În vârtejul frenetic al revoluției spirituale aduse de era lui „Aquarius”, chipul lui Isus iese la suprafață ca un grund de sub vopseaua tocită. Îl surprinzi reluat de înfățișarea unui actor sau hippy. Crucea Sa gravată pe te miri ce sau vreo expresie consacrată din Evanghelie te face să-ți pierzi șirul gândurilor. Producând furie sau o fervoare religioasă, Isus continuă să polarizeze și să fie o „pricină de scandal”. Cei ce învârt aura Lui o fac fie din motive pur comerciale, fie dintr-un gol de „imagine de sine”.
Numele Său poate fi și capital politic. În Cuba anilor 1960, afișe cu Isus purtând o carabină pe umeri sau cu Isus în troică, alături de Fidel Castro și Che Guevara, au fost bile albe pentru absorbirea sufragiilor populației catolice în revoluția comunistă.
Frământarea din subterană și-a găsit cea mai puternică expresie în cinematografie – „copilul” veacului XX. Într-un interval nu prea lung, de la clasicul „King of Kings” (1927) și până la music-hall-ul din 2001, au fost turnate 17 filme despre Isus – în medie câte o apariție la patru ani. Istoria omenirii se poate regăsi după portretul pe care regizorii îl recompun pentru Isus.[1]
Filmul italian „La Dolce Vita” (1960) începe cu un elicopter cărând o statuie a lui Isus la Roma. Cu brațele deschise, Isus atârnă în funii. Și, pe când elicopterul trece pe deasupra, țăranii în tractor Îl recunosc: „Ia te uită, e Isus.” Lângă Roma, în bikini, fetele dimprejurul unui bazin de înot fac cu mâna, iar pilotul face o tură, ca să le vadă mai bine... Liniștit și cu o expresie de doliu, Isus-ul din beton atârnă straniu și fără legătură deasupra unei lumi moderne. Este intenția regizorului Federico Fellini ca, înainte de primul schimb de cuvinte, să descarce tensiunea dintre valorile creștinismului și stilul nonsens al vieții înecate în lux și plăceri.
În 1971, Per Paolo Pasolini, un regizor marxist și homosexual, blocat într-un hotel din Florența de vizita papei, deschide din plictiseală Noul Testament și citește pe nerăsuflate o evanghelie. Așa s-a născut filmul „Evanghelia după Matei”, cu un Isus revoluționar marxist. Ucenicii sunt niște recruți stângaci. Isus, cu privirea îndârjită, pare neînfricat. Pe un deal sicilian, Își spune parabolele ca niște focuri de armă, peste umăr, pe când umblă din loc în loc.
Dincolo de Atlantic, tot în 1971, pe Broadway-ul din Manhattan, doi producători îndrăzneți, Andrew Webber și Tim Rice, montează un music-hall dur, o operă rock cu titlul: „Jesus Christ Superstar”. Piesa prezintă ultimele șapte zile din viața lui Isus, într-o interpretare sui-generis. Isus este o proiecție a starului de Hollywood care trăiește frustrări la cote înalte: dezgustat de viață și popularitate, nerăbdător cu ucenicii, obosit de propriul destin, resemnat pentru moarte. Piesa etalează toate maniile moderne: obsesia celebrității, goana după putere politică, anxietate sexuală, criza spirituală. Lumea de pe ecran evocă un vid care nu aparține niciunui timp.
Între scene de dans și cântec, te izbesc întrebări ca: „Cine ești, Isuse?” sau „Oare cum trebuie să-L iubesc?” Însuși „Isus” Se întreabă la un moment dat: „De ce trebuie să mor?” Înainte de a fi un simplu concert rock, opera este o declarație de scepticism. Generația tinerilor rebeli se identifică pur și simplu cu ea. În primul spectacol din turneul Americii, în iulie 1971, stadionul din Pittsburg este potopit de 12 000 de fani.[2]
În 1973, Norman Jewison Îl toarnă în film. Expresia Lui este și mai telurică: Isus este înconjurat de o bandă hippy în mijlocul deșertului, cu lozinci de liberare. Ucenicii poartă T-shirt, haine de piele, pistoale și sunt setoși de o revoluție violentă. Isus e îmbrăcat tradițional, într-o robă albă. Personajul secund ca importanță este Iuda. Destinul său de victimă sinceră e un fel de revanșă. Sinuciderea sa este răzbunată: Iuda învie pe drumul spre Calvar, spre satisfacția spectatorilor. Filmul este și el un fel de testament...
Paștele anului 2001 a fost dăruit cu o nouă versiune cinematografică a Superstarului.[3]
De ce încă una? Pentru că enigma din jurul lui Isus nu s-a stins. Registrul profilurilor cinematografice, de la un revoluționar politic, un magician care se însoară cu Maria Magdalena, un rabin de epocă, un țăran sceptic, un visător naiv, un fariseu zelot, un esenian transcendental, un profet escatologic, un hippy, un yuppie... și până la postura unui lider ultra-charismatic al unei secte de duzină, nu reușește să-i răspundă.
Chinul deceniilor trecute trebuie să se curme. Trebuie să se dea odată un răspuns la frământul sec al întrebării: Cine ești, Galileene?
Alternativa globalistă: „Unul între mulți”
În casa unchiului meu, într-o bibliotecă înaltă cât peretele și lungă poate de patruzeci de metri, am descoperit în adolescență cartea lui Edouard Schure, Les Grands Inities. Hristos era prezentat în rând cu Rama, Krișna, Buda, Confucius, Zarathustra, Mahomed... Nu cunoșteam nimic despre niciunul dintre ei. Dar, fiindcă simpatizam din principiu cu necunoscutul Isus, m-am bucurat să văd că Isus are totuși un loc onorabil în cultura de azi.
La data aceea nu știam că autorul, Edouard Schure, era un teozof, adeptul lui Madame Blavatsky. Opinia teozofilor este că toate religiile sunt reflectări parțiale și evolutive ale unui adevăr unic. „Istoria unei singure religii”, spunea autorul, „va fi întotdeauna îngustă, superstițioasă și falsă. Adevărată poate fi numai istoria religioasă a întregii omeniri.”
Acest „globalism religios” pleacă de la premisa că în centrul tuturor religiilor se află același Dumnezeu și că toate religiile urmăresc aceeași temă, o temă unică: viața veșnică. Deosebirile – zic ei – se referă doar la „metodologia” mântuirii. Adică apucăm pe diferite căi, dar sfârșim toți în același loc.
Concepția globalistă este foarte comodă. La o abordare de fond însă, se dovedește superficială și absurd de contradictorie. Gândește-te numai cum s-ar putea împăca:
1. Monoteismul exclusivist (creștinism, iudaism, islamism) cu politeismul tolerant (grecesc sau hindus).
2. Concepția unui Dumnezeu personal (creștinism, iudaism, islamism) cu cea a unui zeu impersonal, cu care nu poți intra în niciun contact (budism).
3. Doctrina unui Mântuitor divin care îl salvează pe om (creștinism) cu cea a mântuirii prin sine, realizată personal de om, fără intervenția vreunui zeu (budism, jainism). Există un antagonism total între învățătura lui Buda – „Nu așteptați nimic de la zeii neîndurători, care sunt ei înșiși supuși legii karmei, ci așteptați totul de la voi înșivă, pentru că fiecare puteți dobândi mai multă putere decât însuși zeul Indra” – și Evanghelie – „Eu sunt Ușa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit. Cine nu intră pe ușă în staulul oilor, ci sare pe altă parte, este un hoț și un tâlhar” (Ioan 10:9,1).
4. Ce coerență poate exista privind conținutul mântuirii: eliberarea din păcat și moarte (creștinismul) și eliberarea de viața însăși și de semeni (budismul, jainismul)?
5. Cum poate face casă comună concepția că viața omului e limitată la o singură existență (religiile monoteiste) cu ideea nesfârșitelor reîncarnări (hinduism, budism)?
6. Sau castitatea creștină (creștinism, iudaism) cu prostituția sacră (cultul lui Așerah sau al Afroditei)?
Sunt doar câteva exemple. Numai celui care nu cunoaște miezul altor religii i se va părea același lucru să fie aztec sau creștin[4], sau va crede că poate fi și hindus, și creștin în același timp[5], și nici nu va înțelege motivul pentru care religia lui Yahve (al Bibliei) n-a putut coexista cu religia canaanită în același spațiu geografic[6].
În timp ce Biblia redă natura lui Dumnezeu într-o definiție supremă: „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:8), Aristotel comentează ironic: „Ar fi un lucru straniu pentru cineva să spună că îl iubește pe Zeus sau că Zeus iubește pe cineva.”
Odată, misionarul englez E. Stanley Jones – prieten cu Gandhi – fusese invitat să țină o evanghelizare în fața unei audiențe hinduse. Personajul cel mai de vază care prezida întâlnirea era un ministru indian. În cuvântul introductiv, ministrul a spus: „Îmi voi rezerva remarcile pentru sfârșit. Și, indiferent ce va spune vorbitorul, vă voi arăta paralele în cărțile noastre sfinte!” În seara aceea, Stanley Jones n-a prezentat lucruri sau doctrine, ci... o persoană: pe Isus Hristos. Când a terminat, ministrul a rămas tăcut pe scaun... Persoana aceasta nu exista în cărțile lui!
Desigur, ar fi fost atât de frumos să nu existe controversă pe tărâmul crezurilor; să fi existat un pluralism dulce și consonant. Din păcate însă, lucrurile stau altfel. Un studiu cât de cât atent asupra religiilor lumii ne constrânge să recunoaștem că fiecare religie conduce spre un sistem mai mult sau mai puțin contradictoriu cu toate celelalte, având un alt dumnezeu (dacă îl are și pe acela); că acești dumnezei sunt amarnic de diferiți și se elimină reciproc; că fiecare dintre aceste religii a apărut și există doar ca să le conteste pe celelalte.
E regretabil, dar globalismul religios este doar o filozofie politică, nelogică și nerealistă!
Alternativa comparativă: „Unic și fără seamăn”
Nu există o altă cale pentru a discerne autenticul din masa de imitații decât o comparație atentă. Pentru acest motiv, ca să avem cel puțin idee, să parcurgem un mic studiu comparativ al maeștrilor fondatori de religii. Am ales zece dintre cei mai importanți.
1. Rama, sau Ramacandra, socotit a fi a șaptea incarnație a lui Vișnu, e posibil să fi fost un erou tribal de undeva și de cândva, în India. Practic nu există niciun element biografic care să-l încadreze în timp și spațiu. Istoria lui se găsește în Ramayana (și mai pe scurt, în Mahabharata).
Povestea acestui Făt-Frumos se concentrează în jurul luptei sale de a-și recupera soția, Kaikeyi, furată de un zeu rău. Rama acționează uneori ca om, iar alteori ca supraom. În ajutorul lui Rama vine Hanuman, regele maimuțelor, cu gloatele sale gălăgioase. În cele din urmă, Rama reușește, prin eroism și vicleșug, s-o recupereze la timp pe Kaikeyi. Happy-endul este totuși compromis: în mod ciudat, basmul se încheie prin abandonarea soției și a mamei copiilor săi pe motive de... scrupule cetățenești, ca să-și protejeze renumele față de gurile rele!
Rama reprezintă pentru indieni modelul rațiunii, al acțiunii drepte și al virtuților celor mai înalte.
Ca zeitate, Rama începe să fie adorat târziu, abia în Evul Mediu. Nu se pomenește nimic de venerarea sa până prin secolul al XI-lea d.Hr. Cultul lui Rama ca zeu suprem se răspândește în secolele XIV și XV d.Hr. Templele lui Rama au și un sanctuar închinat maimuțoiului Hanuman. În ceasul morții, indienii îl invocă cel mai adesea pe Rama.
2. Krișna, socotit a fi a opta incarnație a zeului Vișnu, este eroul a două cărți din Mahabharata: Bhagavadgita (scrisă prin secolul al II-lea î.Hr.) și Bhagavata-Purana (secolul X d.Hr.).
Se spune că s-ar fi născut cu mii de ani în urmă. Dacă Rama întruchipează virtutea, păstorul Krișna este adorat pentru răutățile sale de copil nebunatic și pentru nenumăratele sale aventuri amoroase. La sunetele flautului său, fetele și femeile ciobanilor își părăsesc căminul, ca să vină să danseze cu el și să i se dăruiască. Krișna va avea mai multe neveste. El se arată activ în războaie, punând datoria mai presus de relațiile personale. Dialogurile sale cu Pandavas abordează și teme profunde. În scenele finale, pe când își jelea în pădure fratele și fiul uciși într-o ceartă, Krișna este confundat cu un cerb de către un vânător, care-l ucide din greșeală.
Pare evident că acest Krișna este un personaj sincretic, în care se regrupează mai multe figuri legendare.
[1] Ph. Yancey, The Jesus I never knew (Isus pe care nu-L cunoscusem niciodată), 1995.
[2] Ph. Yancey, The Jesus I never knew, 1995.
[3] Producțiile clasice, vechi sau noi, nu sunt menționate, pentru motivul că ele nu reprezintă spiritul veacului.
[4] Cu ocazia consacrării Templului lui Huitzilopochtli, din Mexico, în 1487, în numai 4 zile, au fost sacrificați 20 000 de oameni.
[5] Hinduismul a practicat timp de mii de ani arderea văduvelor.
[6] Cultul lui Baal includea jertfe de nou-născuți, puși în cuptorul chipului imens de bronz al zeului.