Ce bucuroși suntem că te afli aici!
Ne bucurăm că ai ales să citești și mai ales că ți-ai propus să citești o carte alături de noi, Editura Viață și Sănătate, în proiectul ajuns deja la a patra ediție, O pagină pe zi!
Sperăm ca citirea cărții Galileeanul, scrisă de pastorul Lucian Cristescu să te ajute în următoarele 90 de zile nu doar să mai adaugi o carte în lista ta de lecturi, ci mai mult, să-ți aducă speranță și încredere în Isus, Personajul principal al cărții și al vieților noastre.
O lectură transformatoare îți dorim!
Emoțiile trecerii pragului de mileniu s-au stins de mult. Rutina anilor care zboară ne-a făcut să ne obișnuim cu ideea că viața e aceeași ca mai înainte. Și totuși… Să tot fie câțiva ani buni de când știrile mă cufundă în îngrijorare. Din zi în zi, mă surprinde să regăsesc inexplicabila opinteală a unor grupuri autoritare – formatoare de opinie – de a rescrie istoria întru plămădirea unei noi civilizații, cu alte valori și principii, cu totul contrare celor care ne-au format. Postmodernismul s-a detașat de world-view-ul ce a dominat două milenii și navighează spre nicăieri, pentru că nu mai crede și nu mai speră nimic. Profilul generației de internauți, evadată în spațiul virtual, tinde să trădeze orice continuitate culturală cu universul spiritual al părinților.
Unde am ajuns? Și încotro ne îndreptăm?
Cronica secolelor XIX și XX poartă pagini aurite. Ce n-a visat omenirea secole de-a rândul s-a înfăptuit atunci.[1] Revoluția științifico-tehnică prevestea zorile unui veac de aur pentru omenire, „o mie de ani” de pace și armonie. Speranțele omenirii fuseseră ridicate la apogeu. Jules Verne descătușase imaginația maselor, și fantasticul părea un lucru la îndemână cu doar puțină străduință și inspirație.
Apoi a venit cea mai brutală trezire din visare. În mai puțin de 31 de ani, cataclismul a două războaie mondiale a zguduit omenirea, cu un cortegiu însângerat de aproape 100 de milioane de cruci și imense traume de nereparat!
Cronicarii lumii – experți în domeniile politic, social și cultural – dovedesc o incapacitate organică de a înțelege realitatea în spectrul spiritual. Miopia lor spirituală face ca istoria pe care ei ne-o prezintă să omită cu desăvârșire tocmai cauza profundă a convulsiilor civilizației, care au făcut din epoca modernă o epocă a tulburărilor sociale, a corodării familiei, a bolilor psihice... Și întrucât, de regulă, omul învață doar din greșelile trecutului, nu suntem în stare să învățăm nimic, pentru că nu pricepem cauzele dinapoia relelor care ne lovesc.
Până când se va naște exegetul adevăratelor cauze, mi-am propus să punctez o perspectivă care mi-a câștigat înțelegerea. Această perspectivă leagă, într-un drum de creastă, doar piscurile cele mai semnificative din evoluția spirituală a omului modern, conturând o direcție spre care înaintează tornada ucigătoare.
Primul puseu al destructurării s-a manifestat odată cu iluminismul, o mișcare filozofică și culturală a secolelor XVII și XVIII. Fecundat de Renaștere, spiritul cercetător al omului a pornit să revizuiască întreaga concepție despre lume și existență. Luând „rațiunea” drept măsura adevărului și a oricărei cunoașteri, omul s-a încumetat să se aventureze în zone neumblate. Pe cât de roditoare s-a dovedit experiența aceasta pe tărâm pragmatic (științifico-tehnic), pe atât de critic s-a soldat în planul valorilor spirituale.
Universul valorilor morale și filozofice, oricât ni s-ar părea de neobișnuit, este un sistem care se naște și gravitează în jurul unei Autorități supreme, în jurul conceptului de Dumnezeu. După măsura și locul pe care omul le atribuie Divinității, tot sistemul de valori stă sau cade.
Și, odată ce rațiunea și-a propus să-L reevalueze pe Dumnezeu, din clipa în care s-a supraordonat Revelației divine ca judecător al ei, reperele absolute (cele ce erau „literă de Evanghelie”) au pălit. Concepția creștină a fost pusă sub semnul întrebării: „Să existe un Dumnezeu care să se implice în viața noastră? Puțin probabil.” Teismul[2] a făcut loc deismului – o religie naturală, care credea într-un dumnezeu inițial, care apoi l-a abandonat pe om lui însuși și legilor stabilite. „Nepoții” acestuia, scepticismul, ateismul și materialismul, au dus mai departe performanțele umaniste[3], împingând omenirea la încrederea în sine, că omul se poate guverna moral pe sine însuși, fără nicio divinitate.
Revoluția Franceză (1789–1799) i-a dat prilej omului-zeu să soarbă total cupa autoguvernării. Domnia terorii și nesiguranța au îngrozit Europa și chiar pe înfăptuitorii revoluției. Dar optimismul umanist, încrederea în puterile nelimitate ale omului, a continuat să fumege în candelă.
Al doilea „iluminism”
Și a venit veacul al XIX-lea – un veac revoluționar în continuare, timp de mari transformări. Pe plan pragmatic, omul aduna bile albe. În plan profund, spiritual și filozofic, omul s-a simțit chemat să facă ordine la temelii. În ce sens?
În Evul Mediu, astrologia îi îmbibase pe savant și pe cerșetor deopotrivă. După schema „marelui an astrologic” de cca 25 000 de ani, începutul de secol trebuia să dea startul pentru ieșirea Pământului de sub influența „Peștelui”[4] și să intre sub cea a „Vărsătorului”[5].
Cu alte cuvinte, astrologia prezicea că religia lui Hristos trebuia înlocuită cu religia omului! O eră nouă[6] trebuia să transporte omenirea spre tărâmuri de fericire... Mai mult sau mai puțin conștenți de destinul lor prometeic, apostolii acestui curent au început să se arate în lumea spirituală:
– În prima jumătate a secolului al XIX-lea, filozofii germani G. W. Hegel și F. E. Schleiermacher nu mai sunt mulțumiți cu moștenirea creștină. Ei cer redefinirea creștinismului din punctul de vedere al filozofiei și al experienței istorice – într-o abordare pur raționalistă (pozitivistă).
– În prima jumătate a secolului al XIX-lea se afirmă cu strălucire Școala de la Tübingen, prima școală teologică revizionistă. Teologul Christian Baur se apucă să evalueze temeinicia izvoarelor creștinismului – Noul Testament – și implicit a lui Hristos. Pentru luceferii acestei școli, singura măsură a cercetării teologice era „rațiunea”. Ai văzut vreodată un mort înviind? Dacă nu, atunci nici „învierea lui Hristos” nu poate fi decât un „mit”. E logic?
– În anii 1840, David Strauss, continuator al lui Baur, își dedică viața ca să convingă cu talent că Isus Hristos este doar „mit istoric”.
– În 1863, un alt teolog caterisit, Ernest Renan, scrie Viața lui Isus în culori romantice și revoluționare, redefinindu-L pe Fiul omului ca pe un ideal frumos, dar pur omenesc, fără nimic divin în El.
În timp ce bătrâna Europă cunoștea prefacerile raționalismului anticreștin, alte evenimente semnificative veneau să încurajeze așteptările New Age-ului.
– În 1844, în Orientul Apropiat, o nouă religie își arată fața: Baha’i. E o „Evanghelie” care vestește pluralismul religios: toate religiile au o fărâmă din adevăr și numai luate împreună pot revela chipul divin.
– În 1848, America este gazda bună pentru ceea ce se anunță a fi religia viitorului, spiritismul, alternativă spirituală „tare” în ceea ce privește „experiența transcendentală” pe care o promite, dar „laxă” în ceea ce privește cerințele dogmatice.
– În 1875, Helena Blavatsky, ea însăși mediu spiritist de origine rusă, care a străbătut o bună parte din mapamond, inaugurează teosofia, în America. Aflând tot felul de lucruri „noi” despre Isus prin ședințele spiritiste, ea Îl așază pe Hristos în rândul Marilor Inițiați – doar ca unul dintre mulți.
– În 1887, Nicolai Notovici (rus, ucenic al doamnei Blavatsky), în călătoriile sale prin Asia Centrală, descoperă „anii pierduți ai lui Isus”, pe care El i-ar fi petrecut ca un călugăr budist în Himalaya. Cartea sa – Viața necunoscută a lui Hristos (1894) – face senzație!
– Ca efect al „iluminismului spiritual”, în 1893, la Chicago, se înființează Parlamentul mondial al religiilor, un for multiconfesional și multireligios, promotor al unui ecumenism total. Adevărul? Nu există. În schimb, există adevăruri. Acest for internațional și interconfesional salută pluralismul, în care creștinismul este doar o soră egală cu „djudjuism-ul” african, tot așa cum Hristos este un guru ca toți ceilalți.
[1] 1801 – submarinul; 1807 – vasul cu aburi; 1825 – trenul; 1836 – telegraful; 1837 – tiparul electric; 1839 – fotografia și vulcanizarea cauciucului; 1846 – mașina de cusut și anestezia cu cloroform; 1868 – mașina de scris; 1876 – telefonul; 1877 – fonograful; 1879 – tramvaiul electric; 1888 – turbina cu aburi; 1895 – razele Röentgen; 1895 – cinematograful; 1903 – zborul cu avionul și radiumul; 1908 – automobilul; 1920 – radioul; 1924 – dirijabilul; 1926 – racheta cu carburant lichid; 1928 – penicilina; 1930 – fibrele sintetice; 1933 – computerul analog; 1935 – televizorul și radarul; 1945 – bomba atomică; 1947 – tranzistorul; 1952 – bomba cu hidrogen; 1957 – satelitul artificial; 1967 – transplantul de inimă; 1969 – omul pe Lună; 1976 – explorarea planetei Venus și computerul personal.
[2] Concepție religioasă care crede într-un Dumnezeu care S-a întrupat ca să fie alături de om și să-l salveze. Creștinismul este teist.
[3] Umanismul – concepție de viață care-l consideră pe om măsura tuturor lucrurilor.
[4] În secolele primare, „peștele”, și nu crucea, era simbolul creștinismului. În limba greacă, termenul ihtys („pește”) era anagrama unei scurte mărturisiri de credință: „Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul” (în greacă: Iesus Hristos Theu Yios Soter).
[5] În latină Aquarius – semn zodiacal care înfățișează un om stând în picioare și vărsând un vas cu apă.
[6] În engleză „New Age” – termen adoptat pentru mișcările spirituale pro-orientaliste (yoga, hinduism, ocultism oriental) în SUA.