Ieri ai terminat de citit capitolul 1 – Incomparabilul Isus.
Dacă dorești să participi și la concurs, iată link-ul pentru test - https://forms.gle/At3teUDFwnDzSyWm9
Nu uita că ai doar 24 de ore la dispoziție pentru a trimite testul completat.
Astăzi continuăm lectura cărții Galileeanul cu prima parte din capitolul 2 – Cine ești, Galileene?
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Isus Tibetanul. În 1887, un ziarist rus, de origine evreu, corespondent în războiul ruso-turc, pe nume Nicolai Notovici, ajunge din Afganistan în India, la o mănăstire budist-tibetană, în Mubvek. El povestește că un lama i-a destăinuit că în arhivele din Lhassa (Tibet) existau manuscrise în limba Pali despre viața lui Isus în Himalaya. Dar, pe când Notovici aștepta în mănăstire să i se vindece piciorul rupt, chiar Marele Lama a venit și i-a citit dintr-un volum despre isprăvile lui Isus în India, iar un alt lama îi traducea... Ca bun ziarist, Notovici notează totul și, la întoarcere, publică despre anii pierduți ai lui Isus în Viața Sfântului Isus, cel mai bun dintre oameni. Cartea se vinde ca pâinea caldă, încât se mai tipăresc încă șapte ediții.
Cartea relatează cum, la 13 ani, când, după obicei, un evreu trebuia să se căsătorească (?!), băiatul fuge de acasă ca să studieze legile marelui Buda... După peripeții, băiatul Isus ajunge lângă fluviul Indus, unde brahmanii Îl învață să citească și să priceapă Vedele, să scoată draci și să vindece. Timp de șase ani, el predică și vindecă, până la Benares. Ajunge chiar și până în Nepalul de Sud, locul unde s-a născut marele Buda. Aici petrece alți șase ani în studiul scrierilor hinduse. La 29 de ani, iluminat, Se reîntoarce în Palestina... Aici este prigonit, răstignit și îngropat. Dar, după trei zile, Pilat trimite soldații să-L ia de acolo, de teamă de a nu se isca o revoltă generală. Sfârșitul textului.
Istoria aceasta diferă enorm de cea cunoscută în creștinism. Problema se pune de data aceasta foarte îngust: A fost Isus un guru budist? Sau a fost cu totul altceva: un iudeu crescut în sinagogă, cu mintea și sufletul modelate doar de studiul Scripturii și de Duhul Sfânt, așa cum Îl prezintă evangheliile? Dintre cele două, care versiune este adevărată? Cum să deosebim adevărul?
În materie de istorie, nu putem verifica experimental trecutul, pentru că nu-l putem repeta și măsura. Istoria este o cunoaștere care se realizează doar pe bază de mărturii istorice. Grija noastră este să verificăm calitatea mărturiilor și să vedem dacă acestea sunt vrednice de crezare.
Să luăm mai întâi sursele din care s-a inspirat „istoria” lui Notovici: nu le putem investiga, căci n-avem acces la izvoare. Cât de vechi sunt ele? Și sunt aceste izvoare autentice, potrivindu-se cu cadrul istoric? El însuși declară că nu le-a putut cerceta personal, ci că le-a auzit prin citirea unui localnic și traducerea altuia. Istoria sa este însă în opoziție flagrantă cu Evanghelia: neagă viața Lui de tâmplar în Nazaret; neagă cadrul cultural și istoric al Palestinei (Ioan 4:9); neagă divinitatea Sa și însăși învierea!
Sursele creștinismului, în schimb, ne stau la îndemână. Să le cercetăm.
Evangheliile
Sursa primară despre viața lui Isus sunt cele patru evanghelii.[1] Matei și Ioan au făcut parte din numărul apostolilor. Marcu a fost ucenicul și „secretarul” lui Petru, iar medicul grec Luca, singurul scriitor neevreu din toată Biblia, a fost tovarășul de călătorie al lui Pavel. Aceste patru evanghelii Îl înfățișează pe Isus ca pe Fiul lui Dumnezeu, în toată demnitatea și autoritatea Sa divină.
Profețiile
Evangheliile mai au o calitate extraordinară: ele formează un corp comun cu restul Bibliei. Prin relatarea lor despre Isus, ele confirmă un număr de peste 300 de profeții din VT despre Isus. Pe temeiul acestor profeții împlinite, El a fost recunoscut de evreii cunoscători ai Scripturii ca fiind Mesia cel promis de veacuri. De exemplu, profeția spunea că Se va arăta în Israel la sfârșitul perioadei de 490 de ani (Daniel 9:24); că trebuia să Se nască în Betleem (Mica 5:2), dintr-o fecioară (Isaia 7:14), din sămânța lui David (Isaia 11:1-5); că va locui și va lucra în Galileea (Isaia 9:1,2); că va intra în Ierusalim călare pe un măgăruș (Zaharia 9:9); că va fi vândut pe 30 de arginți (Zaharia 11:12,13); că ucenicii Îl vor părăsi (Zaharia 13:7); că Îi vor străpunge mâinile și picioarele (Psalmii 22:7); că vor trage la sorți pentru cămașa Lui (Psalmii 22:18); că Își va da viața ca ispășire pentru păcatele lumii (Isaia 53); că va învia (Psalmii 16:10; Isaia 53:10); că Se va înălța la cer și va sluji ca preot al tuturor (Psalmii 110:1-4).
În 1976, Peter Stoner a publicat, în cartea Science Speaks, calculul următor: pentru ca numai opt dintre cele peste 300 de profeții să se împlinească în dreptul unui om, există șansa de unu la zece milioane de miliarde (1/1017). E ca și când am acoperi toată suprafața României cu zece milioane de miliarde de monede de 50 de bani... la o grosime de un metru și jumătate. Din această imensitate de monede amestecate, doar una ar fi marcată. Ce șanse ar avea cineva legat la ochi s-o găsească din prima încercare? Este aceeași șansă ca numai opt din cele 300 de profeții să se împlinească în dreptul unei singure persoane. Iar ca să se împlinească toate cele peste 300 de profeții, șansa este atât de mică încât o exprimăm în numere astronomice, pe care nici nu ni le putem închipui.
În fața acestor probe supranaturale, filozofii sceptici au gândit că profețiile au fost ticluite după consumarea evenimentelor, de către călugări-șarlatani, doritori să-i convingă pe cei creduli. Această explicație însă nu stă, pentru că este un fapt istoric recunoscut că tot Vechiul Testament, cu profețiile sale, exista înainte de Isus Hristos și fusese chiar tradus în limba greacă[2] cu... 200 de ani înainte de Isus.
Confruntându-se cu această dificultate, scepticii n-au mai avut de ales decât să se îndoiască de acuratețea Noului Testament și să presupună că evangheliile au fost scrise la multă vreme după derularea evenimentelor, fiind ticluite în așa fel încât viața lui Isus să corespundă punct cu punct cu cele 300 de profeții. Pentru călugări, care au timp berechet, n-ar fi fost chiar o treabă grea.
La această acuzație de fals, istoria trebuie să răspundă. Există sau nu dovezi istorice suficiente ca să putem lua relatările evangheliilor drept autentice din punct de vedere istoric și vrednice de crezare?
⁕ Relatarea istoriei lui Konstantin Tischendorf[3] (1815–1874) este emoționantă. Însă, pentru a înțelege ce a însemnat descoperirea lui, vreau să vă prezint succint cadrul istoric.
La începutul secolului al XIX-lea, existau doar câteva manuscrise ale Noului Testament, care datau din secolele V–VIII. Restul erau copii medievale de după secolul al IX-lea.
În acest gol de izvoare istorice, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, teologul Ferdinand Christian Baur, fondatorul Școlii de la Tübingen, a încercat să explice creștinismul din perspectiva teoriei lui Hegel. Pornind de la părerea că toate lucrurile evoluează prin ciocnirea dintre antagonisme, el a găsit că apostolii Petru (pro-iudei) și Pavel (pro-neamuri) reprezentau „contrariile” creștinismului. Din conflictul dintre cei doi s-ar fi țesut figura legendară a lui Isus în jurul unui om de rând. După Baur, evangheliile sunt neautentice: ele ar fi fost scrise sub nume fals, la o dată mult mai târzie (la circa 130 de ani după moartea lui Isus).
În 1834, un studențaș căruia mama îi pusese și numele de Lobegott (Laudă pe Dumnezeu), în timpul unei ore de filozofie a religiei, a fost luat în râs de către profesor și colegii săi de la Universitatea din Leipzig pentru faptul că mai credea în Hristosul din evanghelii. Adânc rănit în inima sa, Konstantin Tischendorf a jurat în ziua aceea să facă din găsirea manuscriselor vechi ale Noului Testament ținta vieții lui. Visa să zdrobească într-o zi teoriile necredincioșilor. Și s-a pus pe treabă. În 1838 își ia doctoratul în limbi vechi și devine muzeograf în Berlin. După ce colindă marile colecții de documente antice (Muzeul Britanic, Luvrul, Vaticanul), cercetând tot ce exista în materie de manuscrise ale Noului Testament, face mai întâi senzație prin faptul că reușește să descifreze, la Paris, un manuscris vechi, răzuit și rescris mai târziu de călugări. Acest „Codex Efraemi Rescriptus”, cum a fost el numit, era un manuscris din secolul al V-lea d.Hr. Pentru Tischendorf nu era destul. Astfel că tânărul se hotărăște să descopere o mănăstire dintre cele foarte vechi, care să nu fi fost jefuită de valurile de barbari și de războaie...
Într-un mod cu totul providențial, este inspirat să meargă la Mănăstirea Sf. Ecaterina, la poalele muntelui Sinai. Ea fusese construită chiar de împăratul Iustinian, în 527 d.Hr., și se afla în afara drumurilor comerciale. În primăvara lui 1844 ajunge sub zidurile ei, dar mănăstirea n-avea nicio poartă. În cele din urmă, este ridicat cu un coș înăuntrul ei... I se arată vechea bibliotecă din beci. Urmează zile de cercetări înfrigurate, dar cu prea puțin succes. Se părea că ce era mai prețios era ascuns de privirile lui. Miracolul se produce chiar în ajunul plecării: în coșul cu surcele, care urmau să fie puse pe foc chiar în ziua aceea, el descoperă uluit 129 de foi de pergament (piele), purtând cea mai veche scriere a Noului Testament din câte văzuse. Probabil că restul fusese deja folosit la fierberea terciului... „Vânătoarea” abia începea.
În 1853, când se întoarce la mănăstire, Tischendorf găsește numai împotrivire. Abia a treia oară, în 1859, fiind însoțit de o scrisoare de recomandare din partea țarului Alexandru II, reușește să fie acceptat în bibliotecă. Și de data aceasta, cu numai 3 zile înainte de plecare, Tischendorf găsește, în sfârșit, „perla de mare preț” – un Codex (carte) cu manuscrisul complet al Noului Testament, cel mai vechi și unicul complet din lume! A reieșit că acest manuscris era una dintre cele 50 de copii ale Noului Testament pe care împăratul Constantin cel Mare le comandase, în 331 d.Hr., lui Eusebiu din Cezareea. Împăratul însuși stabilise dimensiunile și calitatea materialului: nu pe papirus (material perisabil), ci pe pergament (piele durabilă)! Manuscrisul – numit de Tischendorf: Codex Sinaiticus – fusese adus cu mult timp în urmă din Cezareea, în vremuri de prigoană, împreună cu alte manuscrise vechi, ca să fie ocrotite la poalele neumblate ale muntelui Sinai!
Tischendorf a predat manuscrisul țarului. Ulterior, a fost vândut în 1933 de guvernul bolșevic Muzeului Britanic, pe suma de o jumătate de milion de dolari. Suma a fost strânsă prin subscripție publică în Anglia și SUA, în ciuda teribilei crize economice ce bântuia pe-atunci. Acum, acest manuscris se află la Muzeul Britanic.
[1] În limba greacă, Evanghelion = „veste bună”.
[2] Această traducere a Vechiului Testament în limba greacă se cheamă „Septuaginta” și a fost efectuată în Alexandria, la cererea lui Ptolemeu al II-lea, regele Egiptului (285–246), de către 72 de rabini.
[3] Se citește „Tișăndorf”.