- Detalii
- Scris de: Lucian Cristescu
- Categorie: O pagina pe zi editia a patra
Ce bucuroși suntem că te afli aici!
Ne bucurăm că ai ales să citești și mai ales că ți-ai propus să citești o carte alături de noi, Editura Viață și Sănătate, în proiectul ajuns deja la a patra ediție, O pagină pe zi!
Sperăm ca citirea cărții Galileeanul, scrisă de pastorul Lucian Cristescu să te ajute în următoarele 90 de zile nu doar să mai adaugi o carte în lista ta de lecturi, ci mai mult, să-ți aducă speranță și încredere în Isus, Personajul principal al cărții și al vieților noastre.
O lectură transformatoare îți dorim!
Emoțiile trecerii pragului de mileniu s-au stins de mult. Rutina anilor care zboară ne-a făcut să ne obișnuim cu ideea că viața e aceeași ca mai înainte. Și totuși… Să tot fie câțiva ani buni de când știrile mă cufundă în îngrijorare. Din zi în zi, mă surprinde să regăsesc inexplicabila opinteală a unor grupuri autoritare – formatoare de opinie – de a rescrie istoria întru plămădirea unei noi civilizații, cu alte valori și principii, cu totul contrare celor care ne-au format. Postmodernismul s-a detașat de world-view-ul ce a dominat două milenii și navighează spre nicăieri, pentru că nu mai crede și nu mai speră nimic. Profilul generației de internauți, evadată în spațiul virtual, tinde să trădeze orice continuitate culturală cu universul spiritual al părinților.
Unde am ajuns? Și încotro ne îndreptăm?
Cronica secolelor XIX și XX poartă pagini aurite. Ce n-a visat omenirea secole de-a rândul s-a înfăptuit atunci.[1] Revoluția științifico-tehnică prevestea zorile unui veac de aur pentru omenire, „o mie de ani” de pace și armonie. Speranțele omenirii fuseseră ridicate la apogeu. Jules Verne descătușase imaginația maselor, și fantasticul părea un lucru la îndemână cu doar puțină străduință și inspirație.
Apoi a venit cea mai brutală trezire din visare. În mai puțin de 31 de ani, cataclismul a două războaie mondiale a zguduit omenirea, cu un cortegiu însângerat de aproape 100 de milioane de cruci și imense traume de nereparat!
Cronicarii lumii – experți în domeniile politic, social și cultural – dovedesc o incapacitate organică de a înțelege realitatea în spectrul spiritual. Miopia lor spirituală face ca istoria pe care ei ne-o prezintă să omită cu desăvârșire tocmai cauza profundă a convulsiilor civilizației, care au făcut din epoca modernă o epocă a tulburărilor sociale, a corodării familiei, a bolilor psihice... Și întrucât, de regulă, omul învață doar din greșelile trecutului, nu suntem în stare să învățăm nimic, pentru că nu pricepem cauzele dinapoia relelor care ne lovesc.
Până când se va naște exegetul adevăratelor cauze, mi-am propus să punctez o perspectivă care mi-a câștigat înțelegerea. Această perspectivă leagă, într-un drum de creastă, doar piscurile cele mai semnificative din evoluția spirituală a omului modern, conturând o direcție spre care înaintează tornada ucigătoare.
Primul puseu al destructurării s-a manifestat odată cu iluminismul, o mișcare filozofică și culturală a secolelor XVII și XVIII. Fecundat de Renaștere, spiritul cercetător al omului a pornit să revizuiască întreaga concepție despre lume și existență. Luând „rațiunea” drept măsura adevărului și a oricărei cunoașteri, omul s-a încumetat să se aventureze în zone neumblate. Pe cât de roditoare s-a dovedit experiența aceasta pe tărâm pragmatic (științifico-tehnic), pe atât de critic s-a soldat în planul valorilor spirituale.
Universul valorilor morale și filozofice, oricât ni s-ar părea de neobișnuit, este un sistem care se naște și gravitează în jurul unei Autorități supreme, în jurul conceptului de Dumnezeu. După măsura și locul pe care omul le atribuie Divinității, tot sistemul de valori stă sau cade.
Și, odată ce rațiunea și-a propus să-L reevalueze pe Dumnezeu, din clipa în care s-a supraordonat Revelației divine ca judecător al ei, reperele absolute (cele ce erau „literă de Evanghelie”) au pălit. Concepția creștină a fost pusă sub semnul întrebării: „Să existe un Dumnezeu care să se implice în viața noastră? Puțin probabil.” Teismul[2] a făcut loc deismului – o religie naturală, care credea într-un dumnezeu inițial, care apoi l-a abandonat pe om lui însuși și legilor stabilite. „Nepoții” acestuia, scepticismul, ateismul și materialismul, au dus mai departe performanțele umaniste[3], împingând omenirea la încrederea în sine, că omul se poate guverna moral pe sine însuși, fără nicio divinitate.
Revoluția Franceză (1789–1799) i-a dat prilej omului-zeu să soarbă total cupa autoguvernării. Domnia terorii și nesiguranța au îngrozit Europa și chiar pe înfăptuitorii revoluției. Dar optimismul umanist, încrederea în puterile nelimitate ale omului, a continuat să fumege în candelă.
Al doilea „iluminism”
Și a venit veacul al XIX-lea – un veac revoluționar în continuare, timp de mari transformări. Pe plan pragmatic, omul aduna bile albe. În plan profund, spiritual și filozofic, omul s-a simțit chemat să facă ordine la temelii. În ce sens?
În Evul Mediu, astrologia îi îmbibase pe savant și pe cerșetor deopotrivă. După schema „marelui an astrologic” de cca 25 000 de ani, începutul de secol trebuia să dea startul pentru ieșirea Pământului de sub influența „Peștelui”[4] și să intre sub cea a „Vărsătorului”[5].
Cu alte cuvinte, astrologia prezicea că religia lui Hristos trebuia înlocuită cu religia omului! O eră nouă[6] trebuia să transporte omenirea spre tărâmuri de fericire... Mai mult sau mai puțin conștenți de destinul lor prometeic, apostolii acestui curent au început să se arate în lumea spirituală:
– În prima jumătate a secolului al XIX-lea, filozofii germani G. W. Hegel și F. E. Schleiermacher nu mai sunt mulțumiți cu moștenirea creștină. Ei cer redefinirea creștinismului din punctul de vedere al filozofiei și al experienței istorice – într-o abordare pur raționalistă (pozitivistă).
– În prima jumătate a secolului al XIX-lea se afirmă cu strălucire Școala de la Tübingen, prima școală teologică revizionistă. Teologul Christian Baur se apucă să evalueze temeinicia izvoarelor creștinismului – Noul Testament – și implicit a lui Hristos. Pentru luceferii acestei școli, singura măsură a cercetării teologice era „rațiunea”. Ai văzut vreodată un mort înviind? Dacă nu, atunci nici „învierea lui Hristos” nu poate fi decât un „mit”. E logic?
– În anii 1840, David Strauss, continuator al lui Baur, își dedică viața ca să convingă cu talent că Isus Hristos este doar „mit istoric”.
– În 1863, un alt teolog caterisit, Ernest Renan, scrie Viața lui Isus în culori romantice și revoluționare, redefinindu-L pe Fiul omului ca pe un ideal frumos, dar pur omenesc, fără nimic divin în El.
În timp ce bătrâna Europă cunoștea prefacerile raționalismului anticreștin, alte evenimente semnificative veneau să încurajeze așteptările New Age-ului.
– În 1844, în Orientul Apropiat, o nouă religie își arată fața: Baha’i. E o „Evanghelie” care vestește pluralismul religios: toate religiile au o fărâmă din adevăr și numai luate împreună pot revela chipul divin.
– În 1848, America este gazda bună pentru ceea ce se anunță a fi religia viitorului, spiritismul, alternativă spirituală „tare” în ceea ce privește „experiența transcendentală” pe care o promite, dar „laxă” în ceea ce privește cerințele dogmatice.
– În 1875, Helena Blavatsky, ea însăși mediu spiritist de origine rusă, care a străbătut o bună parte din mapamond, inaugurează teosofia, în America. Aflând tot felul de lucruri „noi” despre Isus prin ședințele spiritiste, ea Îl așază pe Hristos în rândul Marilor Inițiați – doar ca unul dintre mulți.
– În 1887, Nicolai Notovici (rus, ucenic al doamnei Blavatsky), în călătoriile sale prin Asia Centrală, descoperă „anii pierduți ai lui Isus”, pe care El i-ar fi petrecut ca un călugăr budist în Himalaya. Cartea sa – Viața necunoscută a lui Hristos (1894) – face senzație!
– Ca efect al „iluminismului spiritual”, în 1893, la Chicago, se înființează Parlamentul mondial al religiilor, un for multiconfesional și multireligios, promotor al unui ecumenism total. Adevărul? Nu există. În schimb, există adevăruri. Acest for internațional și interconfesional salută pluralismul, în care creștinismul este doar o soră egală cu „djudjuism-ul” african, tot așa cum Hristos este un guru ca toți ceilalți.
[1] 1801 – submarinul; 1807 – vasul cu aburi; 1825 – trenul; 1836 – telegraful; 1837 – tiparul electric; 1839 – fotografia și vulcanizarea cauciucului; 1846 – mașina de cusut și anestezia cu cloroform; 1868 – mașina de scris; 1876 – telefonul; 1877 – fonograful; 1879 – tramvaiul electric; 1888 – turbina cu aburi; 1895 – razele Röentgen; 1895 – cinematograful; 1903 – zborul cu avionul și radiumul; 1908 – automobilul; 1920 – radioul; 1924 – dirijabilul; 1926 – racheta cu carburant lichid; 1928 – penicilina; 1930 – fibrele sintetice; 1933 – computerul analog; 1935 – televizorul și radarul; 1945 – bomba atomică; 1947 – tranzistorul; 1952 – bomba cu hidrogen; 1957 – satelitul artificial; 1967 – transplantul de inimă; 1969 – omul pe Lună; 1976 – explorarea planetei Venus și computerul personal.
[2] Concepție religioasă care crede într-un Dumnezeu care S-a întrupat ca să fie alături de om și să-l salveze. Creștinismul este teist.
[3] Umanismul – concepție de viață care-l consideră pe om măsura tuturor lucrurilor.
[4] În secolele primare, „peștele”, și nu crucea, era simbolul creștinismului. În limba greacă, termenul ihtys („pește”) era anagrama unei scurte mărturisiri de credință: „Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul” (în greacă: Iesus Hristos Theu Yios Soter).
[5] În latină Aquarius – semn zodiacal care înfățișează un om stând în picioare și vărsând un vas cu apă.
[6] În engleză „New Age” – termen adoptat pentru mișcările spirituale pro-orientaliste (yoga, hinduism, ocultism oriental) în SUA.
- Detalii
- Scris de: Lucian Cristescu
- Categorie: O pagina pe zi editia a patra
Secolul XX continuă în zig-zag, dar curajos, tranziția profetizată spre era „Aquarius” (a Vărsătorului).
– În 1925, o declarație scrisă cu sarcasm de Sir Arthur Conan Doyle[1] face să scânteieze declarația de misiune a Erei Noi și scopul ei de a fi:
„Spiritismul va desființa această lume, iar în locul ei va zidi una mai bună. Și atunci când va guverna întreaga lume, spiritismul va mătura prin puterea sa sângele lui Hristos.”
– În 1933, un număr de 34 de personalități de cultură – savanți, teologi și editori – publică „A Humanist Manifesto” (Manifestul umanist), care începe cu aceste cuvinte:
„A venit timpul pentru recunoașterea schimbărilor radicale în religie. A trecut vremea revizuirilor mărunte. Religiile lumii trebuie să se alinieze la noile condiții pe care cunoștința omenirii și experiența ei vastă le-au creat...” Și, în continuare, declară inexistența oricărui dumnezeu, atotputernicia naturii, capacitatea de autoguvernare a omului etc.
– Cam în aceeași vreme, masonii scot revista New Age Magazine – revista Erei Noi.
Cu o istorie de peste un secol, „New Age”-ul se instaurează ca marea „umbrelă” sub care încap toate și de-a valma, o fecundă alternativă a secularizării[2].
Evaluarea celui de-al doilea iluminism
Pentru observatorul mileniului trei, de la înălțimea crestei valului, experiența omenirii este însoțită de tonuri lugubre. Filozofia existențială îl aruncă pe om în ungherele absurdului și ale disperării. Artele își pierd gravitația: în muzică, sunetele se împrăștie în tendințe browniene; arta plastică își părăsește coerența și inventează perspective suprarealiste, futuriste sau cubiste. Lipsiți de idealuri venite de la părinți, generațiile tinere se adună sub lozinca: „Rock. Drog. Sex.” Moștenirea a două milenii de civilizație a ajuns un lucru vrednic de dispreț. Adio, valori durabile! Se navighează subconștient spre tărâmuri helter-skelter[3]...
Multe dintre celebritățile care au „binecuvântat” noile tendințe iluministe au avut la sfârșit tăria de caracter să le scrie și epitaful.
Scriitorul Aldous Huxley, în The Brave New World (1931), prezintă o lume a omului, avându-l pe Ford și tehnica în locul lui Hristos și crucea Sa; o lume programată pentru plăcere și satisfacție, dar lipsită de libertate, a cărei ultimă soluție este sinuciderea.
Liber-cugetătorul și ateistul George Bernard Shaw (premiat Nobel), în vârstă de 94 de ani, scria în 1950, printre ultimele sale cuvinte: „Știința, de care mi-am legat credința, este falită. Sfaturile ei, care trebuiau să întemeieze mileniul, au condus dimpotrivă direct la sinuciderea Europei. Odată, eu am crezut în ele. În numele științei, am contribuit la distrugerea credinței în milioane de credincioși. Acum, aceștia privesc la mine și sunt martorii marii mele tragedii: cea a unui ateist care și-a pierdut credința (ateistă)...”
H. G. Wells, gânditor liberal și anticreștin, cunoscut mai ales ca scriitor științifico-fantastic („Războiul lumilor”), scria în anii celui de-al Doilea Război Mondial: „Biblia și-a pierdut autoritatea, dar nimic nu s-a ridicat să-i ia locul. Și acesta este cel mai grav lucru. Ea a fost fundamentul pe care a fost clădită civilizația europeană.”
Hollywood. Toți adolescenții visează măcar fericirea de la Hollywood, capitala producției de filme, un „orășel” înghițit de Los Angeles, lângă Beverly Hills. În afara studiourilor industriei cinematografice, orășelul numără 34 000 de locuitori. Recordul însă îl bate numărul imens de psihiatri – peste 200 – cu rezidență permanentă la Hollywood, alături de o divizie de detectivi și avocați. Starurile zâmbesc fermecător pe afiș, ascunzând criza golului sufletesc. Marilyn Monroe și Elvis Presley sunt doar două simboluri ale altor nenumărate staruri stinse în suicid. Secolul XXI bate recorduri: în doar două decenii, peste 100 de celebrități ale scenei și-au luat viața! (Notă: https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_suicides_in_the_21st_century)
Poporul Americii, care era simbolul creștinismului statornic și liber, eșuează în nesiguranță existențială: 78% dintre americani consultă în mod regulat astrologi, spiritiști și vrăjitoare. Germania – țara lui Luther și a lui Bach – avea, la sfârșitul secolului trecut, cea mai extinsă rețea de „vrăjitori cu licență”, artă mai bănoasă decât industria sexului.
Dramaturgul Eugen Ionescu, în Foamea care strigă, scria șoptit: „Comedia umană nu mă mulțumește. Eu nu aparțin cu totul lumii acesteia, ci sunt de altundeva. Merită să găsești acest «altundeva». Dar... unde este el?”
La celălalt pol al paradoxului secolului XX, se derulează o altă spirală, care evoluează în sens invers.
Visul ateist al lui Karl Marx (1848) și-a înfipt rădăcinile adânc în ceea ce a fost „experimentul comunist”. În sfârșit, o lume egalitară, cu oameni dedicați muncii înnobilatoare, cu orașe de mastodonți și coșuri de fum, se vede înfăptuită. Comunismul, ca un ram de măslin în ciocul columbei, cucerește pretutindeni mințile și votul visătorilor. Roadele lui însă seamănă oroare la firul ierbii. După șapte decenii, se prăbușește ca scorbura găunoasă a unei sălcii bătrâne.
Alexandru Soljenițîn, scriitor și istoric rus, cazac de proveniență (Premiul Nobel în 1970), fost luptător în cel de-al Doilea Război Mondial, care apoi gustă unsprezece ani de închisoare pentru atitudine antistalinistă, publică în 1983 o serie de romane istorice. Într-o cercetare amplă a istoriei Revoluției Ruse, după ce vreme de cincizeci de ani parcursese mii de izvoare și documente, Soljenițîn scrie cele opt volume în efortul de a clarifica motivele pentru care Revoluția Bolșevică a devorat viețile a peste șaizeci de milioane din copiii națiunii. Concluzia lui sună scurt: „Oamenii L-au uitat pe Dumnezeu. De aceea s-au întâmplat toate aceste nenorociri.”[4]
⁕ La Teatrul Mare din Moscova, în anii poststaliniști, biroul organizației de bază a Partidului Comunist local a programat comedia „Hristos în frac”. La un moment dat, ilustrul actor Alexander Rostovțev urma să ia Evanghelia lui Matei, să citească două-trei versete din Predica de pe Munte, apoi să arunce cărțulia, să-și scoată halatul, să strige: „Vreau fracul și jobenul” și să plece la cafenea. Pe când Rostovțev recita cuvintele: „Ferice de cei flămânzi și însetați după neprihănire, căci ei vor fi săturați...”, un tremur i-a cuprins glasul. Și, în loc să arunce Evanghelia, el continua să citească... Din culise, răzbate rumoare. Regizorul tușea a semnal, iar colegii băteau cu piciorul în podea, făcându-i semne de după draperie, ca să-și vină în fire! Dar Rostovțev continua cu un glas tot mai apostolic. Și, înainte să cadă cortina și să năvălească KGB-istul peste el, a apucat să mai strige din răsputeri o frază auzită în pruncie: „Doamne, ai milă și de mine când vei veni în Împărăția Ta!”[5]
Tirana. În gerul iernii anului 1991, după pârjolul a patruzeci de ani de ateism absolut în Albania lui Enver Hogea, fostul Palat al Congresului Comunist este luat cu asalt încă din zori de mii de cetățeni care vor să vadă filmul „Isus”.
Foamea spirituală și golul dureros nici pe departe nu reprezintă un „sindrom al Estului”, ca și când, pentru Vestul capitalist, ele ar fi ceva străin. Diferența este că, în Occident, foamea este amăgită cu un registru larg de surogate, fie din domeniul distracțiilor, fie al posesiunii materiale, în timp ce blocul fost comunist le-a trăit fără paliative, iar manifestările au fost viguroase.
Suntem în SUA, în anii 1960. Pe vremea când teologul liberal Paul Tillich proclama „moartea lui Dumnezeu”, ca expresie a înstrăinării creștinismului de Dumnezeul ei, o mare mișcare de tineret – Youth for Jesus – atrage mase de hippy la manifestări spirituale în aer liber. Nu-i aduna nimeni. Nu li se promitea recompensă. O nevoie adâncă îi mâna spre Marele necunoscut Isus, atât de diferit de ceilalți maeștri.
Într-un campus studențesc modern, la Columbia University, din New York, în 1972, un grup de tineri proclamă la începutul lunii mai „Săptămâna pentru Isus”. Ecoul este impresionant. Răspund nu doar creștini, ci mulțimi de studenți fără niciun dumnezeu.
⁕ Producătorul Bill Moyers (în filmul „Amazing Grace”) surprinde o scenă autentică, filmată în 1994 pe stadionul Wembley, din Londra, plin cu o mare de tineri strânși pentru a sărbători schimbarea politică din Africa de Sud. Timp de douăsprezece ore, spectacolul-maraton etalează tot felul de formații rock. Tinerii sunt în delir. Ridicați în picioare, se descătușează în strigăte și explozii corporale. Și când frenezia atinge cote maxime, pe estradă pășește Jessye Norman, o cântăreață afro-americană. E singură în fața gloatei, fără chitariști, fără negativ, fără pian. Mulțimea strigă fără răgaz. Îi vrea înapoi pe rockerii „Guns’n Roses”. Jessye Norman începe să cânte rar, a cappella: „Atâta har, ce minunat”... Și deodată, 70 000 de fani agitați îngheață. Pe Wembley se așterne liniștea. Jessye începe strofa a doua... și mulțimea este deja prinsă. La a treia strofă, câteva mii prind cântecul și cântă cu ea; cântecul aproape pierdut din memorie... Ce s-a întâmplat? Nici Jessye, întrebată de reporteri, n-avea nicio idee de ce fel de putere coborâse pe Wembley în seara aceea.[6]
Înapoia așteptărilor, uitat sau izgonit, stăruie umbra Galileeanului. Fiecare atingere a Sa ne tulbură. Trebuie să rezolvăm odată enigma care incomodează conștiința. Dacă este un impostor sau un mit care ne-a produs dependență, atunci s-o terminăm cu El. Iar dacă totuși este adevărat, ce vom face?
[1] Scriitor englez, autorul romanelor polițiste cu Sherlock Holmes, mediu și mare promotor al spiritismului.
[2] Secularism: o stare de spirit cu totul înstrăinată de noțiunea de Dumnezeu și religia Bibliei.
[3] „De-a valma”.
[4] Phillip Yancey, What’so Amazing About Grace, 1997.
[5] J. K. Johnston, De ce păcătuiesc creștinii, 1992.
[6] Phillip Yancey, What’so Amazing About Grace, 1997.
- Detalii
- Scris de: Lucian Cristescu
- Categorie: O pagina pe zi editia a patra
În vârtejul frenetic al revoluției spirituale aduse de era lui „Aquarius”, chipul lui Isus iese la suprafață ca un grund de sub vopseaua tocită. Îl surprinzi reluat de înfățișarea unui actor sau hippy. Crucea Sa gravată pe te miri ce sau vreo expresie consacrată din Evanghelie te face să-ți pierzi șirul gândurilor. Producând furie sau o fervoare religioasă, Isus continuă să polarizeze și să fie o „pricină de scandal”. Cei ce învârt aura Lui o fac fie din motive pur comerciale, fie dintr-un gol de „imagine de sine”.
Numele Său poate fi și capital politic. În Cuba anilor 1960, afișe cu Isus purtând o carabină pe umeri sau cu Isus în troică, alături de Fidel Castro și Che Guevara, au fost bile albe pentru absorbirea sufragiilor populației catolice în revoluția comunistă.
Frământarea din subterană și-a găsit cea mai puternică expresie în cinematografie – „copilul” veacului XX. Într-un interval nu prea lung, de la clasicul „King of Kings” (1927) și până la music-hall-ul din 2001, au fost turnate 17 filme despre Isus – în medie câte o apariție la patru ani. Istoria omenirii se poate regăsi după portretul pe care regizorii îl recompun pentru Isus.[1]
Filmul italian „La Dolce Vita” (1960) începe cu un elicopter cărând o statuie a lui Isus la Roma. Cu brațele deschise, Isus atârnă în funii. Și, pe când elicopterul trece pe deasupra, țăranii în tractor Îl recunosc: „Ia te uită, e Isus.” Lângă Roma, în bikini, fetele dimprejurul unui bazin de înot fac cu mâna, iar pilotul face o tură, ca să le vadă mai bine... Liniștit și cu o expresie de doliu, Isus-ul din beton atârnă straniu și fără legătură deasupra unei lumi moderne. Este intenția regizorului Federico Fellini ca, înainte de primul schimb de cuvinte, să descarce tensiunea dintre valorile creștinismului și stilul nonsens al vieții înecate în lux și plăceri.
În 1971, Per Paolo Pasolini, un regizor marxist și homosexual, blocat într-un hotel din Florența de vizita papei, deschide din plictiseală Noul Testament și citește pe nerăsuflate o evanghelie. Așa s-a născut filmul „Evanghelia după Matei”, cu un Isus revoluționar marxist. Ucenicii sunt niște recruți stângaci. Isus, cu privirea îndârjită, pare neînfricat. Pe un deal sicilian, Își spune parabolele ca niște focuri de armă, peste umăr, pe când umblă din loc în loc.
Dincolo de Atlantic, tot în 1971, pe Broadway-ul din Manhattan, doi producători îndrăzneți, Andrew Webber și Tim Rice, montează un music-hall dur, o operă rock cu titlul: „Jesus Christ Superstar”. Piesa prezintă ultimele șapte zile din viața lui Isus, într-o interpretare sui-generis. Isus este o proiecție a starului de Hollywood care trăiește frustrări la cote înalte: dezgustat de viață și popularitate, nerăbdător cu ucenicii, obosit de propriul destin, resemnat pentru moarte. Piesa etalează toate maniile moderne: obsesia celebrității, goana după putere politică, anxietate sexuală, criza spirituală. Lumea de pe ecran evocă un vid care nu aparține niciunui timp.
Între scene de dans și cântec, te izbesc întrebări ca: „Cine ești, Isuse?” sau „Oare cum trebuie să-L iubesc?” Însuși „Isus” Se întreabă la un moment dat: „De ce trebuie să mor?” Înainte de a fi un simplu concert rock, opera este o declarație de scepticism. Generația tinerilor rebeli se identifică pur și simplu cu ea. În primul spectacol din turneul Americii, în iulie 1971, stadionul din Pittsburg este potopit de 12 000 de fani.[2]
În 1973, Norman Jewison Îl toarnă în film. Expresia Lui este și mai telurică: Isus este înconjurat de o bandă hippy în mijlocul deșertului, cu lozinci de liberare. Ucenicii poartă T-shirt, haine de piele, pistoale și sunt setoși de o revoluție violentă. Isus e îmbrăcat tradițional, într-o robă albă. Personajul secund ca importanță este Iuda. Destinul său de victimă sinceră e un fel de revanșă. Sinuciderea sa este răzbunată: Iuda învie pe drumul spre Calvar, spre satisfacția spectatorilor. Filmul este și el un fel de testament...
Paștele anului 2001 a fost dăruit cu o nouă versiune cinematografică a Superstarului.[3]
De ce încă una? Pentru că enigma din jurul lui Isus nu s-a stins. Registrul profilurilor cinematografice, de la un revoluționar politic, un magician care se însoară cu Maria Magdalena, un rabin de epocă, un țăran sceptic, un visător naiv, un fariseu zelot, un esenian transcendental, un profet escatologic, un hippy, un yuppie... și până la postura unui lider ultra-charismatic al unei secte de duzină, nu reușește să-i răspundă.
Chinul deceniilor trecute trebuie să se curme. Trebuie să se dea odată un răspuns la frământul sec al întrebării: Cine ești, Galileene?
Alternativa globalistă: „Unul între mulți”
În casa unchiului meu, într-o bibliotecă înaltă cât peretele și lungă poate de patruzeci de metri, am descoperit în adolescență cartea lui Edouard Schure, Les Grands Inities. Hristos era prezentat în rând cu Rama, Krișna, Buda, Confucius, Zarathustra, Mahomed... Nu cunoșteam nimic despre niciunul dintre ei. Dar, fiindcă simpatizam din principiu cu necunoscutul Isus, m-am bucurat să văd că Isus are totuși un loc onorabil în cultura de azi.
La data aceea nu știam că autorul, Edouard Schure, era un teozof, adeptul lui Madame Blavatsky. Opinia teozofilor este că toate religiile sunt reflectări parțiale și evolutive ale unui adevăr unic. „Istoria unei singure religii”, spunea autorul, „va fi întotdeauna îngustă, superstițioasă și falsă. Adevărată poate fi numai istoria religioasă a întregii omeniri.”
Acest „globalism religios” pleacă de la premisa că în centrul tuturor religiilor se află același Dumnezeu și că toate religiile urmăresc aceeași temă, o temă unică: viața veșnică. Deosebirile – zic ei – se referă doar la „metodologia” mântuirii. Adică apucăm pe diferite căi, dar sfârșim toți în același loc.
Concepția globalistă este foarte comodă. La o abordare de fond însă, se dovedește superficială și absurd de contradictorie. Gândește-te numai cum s-ar putea împăca:
1. Monoteismul exclusivist (creștinism, iudaism, islamism) cu politeismul tolerant (grecesc sau hindus).
2. Concepția unui Dumnezeu personal (creștinism, iudaism, islamism) cu cea a unui zeu impersonal, cu care nu poți intra în niciun contact (budism).
3. Doctrina unui Mântuitor divin care îl salvează pe om (creștinism) cu cea a mântuirii prin sine, realizată personal de om, fără intervenția vreunui zeu (budism, jainism). Există un antagonism total între învățătura lui Buda – „Nu așteptați nimic de la zeii neîndurători, care sunt ei înșiși supuși legii karmei, ci așteptați totul de la voi înșivă, pentru că fiecare puteți dobândi mai multă putere decât însuși zeul Indra” – și Evanghelie – „Eu sunt Ușa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit. Cine nu intră pe ușă în staulul oilor, ci sare pe altă parte, este un hoț și un tâlhar” (Ioan 10:9,1).
4. Ce coerență poate exista privind conținutul mântuirii: eliberarea din păcat și moarte (creștinismul) și eliberarea de viața însăși și de semeni (budismul, jainismul)?
5. Cum poate face casă comună concepția că viața omului e limitată la o singură existență (religiile monoteiste) cu ideea nesfârșitelor reîncarnări (hinduism, budism)?
6. Sau castitatea creștină (creștinism, iudaism) cu prostituția sacră (cultul lui Așerah sau al Afroditei)?
Sunt doar câteva exemple. Numai celui care nu cunoaște miezul altor religii i se va părea același lucru să fie aztec sau creștin[4], sau va crede că poate fi și hindus, și creștin în același timp[5], și nici nu va înțelege motivul pentru care religia lui Yahve (al Bibliei) n-a putut coexista cu religia canaanită în același spațiu geografic[6].
În timp ce Biblia redă natura lui Dumnezeu într-o definiție supremă: „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:8), Aristotel comentează ironic: „Ar fi un lucru straniu pentru cineva să spună că îl iubește pe Zeus sau că Zeus iubește pe cineva.”
Odată, misionarul englez E. Stanley Jones – prieten cu Gandhi – fusese invitat să țină o evanghelizare în fața unei audiențe hinduse. Personajul cel mai de vază care prezida întâlnirea era un ministru indian. În cuvântul introductiv, ministrul a spus: „Îmi voi rezerva remarcile pentru sfârșit. Și, indiferent ce va spune vorbitorul, vă voi arăta paralele în cărțile noastre sfinte!” În seara aceea, Stanley Jones n-a prezentat lucruri sau doctrine, ci... o persoană: pe Isus Hristos. Când a terminat, ministrul a rămas tăcut pe scaun... Persoana aceasta nu exista în cărțile lui!
Desigur, ar fi fost atât de frumos să nu existe controversă pe tărâmul crezurilor; să fi existat un pluralism dulce și consonant. Din păcate însă, lucrurile stau altfel. Un studiu cât de cât atent asupra religiilor lumii ne constrânge să recunoaștem că fiecare religie conduce spre un sistem mai mult sau mai puțin contradictoriu cu toate celelalte, având un alt dumnezeu (dacă îl are și pe acela); că acești dumnezei sunt amarnic de diferiți și se elimină reciproc; că fiecare dintre aceste religii a apărut și există doar ca să le conteste pe celelalte.
E regretabil, dar globalismul religios este doar o filozofie politică, nelogică și nerealistă!
Alternativa comparativă: „Unic și fără seamăn”
Nu există o altă cale pentru a discerne autenticul din masa de imitații decât o comparație atentă. Pentru acest motiv, ca să avem cel puțin idee, să parcurgem un mic studiu comparativ al maeștrilor fondatori de religii. Am ales zece dintre cei mai importanți.
1. Rama, sau Ramacandra, socotit a fi a șaptea incarnație a lui Vișnu, e posibil să fi fost un erou tribal de undeva și de cândva, în India. Practic nu există niciun element biografic care să-l încadreze în timp și spațiu. Istoria lui se găsește în Ramayana (și mai pe scurt, în Mahabharata).
Povestea acestui Făt-Frumos se concentrează în jurul luptei sale de a-și recupera soția, Kaikeyi, furată de un zeu rău. Rama acționează uneori ca om, iar alteori ca supraom. În ajutorul lui Rama vine Hanuman, regele maimuțelor, cu gloatele sale gălăgioase. În cele din urmă, Rama reușește, prin eroism și vicleșug, s-o recupereze la timp pe Kaikeyi. Happy-endul este totuși compromis: în mod ciudat, basmul se încheie prin abandonarea soției și a mamei copiilor săi pe motive de... scrupule cetățenești, ca să-și protejeze renumele față de gurile rele!
Rama reprezintă pentru indieni modelul rațiunii, al acțiunii drepte și al virtuților celor mai înalte.
Ca zeitate, Rama începe să fie adorat târziu, abia în Evul Mediu. Nu se pomenește nimic de venerarea sa până prin secolul al XI-lea d.Hr. Cultul lui Rama ca zeu suprem se răspândește în secolele XIV și XV d.Hr. Templele lui Rama au și un sanctuar închinat maimuțoiului Hanuman. În ceasul morții, indienii îl invocă cel mai adesea pe Rama.
2. Krișna, socotit a fi a opta incarnație a zeului Vișnu, este eroul a două cărți din Mahabharata: Bhagavadgita (scrisă prin secolul al II-lea î.Hr.) și Bhagavata-Purana (secolul X d.Hr.).
Se spune că s-ar fi născut cu mii de ani în urmă. Dacă Rama întruchipează virtutea, păstorul Krișna este adorat pentru răutățile sale de copil nebunatic și pentru nenumăratele sale aventuri amoroase. La sunetele flautului său, fetele și femeile ciobanilor își părăsesc căminul, ca să vină să danseze cu el și să i se dăruiască. Krișna va avea mai multe neveste. El se arată activ în războaie, punând datoria mai presus de relațiile personale. Dialogurile sale cu Pandavas abordează și teme profunde. În scenele finale, pe când își jelea în pădure fratele și fiul uciși într-o ceartă, Krișna este confundat cu un cerb de către un vânător, care-l ucide din greșeală.
Pare evident că acest Krișna este un personaj sincretic, în care se regrupează mai multe figuri legendare.
[1] Ph. Yancey, The Jesus I never knew (Isus pe care nu-L cunoscusem niciodată), 1995.
[2] Ph. Yancey, The Jesus I never knew, 1995.
[3] Producțiile clasice, vechi sau noi, nu sunt menționate, pentru motivul că ele nu reprezintă spiritul veacului.
[4] Cu ocazia consacrării Templului lui Huitzilopochtli, din Mexico, în 1487, în numai 4 zile, au fost sacrificați 20 000 de oameni.
[5] Hinduismul a practicat timp de mii de ani arderea văduvelor.
[6] Cultul lui Baal includea jertfe de nou-născuți, puși în cuptorul chipului imens de bronz al zeului.
- Detalii
- Scris de: Lucian Cristescu
- Categorie: O pagina pe zi editia a patra
3. Confucius a fost un personaj real. El a trăit și a murit ca un om obișnuit, fără nicio pretenție de mag, de zeu sau de Mesia. Se naște într-o familie modestă în anul 551 î.Hr. La 19 ani se căsătorește și are trei copii. Confucius intră în scenă ca șef de piață, apoi ca paznic la vite. La 20 de ani este în slujba guvernatorului de district. Nemulțumit de corupția timpului, Confucius încearcă să reafirme scrierile clasicilor chinezi.
Confucius nu reușește să aplice programul lui în domeniul public decât la 52 de ani, când este numit ministru al ordinii publice din statul Lu. Deși reforma lui a fost una de mare succes, invidia celorlalți lideri îl elimină după numai trei ani de activitate în ringul politic. Retras la preocupările de dascăl, moralist și filozof, Confucius petrece următorii 13 ani ca învățător itinerant în China. Întors acasă, moare la 72 de ani (în 479 î.Hr.).
Confucius n-a realizat nicio performanță extraordinară, nici n-a pretins vreun mandat profetic. Învățătura lui a transmis-o învățăceilor în formă orală. „Analectele” – scrierile sale morale – au fost culese și redactate de ucenicii lui. Ele n-au nimic de-a face cu religia. Preceptele lui au fost încorporate în legea chineză, în 210 î.Hr.
Cu toate acestea, la abia 200 de ani după moarte, Confucius este zeificat oficial. Templele lui se află în orice oraș din China.
4. Lao-Tze, întemeietorul taoismului, contemporan mai în vârstă al lui Confucius, este aproape lipsit de biografie. Sursa biografică cea mai de seamă datează târziu, din secolul I î.Hr. Se spune că ar fi slujit ca arhivar, învățat, astrolog și ghicitor la curtea unui rege chinez. O altă tradiție târzie crede că el ar fi trăit neobișnuit de mult, 200 de ani, deși înțeleptul Chuang-tzu, din secolul al IV-lea î.Hr., relatează scurt moartea lui, fără a menționa nimic deosebit.
Filozofia sa se limitează tot la domeniul moralei. Lao-Tze nici măcar nu recunoaște că ar exista vreun dumnezeu personal. Soluția lui este tipic filozofică: meditație și observație, aceasta fiind „Calea” (Tao).
Este ciudat cum, împotriva învățăturii sale, Lao-Tze ajunge să fie zeificat și el.
5. Buda a trăit – după cum cred mulți – între 563 și 483 și ar fi fost deci contemporan cu Confucius și Lao-Tze. Născut într-o familie regală, Gautama intră în lume ca un dumnezeu: la naștere, natura îl salută cu semne neobișnuite. Pomii înfloresc în afara sezonului lor. Parfumuri suave se simt peste tot... Familia sa îl protejează de orice semn al mizeriei vieții. La 16 ani se căsătorește și are un fiu. La 30 de ani, când află din întâmplare că pe pământ există nefericire, bătrânețe și moarte, prințul își părăsește subit nevasta și copilul ca să se realizeze prin yoga. Încearcă să-și facă ucenicia pe lângă diverși maeștri, dar fără succes... Aproape de exasperare, după șase ani zadarnici de pranayama[1], ajunge să descopere singur calea spre Nirvana, spre Liberare... De bucurie, dănțuiește patru zile și patru nopți fără oprire, în jurul unui copăcel. Proclamația lui: „Nimeni nu este ca mine! Am dobândit toată cunoștința! Sunt cel mai înalt învățător, singurul atotștiutor absolut!” amintește de cea a lui Cassius Clay: „Eu sunt cel mai mare!”
După ce câștigă câțiva adepți pentru „calea sa de mijloc”, ajunge să-și extindă popularitatea până acolo încât un rege împreună cu 120 000 de brahmini i se prosternă și devin instantaneu ucenicii lui.
Cât privește zeii și întrebările filozofice despre începutul lumii și sensul vieții, Buda n-are decât dispreț și ignorare: „Nu-i treaba noastră! Grija noastră este nimicirea totală a plăcerilor și a dorinței de a trăi, ignorarea lumii din afară, fapt prin care omul se mântuiește singur!” Calea pentru a curma acest lanț al dorințelor împletește opt reguli de control de sine. Și totuși Buda moare în urma ghiftuirii cu orez și carne de porc.
În toată învățătura sa, Buda n-a pretins că este divin, ci doar un om care, prin iluminare, ajunge la starea de Nirvana. Ulterior, la peste un secol de la moartea lui, urmașii lui Buda brodează legende copilărești: Odată, un șarpe miraculos a aruncat foc împotriva lui. Atunci, Buda însuși s-a transformat într-o flacără și a mistuit șarpele vrăjit!
6. Mahavira, întemeietorul jainismului (jina – „biruință”), a fost contemporan cu Buda (599–527). La fel ca acesta, la 30 de ani își părăsește viața bogată, nevasta și fiica, pentru a găsi Nirvana. Inspirat de exemplul părinților săi, care mor prin autoînfometare, Mahavira practică un ascetism extrem. Umblă gol de tot și uită total de sine și de înfățișarea sa. După 13 ani de hoinăreli, uneori pe la gropi de gunoi și crematorii, iluminarea îl copleșește la capătul a două zile de meditație, pe malul unui râu din Nepal.
Învățătura sa predică dezlipirea de orice atașament față de cineva. Singura sursă de mântuire este în omul însuși. „Nu există niciun dumnezeu care să-ți dea biruința.” Ca și budismul, jainismul este un protest contra hinduismului: nu există zei, nici preoți, nici caste. În schimb, dacă budismul este calea de mijloc, jainismul este calea cea mai strictă.
După moartea lui, învățătura lui se hibridizează total, așa încât azi jainismul este religia cea mai paradoxală: ea respinge orice dumnezeu din hinduism, dar privește spre orice lucru din natură ca având un suflet și ca fiind un zeu (= animism). Ateistului Mahavira i s-au ridicat nenumărate temple.
7. Zarathustra (Zoroastru). Despre el se spune că ar fi trăit între 628 și 551 î.Hr. și, prin urmare, ar fi fost și el contemporan cu Buda și ceilalți. Născut într-o familie de cavaleri de lângă Teheran, trăiește din creșterea animalelor. La 40 de ani are niște vedenii care-l conduc la întemeierea cultului lui Ahura Mazda. Devine preot, matematician și astrolog. După istoricii greci, ar fi fost și un inițiat în ocultism și magie.
Ca să-și asigure succesul, el nu înlătură politeismul popular, ci îl așază doar pe Ahura Mazda ca centru și vârf al lumii zeilor, ca singurul care merită închinare. Treptat, sistemul său religios se îndreaptă spre un dualism ciudat – dualism pentru că reduce totul la antagonismul dintre Ahura Mazda (zeul bun) și Ahriman (zeul rău) – antagonism ciudat pentru că, în cele din urmă, Binele (Ahura Mazda) îl învinge pe Ahriman. Religia lui menține cultul focului, pentru care i se închină temple.
După o vreme, reușește să-l convertească pe rege. De atunci încolo, rămâne curteanul lui până la moarte, bucurându-se de onoruri și de o viață tihnită. Religia sa ajunge să influențeze iudaismul și, într-o măsură mare, gnosticismul. Prin acesta din urmă, ajunge să penetreze și creștinismul medieval.
8. Mahomed. Se naște în 570 d.Hr., cu handicapul de a fi orfan de tată. La 6 ani își pierde și mama. Rudele sale însă îl introduc în ucenicia de negustor. La 25 de ani, o ia de soție pe Kadija – o văduvă bogată și mult mai în vârstă – care îi oferă un viitor sigur. La 40 de ani, în timp ce medita la tensiunile intertribale din Mecca, primește vizita unei ființe nepământene, care-l proclamă „rasul Allah” – mesagerul lui Dumnezeu. De atunci primește frecvent revelații[2], solii păstrate în memorie, arareori scrise, care – după moartea lui – vor fi reconstituite în Coran. Vărul soției sale, un creștin, îl ajută să le interpreteze în lumina Bibliei. La 49 de ani îi moare soția. Fiind în general respins la început de contemporani, are câteva tentative de sinucidere, dar același personaj mistic îl întoarce din drum. La 52 de ani află de un complot de asasinare a lui și scapă în ultima clipă, fugind cu 70 de suporteri în oaza ocupată de așezarea evreiască Yatrib. Aici i se consolidează treptat autoritatea, de la rolul de arbitru până la cel de conducător indiscutabil al localității, ulterior numită „orașul profetului” (Medina al Nabi).
Împotriva prigonitorilor săi meccani, Mahomed începe o campanie de jefuire sistematică și din ce în ce mai drastică a caravanelor lor. Prin puterea sabiei, el epurează Medina atât de evrei, fostele lui gazde, cât și de oponenți. Apoi reușește să se impună înaintea meccanilor și, în cele din urmă, la 60 de ani, recâștigă Mecca de partea sa. Idolii tradiționali sunt înlăturați, cu excepția pietrei de bazalt negru adăpostită în Kaaba, care devine centrul cultului lor.
Între timp, din motive expansioniste și de primat, rupe prietenia și cu foștii lui prieteni, creștinii.
Otrăvit de văduva unui evreu ucis în Khaibar, Mahomed moare la 62 de ani, fără să numească un succesor. Aceasta va fi pricina schismei dintre șiiți și suniți.
Mahomed n-a pretins niciodată că ar fi făcut minuni sau că ar fi divin, ci doar că e profet și rasul Allah. El n-a înviat.[3] Pentru că s-a inspirat din Biblie, Mahomed L-a respectat pe Isus ca profet, dar nu și ca Fiul lui Dumnezeu. Evanghelia este privită ca o carte sfântă (Ingil).
Pe lângă însușiri pozitive – curaj, generozitate, charismă, bunătate față de copii –, Mahomed a dat pe față cruzime și perfidie politică. Fărădelegile lui sunt incontestabil fapte istorice:
În 629, ca să-și corecteze imaginea în urma unui eșec în negocierea cu meccanii, Mahomed îi atacă fără motiv pe evreii din oaza Khaibar, în timpul culesului curmalelor. Superior numeric, Mahomed îi constrânge să predea fortul. Pe bărbați îi decapitează, cu excepția unuia pe care-l torturează, ca să afle ascunzătoarea comorilor lor. Pe femei și copii îi vinde ca sclavi. La fel nimicise cu doi ani în urmă și clanul iudeilor din oaza Koraizah. Ca să-și scuze faptele, Mahomed prezintă o poruncă a lui Allah (Coran 9:73): „O, profetule, luptă-te cu necredincioșii și fii aspru cu ei.” El ar fi cerut permisiunea de a se război cu ei, iar Allah i-ar fi acordat-o!
Mahomed a avut unsprezece neveste. În Coran, el legalizează poligamia (4:3): „Ia-ți neveste după cum vrei, două sau trei, sau patru; dar dacă te temi că nu le vei putea trata cu dreptate, atunci ia-ți doar una.”
Pentru femeile nesupuse, Mahomed prescrie bătaie (Coran 4:34): „... Admonestează-le, izgonește-le în culcușul lor și bate-le!”
Atunci când una dintre soții, Sauda, a îmbătrânit, Mahomed hotărî să divorțeze de ea și s-o izgonească. Sauda însă își negociază rămânerea în schimbul oferirii privilegiului poziției ei celei mai tinere dintre soții.
Din cuvintele sale, reiese că ar fi fost misogin: „Mi-a fost arătat focul iadului și am văzut că majoritatea celor din iad sunt femei!”
Faptul că, după moartea lui Mahomed, au trebuit cca 20 de ani ca să se încheie scrierea Coranului a permis includerea în carte a unor legende ca: înălțarea lui Mahomed din Ierusalim la cer (după pilda lui Isus); declararea infailibilității profetului și pretenția că este unicul mijlocitor eficient al oamenilor în ziua judecății.
9. „Bab” Ali Mahomed – întemeietorul cultului Bahha’i. Persan de origine și mahomedan, în 1844 își adună 18 profeți, el fiind al 19-lea, număr „sacru”. Așa își începe el cariera. Se declară „apostol” (sau „bab” – poartă) al Celui ce va să vină, Imam Mahdi (Mesia, sau ultimul imam așteptat de șiiți). Predicarea lui stârnește împotrivire și prigoană. Cu câtva timp înainte de moarte, Ali renunță la titlul de „Bab” și pretinde a fi el însuși Mahdi, Prezența supremă, Perfecțiunea binecuvântată, Adevărul puternic. Cu o putere de convingere nepământeană, Ali convertește pe loc chiar și pe delegatul șahului, trimis să investigheze mișcarea, apoi pe guvernatorul Isfahanului și la urmă chiar pe șeful închisorii în care este deținut.
După execuția lui Bab în 1850, urmașul său, Baha’Ullah („Slava lui Dumnezeu”), își dezbracă maestrul de toate titlurile divine și le reține pentru sine. În 1867, Baha’Ullah declară public că el este Mesia cel așteptat de evrei, creștini, musulmani și budiști. Fiind în cele din urmă exilat de otomani în Palestina, la Accra, cristalizează noua religie și conduce la întemeierea centrului lor mondial la Haifa. Luptă pentru globalism religios, toleranță, ca și pentru egalitate socială și rasială.
[1] Pranayama – exerciții de control al respirației, care conduc la „samadhi” – starea de concentrare perfectă.
[2] De cele mai multe ori, revelațiile sale se reduc la un fel de mesaj tăcut în inima lui.
[3] Osemintele lui Mahomed zac în mormântul său, în curtea moscheii din Medina.
- Detalii
- Scris de: Lucian Cristescu
- Categorie: O pagina pe zi editia a patra
10. Krișnamurti (1895–1986). Când teozoful britanic Charles W. Leadbeater a zărit pe plaja din Madras un băiețel de șase ani, pe nume Jiddu, englezul spune că ar fi văzut o aură deasupra căpșorului acestuia. Uimit, a declarat: „Iată-l pe noul Hristos, Salvatorul din Orient.” Englezul l-a luat cu sine și a început să-i poarte de grijă.
În 1911, Annie Besant, conducătoarea teozofilor, cea mai elocventă suporteră a New-Age-ului, îl declară pe băiețașul obscur drept „întruparea Învățătorului lumii, care trebuia să vină”. Între timp, izbucnește un scandal în jurul pedofiliei englezului cu adolescentul, fapt pentru care Jiddu este imediat trimis la Oxford, ca să dobândească o înaltă educație. Jiddu însă nu face față învățăturii. Destinat apoi Parisului, tânărul indian este de îndată înconjurat de adoratoare, care-l introduc în tainele vieții.
În 1922, tânărul trece prin câteva crize de delir, leșinuri – „curățiri”, așa erau numite –, care se vor repeta de-a lungul vieții sale.
La 28 de ani, obosit de rolul său divin, Krișnamurti se abjură public de teozofie și se dezice de rangurile divine atribuite, declarându-se doar Învățător iluminat. Se retrage în California, unde fondează câteva școli de orientalism. Niciodată el n-a condamnat amorul liber. Krișnamurti s-a bucurat de popularitate considerabilă. Către sfârșitul carierei sale, este căutat de starurile de la Hollywood, în speranța unei atingeri divine, printre care Greta Garbo (care ulterior se sinucide), Charlie Chaplin, Aldous Huxley...
Cu câteva zile înainte de moarte, Krișnamurti declara: „Timp de 70 de ani, această super-energie... ba nu, această imensă energie și imensă inteligență au folosit trupul meu... Nu știu dacă lumea realizează ce energie și ce inteligență imensă s-au manifestat prin trupul acesta! N-o să mai vedeți un alt trup ca acesta și nici inteligența supremă care a operat în mine, pentru sute de ani de acum înainte!”
Priviți-L acum pe Galileeanul!
Se naște în anii cei mai străluciți ai Romei, într-un grajd mizerabil. Dacă-l urmărim de la naștere, Îl aflăm în primii Săi ani exilat în Egipt. Reîntors în Iudeea, duce o copilărie în anonimat, în lipsuri și muncă. La vârsta când băieții își depun confirmarea în fața Torei, la 12 ani, îi uimește pe rabinii de la Templu prin neobișnuitul gândirii Sale. Ca adolescent și tânăr, muncește în rând cu semenii – consătenii Lui din Nazaret Îl știu de „tâmplarul” (Marcu 6:3). La 30 de ani, când apare la Iordan, Ioan Botezătorul Îl proclamă în fața lumii drept Mesia cel așteptat. Fără niciun iz de legendă, în totalitate om real, Isus afirmă o personalitate și o putere cu totul dincolo de omenesc! Însoțit de o mână de ucenici, Isus străbate neobosit Galileea, Iudeea și împrejurimile cu mesajul Său simplu și direct: „Pocăiți-vă, căci Împărăția cerurilor este aproape.”
Toate categoriile de oameni Îl caută: nobili și cerșetori, rabini și țărani, iudei, samariteni și chiar romani! Prezența Lui dezarmează, dar și ridică. Autoritatea Sa potolește furtuna mării și stârnește gelozia plină de mânie a marilor preoți. Multe dintre ceasurile nopții le dedică rugăciunii în taină. Demonii țipă înaintea Lui, leproșii se vindecă, morții învie! Urmărit de o determinare inflexibilă de a respinge orice vânt politic favorabil, Isus evită mulțimile surescitate, retează apelul revoluționarilor și ignoră ocaziile de compromis cu puterea. În timpul celor trei ani și jumătate, capii națiunii hotărăsc lichidarea Lui și încetarea instabilității și a frustrării. La 33 de ani și jumătate, spre groaza ucenicilor, Isus Însuși regizează ocazia de a fi prins și executat. Este asasinat prin răstignire chiar în amurgul de Paște, de cei pe care i-a slujit fără rezervă. Dar, lucru extraordinar, a treia zi Isus învie și Se arată la peste 500 de martori, vreme de 40 de zile. Apoi, în văzul ucenicilor, Se înalță la cer pe nor, cu promisiunea: „Mă voi întoarce!” În urma Lui, lumea experimentează cea mai formidabilă revoluție spirituală, socială și culturală. Imperiul este răsturnat din temelii. Începe o eră nouă: Anno Domini – era lui Hristos!
Găsiți-i acum asemănare, dacă se poate. Nici acuzatorii nu-I găsesc vină. „Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat” (Ioan 8:46)? „Învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima” (Matei 11:29)! „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc, rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc” (Matei 5:44). „Eu am venit ca oile Mele să aibă viață, și s-o aibă din belșug. Eu sunt Păstorul cel bun, care-Și dă viața pentru oi” (Ioan 10:10,11). „Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28).
Isus este atât de unic încât, „dacă n-ar fi trăit niciodată,” spunea Walter Wink, „n-am fi fost în stare să-L inventăm!”
H. G. Wells, scepticul, scria: „După 1900 de ani, un istoric ca mine, care nici măcar nu se consideră creștin, găsește că viața și caracterul celui mai semnificativ om care a trăit vreodată se centrează irezistibil asupra persoanei lui Hristos. Testul istoricului cu privire la măreția unui om stă în întrebarea: «Ce-a lăsat acesta în urma Lui? I-a făcut oare pe oameni să gândească într-un fel nou și cu o vigoare care să dăinuie?» La acest test, Isus este indiscutabil primul!”
William E. H. Leacky, filozof sceptic și istoric anticreștin, mărturisea la sfârșitul secolului trecut, în opera sa Istoria Moralei Europene: „Caracterul lui Isus n-a fost doar modelul cel mai înalt al virtuții, ci și cel mai puternic îndemn de a practica modelul acesta. El a exercitat o influență atât de adâncă încât s-ar putea spune, într-adevăr, că simpla relatare a celor trei ani scurți din viața Lui a făcut mai mult să regenereze și să amelioreze omenirea decât toate discursurile analitice ale filozofilor și toate îndemnurile moraliștilor.”
⁕ Într-una dintre întâlnirile lor, Auguste Comte, filozoful ateist francez (1798–1857), îi povestea lui Thomas Carlyle, eseistul englez, despre „pozitivismul”[1] pe care-l întemeiase: „Am de gând să fondez o nouă religie, care să măture cu totul creștinismul...” „Splendid!” i-a răspuns Carlyle. „Tot ce trebuie să faci este să vorbești cum nimeni n-a mai vorbit vreodată, să trăiești cum niciun om n-a mai trăit, să fii răstignit, să învii a treia zi și apoi să faci lumea întreagă să creadă că ești întreg și viu! Doar așa religia ta ar avea ceva șanse de succes!”
Cât despre o fuziune a lui Isus cu ceilalți „guru”, așa ceva este exclus. Nimeni n-a vorbit și n-a trăit ca El! Nimeni n-a pretins ca El că este Dumnezeu Însuși, manifestat în trup omenesc! Nu există loc pentru Isus în niciun alt sistem religios! Între El și restul lumii există o deosebire de esență. „Toți cei ce au venit înainte de Mine sunt hoți și tâlhari” (Ioan 10:8).
Chiar și omul simplu de pe stradă simte prăpastia. Te-ai întrebat vreodată de ce, atunci când vorbești despre Buda, Confucius sau Mahomed, oamenii nu par deloc ofensați, ci gustă reflecțiile tale spirituale, dar, de îndată ce pomenești numele lui Isus, oamenii se simt incomod și schimbă repede subiectul?! E simplu: Isus este perceput de toți ca altceva decât un filozof, moralist, filantrop sau revoluționar. Prezența Lui te tulbură și te pune la colț!
Ajith Fernando – profesor indian în Sri Lanka, bastion al budismului – povestea în 1987 despre un caz: „Am un coleg, profesor emerit și budist dedicat. Discuțiile noastre religioase se terminau întotdeauna în diferende ireconciliabile. Odată, poate din simplă curiozitate, a împrumutat de la biblioteca publică o carte despre viața lui Isus. După ce a citit-o, a găsit că viața lui Hristos este atât de neparalelă în istoria omenirii, încât a vrut să se lămurească mai bine. A mai citit una, și încă una și... a sfârșit prin a-L recunoaște pe Hristos ca Domn. Spre surpriza mea, a devenit creștin.”
⁕ Este impresionantă mărturia lui Oswald Sanders, misionar din Thailanda: „Într-o zi, o pereche budistă a venit la mine acasă. De ani de zile, ea și soțul trăiau cea mai îngustă cale a lui Buda, căutând pacea lăuntrică. Dar n-o aveau! Din pricina «evlaviei» lor extreme, vecinii își cam băteau joc de ei. Femeia a început să mi se destăinuie: «Cu câteva nopți în urmă, am avut un vis despre un om care se cheamă Isus. Spune-mi, cine este El?» Femeia nu cunoștea absolut nimic despre El. Am deschis Scriptura și le-am citit despre Isus... Eram uimit să văd cât de pregătiți erau cei doi să înțeleagă semnificațiile Cuvântului. Când am dobândit simțământul că au prins esențialul, le-am dat drumul. Săptămâna următoare m-au vizitat din nou. Nu aveau prea multe întrebări. Veniseră doar să-mi spună că, în sfârșit, au găsit pacea și eliberarea de frică și că erau pe deplin fericiți cu Hristos.”
C. S. Lewis, ateist convertit la creștinism, scria în Creștinismul redus la esențe: „Un om care a spus lucrurile pe care le-a spus Isus și a făcut ceea ce a făcut Isus nu poate fi doar un mare învățător moral, ci El trebuie să fie: a) sau un șarlatan genial, eliminat prin răstignire; b) sau un nebun; c) sau diavolul însuși; d) sau chiar ceea ce a spus El că este, și anume Fiul lui Dumnezeu!”
Alegerea este extremă: sau alegi pe Isus, sau... nu mai contează, poate fi oricare dintre ceilalți. Opțiunea este între adevăr (unic) și contrafacere (variabilă la nesfârșit). Iar alegerea aceasta determină sensul destinului tău.
⁕ Istoria lui Iulian Apostatul (331–363 d.Hr.) poate servi drept oglindă. Iulian a fost nepotul lui Constantin cel Mare, cel ce a ridicat creștinismului la poziția de „religie agreată de împărat”. Cancanurile de la curtea bizantină duc la uciderea tatălui său și a fratelui său mai mare. Marginalizat în obscuritate, Iulian crește în Bitinia, apoi în Capadocia, sub îndrumarea episcopului arian Eusebiu de Nicomedia. La 19 ani i se permite să studieze filozofia în Efes, Pergam și Atena... Faptul acesta are un impact uriaș. Creștinismul contradictoriu pe care-l trăise la curte nu reușise să-l câștige. Deși botezat creștin, inima sa frustrată își găsește refugiul în cultura greacă. Este fascinat de neoplatonism, magie și cultul Soarelui. Contemporanii îl descriu ca pe un filozof auster. Lucrările sale îi descoperă talentul de scriitor. Abia împlinise 23 de ani, când împăratul Constantin al II-lea îl învestește ca cezar (vice-împărat) și-l trimite să guverneze Galia. Curând, francii și alemanii sunt înfrânți și izgoniți. Serviciile sale scot curând la iveală inteligența și forța unui mare conducător militar. În consecință, temerile lui Constantin al II-lea se adeveresc când legiunile lui Iulian îl proclamă împărat. Roata destinului îi surâde. Chiar înaintea confruntării dintre cei doi, Constantin al II-lea moare subit, iar Iulian, la 29 de ani, intră victorios în Constantinopol ca singurul împărat.
La câteva zile după ce dobândește sceptrul, Iulian se abjură public de creștinism și proclamă păgânismul ca religie a imperiului, avându-l pe el mare-preot. Scrie atac după atac contra „Galileeanului” și a „galileenilor”. Din prea mult dispreț, nici măcar nu-i numește „creștini”. Pe aceștia îi dă afară din armată și funcții publice. Curând, Iulian pornește prigoana: pe unii episcopi îi exilează, pe alții îi torturează. Arde bisericile din Beirut și Damasc, iar în cele din Siria instalează cultul lui Bacchus...
Și, ca să-L demoleze pe Galileean, care profetizase nimicirea irevocabilă a Templului din Ierusalim, Iulian decretează reconstruirea Templului, la fosta lui splendoare, chiar pe locul ruinelor și, în plus, recolonizarea iudeilor. Numește chiar un ministru pentru aceasta, Alipius, care să conducă lucrările. Mii de iudei sosesc de pretutindeni, cu speranțe mari. Numai că lucrările sunt zădărnicite de un cutremur și de incendii misterioase.
Visul cuceririi Persiei și gloria militară îl captivează și pe el. La 32 de ani, strânge 90 000 de legionari, cea mai mare armată romană care a intrat vreodată în Persia. Confruntarea cu pustia, foametea și cu incompetența propriilor generali este mai grea decât bănuise. În timpul unei retrageri dezordonate de sub zidurile Ctesifonului, o săgeată rătăcită îl lovește pe Iulian și-i străpunge ficatul... De pe buzele muribundului, martorii culeg ultimul strigăt: „M-ai învins, Galileene!”
Ceasul revelației sosise prea târziu pentru Iulian Apostatul.
Pentru tine, mai e timp: astăzi.
[1] Pozitivismul – filozofie raționalistă, care se bazează exclusiv pe experiment și elimină din start orice supranatural.