3. Confucius a fost un personaj real. El a trăit și a murit ca un om obișnuit, fără nicio pretenție de mag, de zeu sau de Mesia. Se naște într-o familie modestă în anul 551 î.Hr. La 19 ani se căsătorește și are trei copii. Confucius intră în scenă ca șef de piață, apoi ca paznic la vite. La 20 de ani este în slujba guvernatorului de district. Nemulțumit de corupția timpului, Confucius încearcă să reafirme scrierile clasicilor chinezi.
Confucius nu reușește să aplice programul lui în domeniul public decât la 52 de ani, când este numit ministru al ordinii publice din statul Lu. Deși reforma lui a fost una de mare succes, invidia celorlalți lideri îl elimină după numai trei ani de activitate în ringul politic. Retras la preocupările de dascăl, moralist și filozof, Confucius petrece următorii 13 ani ca învățător itinerant în China. Întors acasă, moare la 72 de ani (în 479 î.Hr.).
Confucius n-a realizat nicio performanță extraordinară, nici n-a pretins vreun mandat profetic. Învățătura lui a transmis-o învățăceilor în formă orală. „Analectele” – scrierile sale morale – au fost culese și redactate de ucenicii lui. Ele n-au nimic de-a face cu religia. Preceptele lui au fost încorporate în legea chineză, în 210 î.Hr.
Cu toate acestea, la abia 200 de ani după moarte, Confucius este zeificat oficial. Templele lui se află în orice oraș din China.
4. Lao-Tze, întemeietorul taoismului, contemporan mai în vârstă al lui Confucius, este aproape lipsit de biografie. Sursa biografică cea mai de seamă datează târziu, din secolul I î.Hr. Se spune că ar fi slujit ca arhivar, învățat, astrolog și ghicitor la curtea unui rege chinez. O altă tradiție târzie crede că el ar fi trăit neobișnuit de mult, 200 de ani, deși înțeleptul Chuang-tzu, din secolul al IV-lea î.Hr., relatează scurt moartea lui, fără a menționa nimic deosebit.
Filozofia sa se limitează tot la domeniul moralei. Lao-Tze nici măcar nu recunoaște că ar exista vreun dumnezeu personal. Soluția lui este tipic filozofică: meditație și observație, aceasta fiind „Calea” (Tao).
Este ciudat cum, împotriva învățăturii sale, Lao-Tze ajunge să fie zeificat și el.
5. Buda a trăit – după cum cred mulți – între 563 și 483 și ar fi fost deci contemporan cu Confucius și Lao-Tze. Născut într-o familie regală, Gautama intră în lume ca un dumnezeu: la naștere, natura îl salută cu semne neobișnuite. Pomii înfloresc în afara sezonului lor. Parfumuri suave se simt peste tot... Familia sa îl protejează de orice semn al mizeriei vieții. La 16 ani se căsătorește și are un fiu. La 30 de ani, când află din întâmplare că pe pământ există nefericire, bătrânețe și moarte, prințul își părăsește subit nevasta și copilul ca să se realizeze prin yoga. Încearcă să-și facă ucenicia pe lângă diverși maeștri, dar fără succes... Aproape de exasperare, după șase ani zadarnici de pranayama[1], ajunge să descopere singur calea spre Nirvana, spre Liberare... De bucurie, dănțuiește patru zile și patru nopți fără oprire, în jurul unui copăcel. Proclamația lui: „Nimeni nu este ca mine! Am dobândit toată cunoștința! Sunt cel mai înalt învățător, singurul atotștiutor absolut!” amintește de cea a lui Cassius Clay: „Eu sunt cel mai mare!”
După ce câștigă câțiva adepți pentru „calea sa de mijloc”, ajunge să-și extindă popularitatea până acolo încât un rege împreună cu 120 000 de brahmini i se prosternă și devin instantaneu ucenicii lui.
Cât privește zeii și întrebările filozofice despre începutul lumii și sensul vieții, Buda n-are decât dispreț și ignorare: „Nu-i treaba noastră! Grija noastră este nimicirea totală a plăcerilor și a dorinței de a trăi, ignorarea lumii din afară, fapt prin care omul se mântuiește singur!” Calea pentru a curma acest lanț al dorințelor împletește opt reguli de control de sine. Și totuși Buda moare în urma ghiftuirii cu orez și carne de porc.
În toată învățătura sa, Buda n-a pretins că este divin, ci doar un om care, prin iluminare, ajunge la starea de Nirvana. Ulterior, la peste un secol de la moartea lui, urmașii lui Buda brodează legende copilărești: Odată, un șarpe miraculos a aruncat foc împotriva lui. Atunci, Buda însuși s-a transformat într-o flacără și a mistuit șarpele vrăjit!
6. Mahavira, întemeietorul jainismului (jina – „biruință”), a fost contemporan cu Buda (599–527). La fel ca acesta, la 30 de ani își părăsește viața bogată, nevasta și fiica, pentru a găsi Nirvana. Inspirat de exemplul părinților săi, care mor prin autoînfometare, Mahavira practică un ascetism extrem. Umblă gol de tot și uită total de sine și de înfățișarea sa. După 13 ani de hoinăreli, uneori pe la gropi de gunoi și crematorii, iluminarea îl copleșește la capătul a două zile de meditație, pe malul unui râu din Nepal.
Învățătura sa predică dezlipirea de orice atașament față de cineva. Singura sursă de mântuire este în omul însuși. „Nu există niciun dumnezeu care să-ți dea biruința.” Ca și budismul, jainismul este un protest contra hinduismului: nu există zei, nici preoți, nici caste. În schimb, dacă budismul este calea de mijloc, jainismul este calea cea mai strictă.
După moartea lui, învățătura lui se hibridizează total, așa încât azi jainismul este religia cea mai paradoxală: ea respinge orice dumnezeu din hinduism, dar privește spre orice lucru din natură ca având un suflet și ca fiind un zeu (= animism). Ateistului Mahavira i s-au ridicat nenumărate temple.
7. Zarathustra (Zoroastru). Despre el se spune că ar fi trăit între 628 și 551 î.Hr. și, prin urmare, ar fi fost și el contemporan cu Buda și ceilalți. Născut într-o familie de cavaleri de lângă Teheran, trăiește din creșterea animalelor. La 40 de ani are niște vedenii care-l conduc la întemeierea cultului lui Ahura Mazda. Devine preot, matematician și astrolog. După istoricii greci, ar fi fost și un inițiat în ocultism și magie.
Ca să-și asigure succesul, el nu înlătură politeismul popular, ci îl așază doar pe Ahura Mazda ca centru și vârf al lumii zeilor, ca singurul care merită închinare. Treptat, sistemul său religios se îndreaptă spre un dualism ciudat – dualism pentru că reduce totul la antagonismul dintre Ahura Mazda (zeul bun) și Ahriman (zeul rău) – antagonism ciudat pentru că, în cele din urmă, Binele (Ahura Mazda) îl învinge pe Ahriman. Religia lui menține cultul focului, pentru care i se închină temple.
După o vreme, reușește să-l convertească pe rege. De atunci încolo, rămâne curteanul lui până la moarte, bucurându-se de onoruri și de o viață tihnită. Religia sa ajunge să influențeze iudaismul și, într-o măsură mare, gnosticismul. Prin acesta din urmă, ajunge să penetreze și creștinismul medieval.
8. Mahomed. Se naște în 570 d.Hr., cu handicapul de a fi orfan de tată. La 6 ani își pierde și mama. Rudele sale însă îl introduc în ucenicia de negustor. La 25 de ani, o ia de soție pe Kadija – o văduvă bogată și mult mai în vârstă – care îi oferă un viitor sigur. La 40 de ani, în timp ce medita la tensiunile intertribale din Mecca, primește vizita unei ființe nepământene, care-l proclamă „rasul Allah” – mesagerul lui Dumnezeu. De atunci primește frecvent revelații[2], solii păstrate în memorie, arareori scrise, care – după moartea lui – vor fi reconstituite în Coran. Vărul soției sale, un creștin, îl ajută să le interpreteze în lumina Bibliei. La 49 de ani îi moare soția. Fiind în general respins la început de contemporani, are câteva tentative de sinucidere, dar același personaj mistic îl întoarce din drum. La 52 de ani află de un complot de asasinare a lui și scapă în ultima clipă, fugind cu 70 de suporteri în oaza ocupată de așezarea evreiască Yatrib. Aici i se consolidează treptat autoritatea, de la rolul de arbitru până la cel de conducător indiscutabil al localității, ulterior numită „orașul profetului” (Medina al Nabi).
Împotriva prigonitorilor săi meccani, Mahomed începe o campanie de jefuire sistematică și din ce în ce mai drastică a caravanelor lor. Prin puterea sabiei, el epurează Medina atât de evrei, fostele lui gazde, cât și de oponenți. Apoi reușește să se impună înaintea meccanilor și, în cele din urmă, la 60 de ani, recâștigă Mecca de partea sa. Idolii tradiționali sunt înlăturați, cu excepția pietrei de bazalt negru adăpostită în Kaaba, care devine centrul cultului lor.
Între timp, din motive expansioniste și de primat, rupe prietenia și cu foștii lui prieteni, creștinii.
Otrăvit de văduva unui evreu ucis în Khaibar, Mahomed moare la 62 de ani, fără să numească un succesor. Aceasta va fi pricina schismei dintre șiiți și suniți.
Mahomed n-a pretins niciodată că ar fi făcut minuni sau că ar fi divin, ci doar că e profet și rasul Allah. El n-a înviat.[3] Pentru că s-a inspirat din Biblie, Mahomed L-a respectat pe Isus ca profet, dar nu și ca Fiul lui Dumnezeu. Evanghelia este privită ca o carte sfântă (Ingil).
Pe lângă însușiri pozitive – curaj, generozitate, charismă, bunătate față de copii –, Mahomed a dat pe față cruzime și perfidie politică. Fărădelegile lui sunt incontestabil fapte istorice:
În 629, ca să-și corecteze imaginea în urma unui eșec în negocierea cu meccanii, Mahomed îi atacă fără motiv pe evreii din oaza Khaibar, în timpul culesului curmalelor. Superior numeric, Mahomed îi constrânge să predea fortul. Pe bărbați îi decapitează, cu excepția unuia pe care-l torturează, ca să afle ascunzătoarea comorilor lor. Pe femei și copii îi vinde ca sclavi. La fel nimicise cu doi ani în urmă și clanul iudeilor din oaza Koraizah. Ca să-și scuze faptele, Mahomed prezintă o poruncă a lui Allah (Coran 9:73): „O, profetule, luptă-te cu necredincioșii și fii aspru cu ei.” El ar fi cerut permisiunea de a se război cu ei, iar Allah i-ar fi acordat-o!
Mahomed a avut unsprezece neveste. În Coran, el legalizează poligamia (4:3): „Ia-ți neveste după cum vrei, două sau trei, sau patru; dar dacă te temi că nu le vei putea trata cu dreptate, atunci ia-ți doar una.”
Pentru femeile nesupuse, Mahomed prescrie bătaie (Coran 4:34): „... Admonestează-le, izgonește-le în culcușul lor și bate-le!”
Atunci când una dintre soții, Sauda, a îmbătrânit, Mahomed hotărî să divorțeze de ea și s-o izgonească. Sauda însă își negociază rămânerea în schimbul oferirii privilegiului poziției ei celei mai tinere dintre soții.
Din cuvintele sale, reiese că ar fi fost misogin: „Mi-a fost arătat focul iadului și am văzut că majoritatea celor din iad sunt femei!”
Faptul că, după moartea lui Mahomed, au trebuit cca 20 de ani ca să se încheie scrierea Coranului a permis includerea în carte a unor legende ca: înălțarea lui Mahomed din Ierusalim la cer (după pilda lui Isus); declararea infailibilității profetului și pretenția că este unicul mijlocitor eficient al oamenilor în ziua judecății.
9. „Bab” Ali Mahomed – întemeietorul cultului Bahha’i. Persan de origine și mahomedan, în 1844 își adună 18 profeți, el fiind al 19-lea, număr „sacru”. Așa își începe el cariera. Se declară „apostol” (sau „bab” – poartă) al Celui ce va să vină, Imam Mahdi (Mesia, sau ultimul imam așteptat de șiiți). Predicarea lui stârnește împotrivire și prigoană. Cu câtva timp înainte de moarte, Ali renunță la titlul de „Bab” și pretinde a fi el însuși Mahdi, Prezența supremă, Perfecțiunea binecuvântată, Adevărul puternic. Cu o putere de convingere nepământeană, Ali convertește pe loc chiar și pe delegatul șahului, trimis să investigheze mișcarea, apoi pe guvernatorul Isfahanului și la urmă chiar pe șeful închisorii în care este deținut.
După execuția lui Bab în 1850, urmașul său, Baha’Ullah („Slava lui Dumnezeu”), își dezbracă maestrul de toate titlurile divine și le reține pentru sine. În 1867, Baha’Ullah declară public că el este Mesia cel așteptat de evrei, creștini, musulmani și budiști. Fiind în cele din urmă exilat de otomani în Palestina, la Accra, cristalizează noua religie și conduce la întemeierea centrului lor mondial la Haifa. Luptă pentru globalism religios, toleranță, ca și pentru egalitate socială și rasială.
[1] Pranayama – exerciții de control al respirației, care conduc la „samadhi” – starea de concentrare perfectă.
[2] De cele mai multe ori, revelațiile sale se reduc la un fel de mesaj tăcut în inima lui.
[3] Osemintele lui Mahomed zac în mormântul său, în curtea moscheii din Medina.