și îmbunătățită de creaturile Sale.” Din nefericire, așa s-a întâmplat în biserica creștină, după ambiția vrăjmașului care voia: „Precum pe pământ, așa și-n cer!”

Vorbește Hristos

În pasajul din Matei 15, în care fariseii L-au apostrofat din pricină că ucenicii Săi nu recunosc datinile bătrânilor, Mântuitorul Și-a proclamat poziția. Ea este nenegociabilă și tranșantă.

Mai întâi, El a demascat existența unei alte autorități uzurpatoare, care a dislocat Scriptura, opunând „datina voastră” „poruncilor lui Dumnezeu” – Matei 15:6,9. El a dezvăluit că scopul acestei autorități este să lege și să dezlege conștiințele oamenilor, exercitând o autoritate mai severă decât însăși Legea scrisă a lui Dumnezeu.

Apoi, El a dat pe față caracterul vinovat al acestei datini pentru următoarele motive:

1. Tradiția nu poate exista decât dacă elimină Cuvântul: „Ați desființat astfel Cuvântul lui Dumnezeu în folosul datinii voastre” (Matei 15:6).

2. Traficul de autoritate se realizează doar prin fățărnicie, prin desființare frumoasă, și nu brutală: „Fățarnicilor...” (Matei 15:7); „Ați desființat frumos porunca lui Dumnezeu” (Marcu 7:9).

3. Datinile înlocuitoare nu sunt o lumină „nouă”, ci orbire, suporterii acestora fiind „călăuze oarbe” (Matei 15:14).

4. Gravitatea acestei uzurpări este fără leac, Isus spunând: „Lăsați-i!” (Matei 15:14).

5. În ciuda faptului că sunt dedicate cinstirii lui Hristos, datinile nu sunt totuși de niciun folos, sunt „degeaba” (Matei 15:9).

6. Urmarea datinilor în locul poruncii lui Dumnezeu sfârșește într-un singur fel: „Vor cădea… în groapă” (Matei 15:14).

7. Împotriva acestei amăgiri, Isus vede o lucrare de reformă care va împlini voia lui Dumnezeu: „Orice răsad (cu referire la învățătură) pe care nu l-a sădit Tatăl Meu ceresc va fi smuls din rădăcină” (Matei 15:13).

Nu uita: Prima crimă de pe pământ a fost o crimă religioasă. Ea fusese provocată de felul de închinare în care se confruntau „hotarul vechi” (Abel) cu „lumina nouă” (Cain), sau Revelația divină și inovația omenească. În discuție nu erau decât aspecte de „formă”. Dar forma nu-i altceva decât expresia fondului. Atunci când poruncește Dumnezeu, chiar și cel mai mic detaliu are o semnificație uriașă în contextul „portretului-robot”. Ea schimbă o trăsătură – deci modifică tot chipul! Înaintea lui Dumnezeu, forma pe care eu și cu tine o alegem poartă fie semnul ascultării, fie semnul răzvrătirii față de Dumnezeu. Atenție la ce alegi!

Religia creștină nu este o „coproducție divino-umană”. Ea se fundamentează pe Revelația unilaterală a lui Dumnezeu, fără participarea noastră creatoare. Există un singur autor – Dumnezeu – și o singură autoritate – cea lăsată de El. Între două capete încoronate, tu pe cine alegi?

Pagina 5 din 8

Capitolul 10 - „STĂ SCRIS!” - Bătălia pentru Cuvânt (3/7)

Capitolul 10 - „STĂ SCRIS!” - Bătălia pentru Cuvânt (4/7)

Capitolul 10 - „STĂ SCRIS!” - Bătălia pentru Cuvânt (5/7)

Capitolul 10 - „STĂ SCRIS!” - Bătălia pentru Cuvânt (6/7)

Capitolul 10 - „STĂ SCRIS!” - Bătălia pentru Cuvânt (7/7)