Secolul XX continuă în zig-zag, dar curajos, tranziția profetizată spre era „Aquarius” (a Vărsătorului).
– În 1925, o declarație scrisă cu sarcasm de Sir Arthur Conan Doyle[1] face să scânteieze declarația de misiune a Erei Noi și scopul ei de a fi:
„Spiritismul va desființa această lume, iar în locul ei va zidi una mai bună. Și atunci când va guverna întreaga lume, spiritismul va mătura prin puterea sa sângele lui Hristos.”
– În 1933, un număr de 34 de personalități de cultură – savanți, teologi și editori – publică „A Humanist Manifesto” (Manifestul umanist), care începe cu aceste cuvinte:
„A venit timpul pentru recunoașterea schimbărilor radicale în religie. A trecut vremea revizuirilor mărunte. Religiile lumii trebuie să se alinieze la noile condiții pe care cunoștința omenirii și experiența ei vastă le-au creat...” Și, în continuare, declară inexistența oricărui dumnezeu, atotputernicia naturii, capacitatea de autoguvernare a omului etc.
– Cam în aceeași vreme, masonii scot revista New Age Magazine – revista Erei Noi.
Cu o istorie de peste un secol, „New Age”-ul se instaurează ca marea „umbrelă” sub care încap toate și de-a valma, o fecundă alternativă a secularizării[2].
Evaluarea celui de-al doilea iluminism
Pentru observatorul mileniului trei, de la înălțimea crestei valului, experiența omenirii este însoțită de tonuri lugubre. Filozofia existențială îl aruncă pe om în ungherele absurdului și ale disperării. Artele își pierd gravitația: în muzică, sunetele se împrăștie în tendințe browniene; arta plastică își părăsește coerența și inventează perspective suprarealiste, futuriste sau cubiste. Lipsiți de idealuri venite de la părinți, generațiile tinere se adună sub lozinca: „Rock. Drog. Sex.” Moștenirea a două milenii de civilizație a ajuns un lucru vrednic de dispreț. Adio, valori durabile! Se navighează subconștient spre tărâmuri helter-skelter[3]...
Multe dintre celebritățile care au „binecuvântat” noile tendințe iluministe au avut la sfârșit tăria de caracter să le scrie și epitaful.
Scriitorul Aldous Huxley, în The Brave New World (1931), prezintă o lume a omului, avându-l pe Ford și tehnica în locul lui Hristos și crucea Sa; o lume programată pentru plăcere și satisfacție, dar lipsită de libertate, a cărei ultimă soluție este sinuciderea.
Liber-cugetătorul și ateistul George Bernard Shaw (premiat Nobel), în vârstă de 94 de ani, scria în 1950, printre ultimele sale cuvinte: „Știința, de care mi-am legat credința, este falită. Sfaturile ei, care trebuiau să întemeieze mileniul, au condus dimpotrivă direct la sinuciderea Europei. Odată, eu am crezut în ele. În numele științei, am contribuit la distrugerea credinței în milioane de credincioși. Acum, aceștia privesc la mine și sunt martorii marii mele tragedii: cea a unui ateist care și-a pierdut credința (ateistă)...”
H. G. Wells, gânditor liberal și anticreștin, cunoscut mai ales ca scriitor științifico-fantastic („Războiul lumilor”), scria în anii celui de-al Doilea Război Mondial: „Biblia și-a pierdut autoritatea, dar nimic nu s-a ridicat să-i ia locul. Și acesta este cel mai grav lucru. Ea a fost fundamentul pe care a fost clădită civilizația europeană.”
Hollywood. Toți adolescenții visează măcar fericirea de la Hollywood, capitala producției de filme, un „orășel” înghițit de Los Angeles, lângă Beverly Hills. În afara studiourilor industriei cinematografice, orășelul numără 34 000 de locuitori. Recordul însă îl bate numărul imens de psihiatri – peste 200 – cu rezidență permanentă la Hollywood, alături de o divizie de detectivi și avocați. Starurile zâmbesc fermecător pe afiș, ascunzând criza golului sufletesc. Marilyn Monroe și Elvis Presley sunt doar două simboluri ale altor nenumărate staruri stinse în suicid. Secolul XXI bate recorduri: în doar două decenii, peste 100 de celebrități ale scenei și-au luat viața! (Notă: https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_suicides_in_the_21st_century)
Poporul Americii, care era simbolul creștinismului statornic și liber, eșuează în nesiguranță existențială: 78% dintre americani consultă în mod regulat astrologi, spiritiști și vrăjitoare. Germania – țara lui Luther și a lui Bach – avea, la sfârșitul secolului trecut, cea mai extinsă rețea de „vrăjitori cu licență”, artă mai bănoasă decât industria sexului.
Dramaturgul Eugen Ionescu, în Foamea care strigă, scria șoptit: „Comedia umană nu mă mulțumește. Eu nu aparțin cu totul lumii acesteia, ci sunt de altundeva. Merită să găsești acest «altundeva». Dar... unde este el?”
La celălalt pol al paradoxului secolului XX, se derulează o altă spirală, care evoluează în sens invers.
Visul ateist al lui Karl Marx (1848) și-a înfipt rădăcinile adânc în ceea ce a fost „experimentul comunist”. În sfârșit, o lume egalitară, cu oameni dedicați muncii înnobilatoare, cu orașe de mastodonți și coșuri de fum, se vede înfăptuită. Comunismul, ca un ram de măslin în ciocul columbei, cucerește pretutindeni mințile și votul visătorilor. Roadele lui însă seamănă oroare la firul ierbii. După șapte decenii, se prăbușește ca scorbura găunoasă a unei sălcii bătrâne.
Alexandru Soljenițîn, scriitor și istoric rus, cazac de proveniență (Premiul Nobel în 1970), fost luptător în cel de-al Doilea Război Mondial, care apoi gustă unsprezece ani de închisoare pentru atitudine antistalinistă, publică în 1983 o serie de romane istorice. Într-o cercetare amplă a istoriei Revoluției Ruse, după ce vreme de cincizeci de ani parcursese mii de izvoare și documente, Soljenițîn scrie cele opt volume în efortul de a clarifica motivele pentru care Revoluția Bolșevică a devorat viețile a peste șaizeci de milioane din copiii națiunii. Concluzia lui sună scurt: „Oamenii L-au uitat pe Dumnezeu. De aceea s-au întâmplat toate aceste nenorociri.”[4]
⁕ La Teatrul Mare din Moscova, în anii poststaliniști, biroul organizației de bază a Partidului Comunist local a programat comedia „Hristos în frac”. La un moment dat, ilustrul actor Alexander Rostovțev urma să ia Evanghelia lui Matei, să citească două-trei versete din Predica de pe Munte, apoi să arunce cărțulia, să-și scoată halatul, să strige: „Vreau fracul și jobenul” și să plece la cafenea. Pe când Rostovțev recita cuvintele: „Ferice de cei flămânzi și însetați după neprihănire, căci ei vor fi săturați...”, un tremur i-a cuprins glasul. Și, în loc să arunce Evanghelia, el continua să citească... Din culise, răzbate rumoare. Regizorul tușea a semnal, iar colegii băteau cu piciorul în podea, făcându-i semne de după draperie, ca să-și vină în fire! Dar Rostovțev continua cu un glas tot mai apostolic. Și, înainte să cadă cortina și să năvălească KGB-istul peste el, a apucat să mai strige din răsputeri o frază auzită în pruncie: „Doamne, ai milă și de mine când vei veni în Împărăția Ta!”[5]
Tirana. În gerul iernii anului 1991, după pârjolul a patruzeci de ani de ateism absolut în Albania lui Enver Hogea, fostul Palat al Congresului Comunist este luat cu asalt încă din zori de mii de cetățeni care vor să vadă filmul „Isus”.
Foamea spirituală și golul dureros nici pe departe nu reprezintă un „sindrom al Estului”, ca și când, pentru Vestul capitalist, ele ar fi ceva străin. Diferența este că, în Occident, foamea este amăgită cu un registru larg de surogate, fie din domeniul distracțiilor, fie al posesiunii materiale, în timp ce blocul fost comunist le-a trăit fără paliative, iar manifestările au fost viguroase.
Suntem în SUA, în anii 1960. Pe vremea când teologul liberal Paul Tillich proclama „moartea lui Dumnezeu”, ca expresie a înstrăinării creștinismului de Dumnezeul ei, o mare mișcare de tineret – Youth for Jesus – atrage mase de hippy la manifestări spirituale în aer liber. Nu-i aduna nimeni. Nu li se promitea recompensă. O nevoie adâncă îi mâna spre Marele necunoscut Isus, atât de diferit de ceilalți maeștri.
Într-un campus studențesc modern, la Columbia University, din New York, în 1972, un grup de tineri proclamă la începutul lunii mai „Săptămâna pentru Isus”. Ecoul este impresionant. Răspund nu doar creștini, ci mulțimi de studenți fără niciun dumnezeu.
⁕ Producătorul Bill Moyers (în filmul „Amazing Grace”) surprinde o scenă autentică, filmată în 1994 pe stadionul Wembley, din Londra, plin cu o mare de tineri strânși pentru a sărbători schimbarea politică din Africa de Sud. Timp de douăsprezece ore, spectacolul-maraton etalează tot felul de formații rock. Tinerii sunt în delir. Ridicați în picioare, se descătușează în strigăte și explozii corporale. Și când frenezia atinge cote maxime, pe estradă pășește Jessye Norman, o cântăreață afro-americană. E singură în fața gloatei, fără chitariști, fără negativ, fără pian. Mulțimea strigă fără răgaz. Îi vrea înapoi pe rockerii „Guns’n Roses”. Jessye Norman începe să cânte rar, a cappella: „Atâta har, ce minunat”... Și deodată, 70 000 de fani agitați îngheață. Pe Wembley se așterne liniștea. Jessye începe strofa a doua... și mulțimea este deja prinsă. La a treia strofă, câteva mii prind cântecul și cântă cu ea; cântecul aproape pierdut din memorie... Ce s-a întâmplat? Nici Jessye, întrebată de reporteri, n-avea nicio idee de ce fel de putere coborâse pe Wembley în seara aceea.[6]
Înapoia așteptărilor, uitat sau izgonit, stăruie umbra Galileeanului. Fiecare atingere a Sa ne tulbură. Trebuie să rezolvăm odată enigma care incomodează conștiința. Dacă este un impostor sau un mit care ne-a produs dependență, atunci s-o terminăm cu El. Iar dacă totuși este adevărat, ce vom face?
[1] Scriitor englez, autorul romanelor polițiste cu Sherlock Holmes, mediu și mare promotor al spiritismului.
[2] Secularism: o stare de spirit cu totul înstrăinată de noțiunea de Dumnezeu și religia Bibliei.
[3] „De-a valma”.
[4] Phillip Yancey, What’so Amazing About Grace, 1997.
[5] J. K. Johnston, De ce păcătuiesc creștinii, 1992.
[6] Phillip Yancey, What’so Amazing About Grace, 1997.