10. Krișnamurti (1895–1986). Când teozoful britanic Charles W. Leadbeater a zărit pe plaja din Madras un băiețel de șase ani, pe nume Jiddu, englezul spune că ar fi văzut o aură deasupra căpșorului acestuia. Uimit, a declarat: „Iată-l pe noul Hristos, Salvatorul din Orient.” Englezul l-a luat cu sine și a început să-i poarte de grijă.
În 1911, Annie Besant, conducătoarea teozofilor, cea mai elocventă suporteră a New-Age-ului, îl declară pe băiețașul obscur drept „întruparea Învățătorului lumii, care trebuia să vină”. Între timp, izbucnește un scandal în jurul pedofiliei englezului cu adolescentul, fapt pentru care Jiddu este imediat trimis la Oxford, ca să dobândească o înaltă educație. Jiddu însă nu face față învățăturii. Destinat apoi Parisului, tânărul indian este de îndată înconjurat de adoratoare, care-l introduc în tainele vieții.
În 1922, tânărul trece prin câteva crize de delir, leșinuri – „curățiri”, așa erau numite –, care se vor repeta de-a lungul vieții sale.
La 28 de ani, obosit de rolul său divin, Krișnamurti se abjură public de teozofie și se dezice de rangurile divine atribuite, declarându-se doar Învățător iluminat. Se retrage în California, unde fondează câteva școli de orientalism. Niciodată el n-a condamnat amorul liber. Krișnamurti s-a bucurat de popularitate considerabilă. Către sfârșitul carierei sale, este căutat de starurile de la Hollywood, în speranța unei atingeri divine, printre care Greta Garbo (care ulterior se sinucide), Charlie Chaplin, Aldous Huxley...
Cu câteva zile înainte de moarte, Krișnamurti declara: „Timp de 70 de ani, această super-energie... ba nu, această imensă energie și imensă inteligență au folosit trupul meu... Nu știu dacă lumea realizează ce energie și ce inteligență imensă s-au manifestat prin trupul acesta! N-o să mai vedeți un alt trup ca acesta și nici inteligența supremă care a operat în mine, pentru sute de ani de acum înainte!”
Priviți-L acum pe Galileeanul!
Se naște în anii cei mai străluciți ai Romei, într-un grajd mizerabil. Dacă-l urmărim de la naștere, Îl aflăm în primii Săi ani exilat în Egipt. Reîntors în Iudeea, duce o copilărie în anonimat, în lipsuri și muncă. La vârsta când băieții își depun confirmarea în fața Torei, la 12 ani, îi uimește pe rabinii de la Templu prin neobișnuitul gândirii Sale. Ca adolescent și tânăr, muncește în rând cu semenii – consătenii Lui din Nazaret Îl știu de „tâmplarul” (Marcu 6:3). La 30 de ani, când apare la Iordan, Ioan Botezătorul Îl proclamă în fața lumii drept Mesia cel așteptat. Fără niciun iz de legendă, în totalitate om real, Isus afirmă o personalitate și o putere cu totul dincolo de omenesc! Însoțit de o mână de ucenici, Isus străbate neobosit Galileea, Iudeea și împrejurimile cu mesajul Său simplu și direct: „Pocăiți-vă, căci Împărăția cerurilor este aproape.”
Toate categoriile de oameni Îl caută: nobili și cerșetori, rabini și țărani, iudei, samariteni și chiar romani! Prezența Lui dezarmează, dar și ridică. Autoritatea Sa potolește furtuna mării și stârnește gelozia plină de mânie a marilor preoți. Multe dintre ceasurile nopții le dedică rugăciunii în taină. Demonii țipă înaintea Lui, leproșii se vindecă, morții învie! Urmărit de o determinare inflexibilă de a respinge orice vânt politic favorabil, Isus evită mulțimile surescitate, retează apelul revoluționarilor și ignoră ocaziile de compromis cu puterea. În timpul celor trei ani și jumătate, capii națiunii hotărăsc lichidarea Lui și încetarea instabilității și a frustrării. La 33 de ani și jumătate, spre groaza ucenicilor, Isus Însuși regizează ocazia de a fi prins și executat. Este asasinat prin răstignire chiar în amurgul de Paște, de cei pe care i-a slujit fără rezervă. Dar, lucru extraordinar, a treia zi Isus învie și Se arată la peste 500 de martori, vreme de 40 de zile. Apoi, în văzul ucenicilor, Se înalță la cer pe nor, cu promisiunea: „Mă voi întoarce!” În urma Lui, lumea experimentează cea mai formidabilă revoluție spirituală, socială și culturală. Imperiul este răsturnat din temelii. Începe o eră nouă: Anno Domini – era lui Hristos!
Găsiți-i acum asemănare, dacă se poate. Nici acuzatorii nu-I găsesc vină. „Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat” (Ioan 8:46)? „Învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima” (Matei 11:29)! „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc, rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc” (Matei 5:44). „Eu am venit ca oile Mele să aibă viață, și s-o aibă din belșug. Eu sunt Păstorul cel bun, care-Și dă viața pentru oi” (Ioan 10:10,11). „Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28).
Isus este atât de unic încât, „dacă n-ar fi trăit niciodată,” spunea Walter Wink, „n-am fi fost în stare să-L inventăm!”
H. G. Wells, scepticul, scria: „După 1900 de ani, un istoric ca mine, care nici măcar nu se consideră creștin, găsește că viața și caracterul celui mai semnificativ om care a trăit vreodată se centrează irezistibil asupra persoanei lui Hristos. Testul istoricului cu privire la măreția unui om stă în întrebarea: «Ce-a lăsat acesta în urma Lui? I-a făcut oare pe oameni să gândească într-un fel nou și cu o vigoare care să dăinuie?» La acest test, Isus este indiscutabil primul!”
William E. H. Leacky, filozof sceptic și istoric anticreștin, mărturisea la sfârșitul secolului trecut, în opera sa Istoria Moralei Europene: „Caracterul lui Isus n-a fost doar modelul cel mai înalt al virtuții, ci și cel mai puternic îndemn de a practica modelul acesta. El a exercitat o influență atât de adâncă încât s-ar putea spune, într-adevăr, că simpla relatare a celor trei ani scurți din viața Lui a făcut mai mult să regenereze și să amelioreze omenirea decât toate discursurile analitice ale filozofilor și toate îndemnurile moraliștilor.”
⁕ Într-una dintre întâlnirile lor, Auguste Comte, filozoful ateist francez (1798–1857), îi povestea lui Thomas Carlyle, eseistul englez, despre „pozitivismul”[1] pe care-l întemeiase: „Am de gând să fondez o nouă religie, care să măture cu totul creștinismul...” „Splendid!” i-a răspuns Carlyle. „Tot ce trebuie să faci este să vorbești cum nimeni n-a mai vorbit vreodată, să trăiești cum niciun om n-a mai trăit, să fii răstignit, să învii a treia zi și apoi să faci lumea întreagă să creadă că ești întreg și viu! Doar așa religia ta ar avea ceva șanse de succes!”
Cât despre o fuziune a lui Isus cu ceilalți „guru”, așa ceva este exclus. Nimeni n-a vorbit și n-a trăit ca El! Nimeni n-a pretins ca El că este Dumnezeu Însuși, manifestat în trup omenesc! Nu există loc pentru Isus în niciun alt sistem religios! Între El și restul lumii există o deosebire de esență. „Toți cei ce au venit înainte de Mine sunt hoți și tâlhari” (Ioan 10:8).
Chiar și omul simplu de pe stradă simte prăpastia. Te-ai întrebat vreodată de ce, atunci când vorbești despre Buda, Confucius sau Mahomed, oamenii nu par deloc ofensați, ci gustă reflecțiile tale spirituale, dar, de îndată ce pomenești numele lui Isus, oamenii se simt incomod și schimbă repede subiectul?! E simplu: Isus este perceput de toți ca altceva decât un filozof, moralist, filantrop sau revoluționar. Prezența Lui te tulbură și te pune la colț!
Ajith Fernando – profesor indian în Sri Lanka, bastion al budismului – povestea în 1987 despre un caz: „Am un coleg, profesor emerit și budist dedicat. Discuțiile noastre religioase se terminau întotdeauna în diferende ireconciliabile. Odată, poate din simplă curiozitate, a împrumutat de la biblioteca publică o carte despre viața lui Isus. După ce a citit-o, a găsit că viața lui Hristos este atât de neparalelă în istoria omenirii, încât a vrut să se lămurească mai bine. A mai citit una, și încă una și... a sfârșit prin a-L recunoaște pe Hristos ca Domn. Spre surpriza mea, a devenit creștin.”
⁕ Este impresionantă mărturia lui Oswald Sanders, misionar din Thailanda: „Într-o zi, o pereche budistă a venit la mine acasă. De ani de zile, ea și soțul trăiau cea mai îngustă cale a lui Buda, căutând pacea lăuntrică. Dar n-o aveau! Din pricina «evlaviei» lor extreme, vecinii își cam băteau joc de ei. Femeia a început să mi se destăinuie: «Cu câteva nopți în urmă, am avut un vis despre un om care se cheamă Isus. Spune-mi, cine este El?» Femeia nu cunoștea absolut nimic despre El. Am deschis Scriptura și le-am citit despre Isus... Eram uimit să văd cât de pregătiți erau cei doi să înțeleagă semnificațiile Cuvântului. Când am dobândit simțământul că au prins esențialul, le-am dat drumul. Săptămâna următoare m-au vizitat din nou. Nu aveau prea multe întrebări. Veniseră doar să-mi spună că, în sfârșit, au găsit pacea și eliberarea de frică și că erau pe deplin fericiți cu Hristos.”
C. S. Lewis, ateist convertit la creștinism, scria în Creștinismul redus la esențe: „Un om care a spus lucrurile pe care le-a spus Isus și a făcut ceea ce a făcut Isus nu poate fi doar un mare învățător moral, ci El trebuie să fie: a) sau un șarlatan genial, eliminat prin răstignire; b) sau un nebun; c) sau diavolul însuși; d) sau chiar ceea ce a spus El că este, și anume Fiul lui Dumnezeu!”
Alegerea este extremă: sau alegi pe Isus, sau... nu mai contează, poate fi oricare dintre ceilalți. Opțiunea este între adevăr (unic) și contrafacere (variabilă la nesfârșit). Iar alegerea aceasta determină sensul destinului tău.
⁕ Istoria lui Iulian Apostatul (331–363 d.Hr.) poate servi drept oglindă. Iulian a fost nepotul lui Constantin cel Mare, cel ce a ridicat creștinismului la poziția de „religie agreată de împărat”. Cancanurile de la curtea bizantină duc la uciderea tatălui său și a fratelui său mai mare. Marginalizat în obscuritate, Iulian crește în Bitinia, apoi în Capadocia, sub îndrumarea episcopului arian Eusebiu de Nicomedia. La 19 ani i se permite să studieze filozofia în Efes, Pergam și Atena... Faptul acesta are un impact uriaș. Creștinismul contradictoriu pe care-l trăise la curte nu reușise să-l câștige. Deși botezat creștin, inima sa frustrată își găsește refugiul în cultura greacă. Este fascinat de neoplatonism, magie și cultul Soarelui. Contemporanii îl descriu ca pe un filozof auster. Lucrările sale îi descoperă talentul de scriitor. Abia împlinise 23 de ani, când împăratul Constantin al II-lea îl învestește ca cezar (vice-împărat) și-l trimite să guverneze Galia. Curând, francii și alemanii sunt înfrânți și izgoniți. Serviciile sale scot curând la iveală inteligența și forța unui mare conducător militar. În consecință, temerile lui Constantin al II-lea se adeveresc când legiunile lui Iulian îl proclamă împărat. Roata destinului îi surâde. Chiar înaintea confruntării dintre cei doi, Constantin al II-lea moare subit, iar Iulian, la 29 de ani, intră victorios în Constantinopol ca singurul împărat.
La câteva zile după ce dobândește sceptrul, Iulian se abjură public de creștinism și proclamă păgânismul ca religie a imperiului, avându-l pe el mare-preot. Scrie atac după atac contra „Galileeanului” și a „galileenilor”. Din prea mult dispreț, nici măcar nu-i numește „creștini”. Pe aceștia îi dă afară din armată și funcții publice. Curând, Iulian pornește prigoana: pe unii episcopi îi exilează, pe alții îi torturează. Arde bisericile din Beirut și Damasc, iar în cele din Siria instalează cultul lui Bacchus...
Și, ca să-L demoleze pe Galileean, care profetizase nimicirea irevocabilă a Templului din Ierusalim, Iulian decretează reconstruirea Templului, la fosta lui splendoare, chiar pe locul ruinelor și, în plus, recolonizarea iudeilor. Numește chiar un ministru pentru aceasta, Alipius, care să conducă lucrările. Mii de iudei sosesc de pretutindeni, cu speranțe mari. Numai că lucrările sunt zădărnicite de un cutremur și de incendii misterioase.
Visul cuceririi Persiei și gloria militară îl captivează și pe el. La 32 de ani, strânge 90 000 de legionari, cea mai mare armată romană care a intrat vreodată în Persia. Confruntarea cu pustia, foametea și cu incompetența propriilor generali este mai grea decât bănuise. În timpul unei retrageri dezordonate de sub zidurile Ctesifonului, o săgeată rătăcită îl lovește pe Iulian și-i străpunge ficatul... De pe buzele muribundului, martorii culeg ultimul strigăt: „M-ai învins, Galileene!”
Ceasul revelației sosise prea târziu pentru Iulian Apostatul.
Pentru tine, mai e timp: astăzi.
[1] Pozitivismul – filozofie raționalistă, care se bazează exclusiv pe experiment și elimină din start orice supranatural.