Rezolvarea spirituală
Rezolvarea tehnică este logică și mă mulțumește. Dar poate că scapă ce este esențial din mesajul ceresc al acestui „curând”... Există și o altă explicație, de data aceasta de natură spirituală.
Atunci când Biblia prezintă a doua venire, ea o înfățișează în două feluri opuse: primul fel prezintă a doua venire ca fiind „aproape” (1 Petru 4:7), ca fiind „chiar la ușă” (Iacov 5:8,9). Al doilea mod prezintă același eveniment ca fiind îndepărtat. Acest aspect de obicei îi scapă cititorului grăbit: „Dar sfârșitul tot nu va fi atunci” (Matei 24:6); „Stăpânul… zăbovește să vină” (Matei 24:48) și „Mirele zăbovea” (Matei 25:5).
Uneori se întâmplă ca cele două moduri de a înfățișa a doua venire să se întâlnească chiar în același pasaj sau capitol, ca în Marcu 13:29: „Fiul omului este aproape, este chiar la uși”, în timp ce, cu câteva versete mai înainte, să spună: „Dar încă nu va fi sfârșitul!” (Marcu 13:7).
Tensiunea aceasta dintre „apropiat” și „depărtat” își găsește rezolvarea doar în lumina experienței personale, subiective, a omului. E știut că o persoană care se implică emoțional într-un proces oarecare nu trăiește în unitatea de măsură a „timpului fizic” (empiric sau obiectiv) care se succede cu regularitate și în unități egale. Dimpotrivă, timpul trăirilor subiective se dilată sau se comprimă. Acesta este „timpul psihologic” (experimental sau subiectiv). Deși ceasul fiecăruia ticăie regulat, fără grabă și fără întârziere, totuși uneori..., când suntem la dentist, ce greu trece vremea! Iar altă dată, când suntem într-o ocupație fericită, ce iute trece vremea! „Timpul existențial” se mai numește și „timpul îndrăgostiților”. Pentru Iacov, cei șapte ani cât a așteptat-o pe Rahela „i s-au părut ca vreo câteva zile, pentru că o iubea” (Geneza 29:20).
Și-atunci, ce înseamnă „curând”? Nu mai fac greșeala să cad în capcana „timpului fizic”. Scriptura conține mesaje duhovnicești pentru oameni spirituali. Timpul trebuie abordat și el tot spiritual. În acest caz, venirea Domnului este „îndepărtată” sau „foarte aproape”, în funcție de modul în care te raportezi tu însuți, cu inima și rărunchii, față de revenirea lui Isus.
⁕ Käthe. În tulburătoarea cronică a bătăliei de la Stalingrad, Dușmanul la porți, William Craig urmărește, printre altele, cazul locotenentului Emil Metzger și al soției sale, Käthe. Istoria femeii, în special, mi-a câștigat atenția și simpatia.
În cursul anului 1940, într-o permisie dintre două lupte, Emil Metzger a întâlnit-o la o întrunire pe Käthe, fata care i-a plăcut din prima clipă. Fiind război, n-au avut mult timp de gândit și... s-au căsătorit. N-au stat decât patru zile și patru nopți împreună, înainte ca Emil să plece din nou, de data asta la Stalingrad. Războiul promitea să se termine curând. În 1941, când i-a venit rândul la o permisie, Emil a renunțat în favoarea unui biet camarad a cărui soție născuse al patrulea copil și al cărui tată era pe moarte. „Käthe mă va înțelege, cu siguranță”, își spusese el oftând!
Lucrurile însă n-au decurs conform așteptărilor. Ultima dată când Käthe a aflat despre Emil ceva a fost chiar înainte de încercuire, în noiembrie 1941. Mesajele radio funebre ale lui Göring și Hitler, cât și șlagărul de consolare: „Ich hatt’ ein Kamerad”[1], lansat chiar după zdrobirea armatei a VI-a germane, sugerau dimensiunea catastrofei.
Mii de familii din Frankfurt pe Main, orașul în care locuia Käthe, așteptau vești de la fiii sau soții lor. În 1944, când au început raidurile aeriene, Käthe s-a mutat într-o suburbie. Și totuși nu înceta să viziteze vechile locuri, în speranța că va afla ceva despre Emil. Din toate părțile auzea numai de morți și dispăruți. Și totuși Käthe refuza să renunțe la gândul că-l va revedea pe Emil: îl iubea ca în prima zi.
În 1946, când orașul Frankfurt a început să renască încetișor, Käthe găsi un mic apartament în oraș, cât pentru ea și Emil. Trecuseră câțiva ani buni. Alte femei renunțaseră să mai aștepte. Mai erau și bărbați văduvi care se interesau de ea... În 1948, timp de câteva zile, un prim lot de prizonieri a continuat să sosească din Rusia. Zile întregi, Käthe stătea pe peron, în speranța că în valul de capete va zări chipul lui Emil. Seara se întorcea plângând, dar a doua zi speranțele ei renășteau.
Mai trecuse un an când, pe 7 iulie 1949, o telegramă galbenă sosi din Frankfurt pe Oder, din zona de ocupație rusească. Ea suna simplu: „Vin. Emil!” În toată acea zi, Käthe a plâns. Apoi a început să se frământe, ca o școlăriță, cu ce să se îmbrace când îl va întâmpina la gară.
În trenul care intra în gara imensă, inima lui Emil bătea cu putere. Piciorul îl durea de glontele din călcâi, dar nu-i dădea nicio importanță. Fusese unul dintre fericiții care supraviețuiseră celor șapte ani de prizonierat. De Käthe nu mai știa nimic. Oare mai trăia? Oare îl mai aștepta? Valul de călători l-a purtat spre peron și... deodată s-a pomenit într-un grup de civili plângând și strigând deopotrivă. Cineva l-a strigat pe nume – era un vechi prieten care flutura un buchet... Dar Emil n-avea ochi pentru el. O căuta pe Käthe. Și acolo, departe de mulțimea aceea, singură, stătea ea. Era îmbujorată și radioasă în rochița ei roz. El a întins mâna spre ea, împingându-se prin mulțime până când mâinile s-au întâlnit și s-au agățat unul de celălalt, plângând și atârnând cu disperare unul de altul. Era a cincea zi pe care ei o petreceau împreună, ca soț și soție!
Iubire așteptătoare, nu calcule!
Nouă ani! E mult? E puțin? Depinde de câtă dragoste arde înă-untru.
Toți cei care au abordat făgăduința Mântuitorului în unitățile timpului fizic, empiric, au ajuns inevitabil în fundătura socotelilor pentru aflarea datei revenirii Sale. Hristos Însuși avertizează: „Despre ziua aceea și despre ceasul acela, nu știe nimeni” (Matei 24:36). Aceste ispite aritmetice n-au adus decât false speranțe și false doctrine; numai discreditare minunatei speranțe advente.
Scopul pentru care Mântuitorul ne atrage atenția asupra semnelor revenirii – borne kilometrice pe drumul spre măreața clipă a revederii – este doar pentru a ne întreține vegherea și pregătirea și pentru a ne întări în alergarea credinței. „A fi continuu gata”, iată condiția creștinului sănătos.
Apostolul Ioan – predicatorul speranței advente – a înțeles secretul lui „curând” atunci când scria: „Oricine are nădejdea aceasta în El se curățește, după cum El este curat” (1 Ioan 3:3). Este marele adevăr, cel de condiționare a curăției morale de intensitatea speranței advente.
O așteptare dinamică
Bătrânul Petru, consumat de dor după reîntâlnirea cu Isus, Acela care l-a iertat, scria bisericii: „Deci fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fim noi... așteptând și grăbind venirea zilei lui Dumnezeu?” (2 Petru 3:11,12).
Acest verset are darul să deschidă un alt coridor de cugetare. „Așteptând” – aspectul acesta este clar. Iubirea față de persoana iubită care lipsește se exprimă printr-o singură atitudine: Așteptare! Dar „grăbind”? Cu alte cuvinte, am putea noi devansa timpul? Cumva depinde orarul lui Dumnezeu de noi?
Pregătește-te pentru o nouă revelație: Da! Odată ce Dumnezeu ne-a înzestrat cu alegere liberă, El, Cel Atotputernic, a ales să acționeze și să-Și subordoneze planurile în funcție de modul în care răspundem noi apelurilor Sale.
⁕ Convalescența. Nea Costică a fost operat. Acum se află în convalescență, cu ace de perfuzie prin vene. Este a patra zi și doctorul, după rânduială, vine în vizită. Doctorul se așază lângă pat și examinează analizele, apoi graficul de temperatură, ca încă multe altele... Când privirile li se întâlnesc, nea Costică prinde curaj și-l întreabă: „Dom’ doctor...” „Ce-i, Costică?” „Mie... când îmi dați drumul acasă?” Oare cum răspunde un medic conștiincios la o asemenea întrebare? Îți imaginezi că scoate o cărticică cu răspunsuri din buzunar, caută tipul de boală, tipul de operație, mai adaugă și variabila „vârsta” și-apoi merge cu degetul pe rând, până la ultima coloană cu rezultatul: „Ei, Costică, cartea zice că-i musai să te mai țin 11 zile. După aia îți dau drumul!”
Zâmbim amândoi. Niciun medic n-o să scoată vreo cărticică cu regulamente. O asemenea carte nici nu există. Doctorul știe că el nu tratează boli, ci bolnavi. Și-atunci el va răspunde: „Depinde, nea Costică! Numai de mata depinde cât de repede te faci bine. E posibil să pleci acasă după șapte zile... Sau poți să mai stai trei luni... Mata hotărăști când îți dau eu drumul acasă!”
Dacă ar fi fost doar Dumnezeu în ecuație, ar fi sfârșit Marea luptă din prima clipă. Dar erau și îngerii, și locuitorii lumilor necăzute... Apoi am intrat și noi, oamenii, în ecuație. Problemele s-au complicat, ca o metastază generalizată. Acum, Dumnezeu așteaptă ca bolnavii să răspundă mai repede ca să le poată da drumul „acasă”.
Aceasta motivează amânarea: „Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinței Lui, cum cred unii, ci are o îndelungă răbdare pentru voi și dorește ca niciunul să nu piară, ci toți să vină la pocăință” (2 Petru 3:9).
O, cât de diferit ar fi arătat pământul acum dacă generațiile de creștini ar fi continuat să fie „așteptători” curați, iar apoi și-ar fi concentrat viața și faptele nu spre a-și face un cuibușor cât mai confortabil pe pământ, ci pentru a grăbi coacerea secerișului, prin mărturia vieții și a gurii lor! Lumea ar fi fost acum îmbrăcată în alb, fluturând în veacurile nesfârșite steagul sărbătorii.
⁕ Marilee. Am întâlnit-o pe Marilee într-un proiect legat de copiii abandonați din București. Era o femeie energică, în jur de 45 de ani, cu o fire voluntară și optimistă. Venise de departe, din California, unde-și lăsase băiatul – student la medicină – ca să stea doi-trei ani într-o țară atât de diferită de a ei...
În câteva ocazii am avut răgazul să ascult povestea ei cutremurătoare. Era mamă a doi copii, de cinci și zece ani, când soțul ei, în care își investise tinerețea și iubirea, a părăsit-o! Ce lovitură! Singură, cu doi copii... Viața unei familii monoparentale e grea oriunde. Se mângâia însă cu acești doi copii deosebit de iubitori și cuminți. În mod special, cel mai mic, Marc, era foarte atașat de mama lui. Se întorcea uneori de la joacă doar să-i spună: „Știi ceva, mamă? Tu ești viața mea!”
Într-o dimineață, după ce l-a sărutat pe cel mic și i-a dat drumul la joacă, a auzit scârțâitul pneurilor pe asfalt. Cu o presimțire rea, Marilee a alergat la ușă... doar ca să-l vadă pe micuțul ei Marc mort, călcat de mașină. Lovitura a fost atât de puternică, încât Marilee și-a pierdut mințile. A stat internată la un spital psihiatric, sub tratament forte. După un timp, tot depresivă, Marilee a redescoperit făgăduința din Scriptură: „Eu vin curând…” Și când a citit „așteptând și grăbind...”, mintea ei tulbure a prins ideea din zbor: „E doar o chestiune de timp ca să-l revadă pe Marc... Dar timpul mai poate fi comprimat!”
Atunci, Marilee și-a revenit pe deplin. La câteva săptămâni după aceea s-a întors acasă sănătoasă. Dobândise un scop în viață: să grăbească ceasul acela. Marilee și-a strâns bani și s-a înscris la o facultate de asistență socială. Și-a luat masterul în specialitatea „copii abandonați” și apoi a pornit în misiune în toată lumea, ca să grăbească fericita nădejde. Oare ar putea reveni Hristos cât timp multe lucruri nefăcute așteaptă în van? Exemplul ei de dăruire și zel l-a înflăcărat și pe fiul cel mare. Acesta, fiind student la medicină, și-a întrerupt studiile timp de doi ani ca să plece în America Latină, între amărâții lumii, ca să lucreze pentru suflete, „așteptând și grăbind”, la rândul lui, ziua arătării Lui!
Acesta este, prietene, limanul spre care ne îndreptăm tu și eu. Oricât de mohorâtă ar fi zarea și oricât ne-ar durea pasul, să ținem numai calea înainte, spre aurora care, iată, se arată!
Din spate, ecoul unui imn răzbate până la noi. E crezul pe care l-au cântat sfinții și l-au șoptit martirii credinței. Îl auzi? Să-i prindem tonul și, în cadența pașilor, să-l ridicăm. Să nu-l lăsăm să se stingă.
[1] „Am avut un camarad...”