Mă voi întoarce-acasă într-o zi,
În strălucirea sfântă-a țării mele.
Cu dor și cu credință voi păși,
Prin poarta mântuirii către stele.
Și voi lăsa acest pământ străin
Cu jocurile lui de foc și moarte.
De sărbătoarea-i plină de venin,
Departe voi fugi, tot mai departe...
În țara mea iubită am s-ajung
Ca un copil, cu sufletul fierbinte;
Să fie drumu-acolo cât de lung,
Voi merge cu credință înainte.
Voi revedea după atâta vreme
Căminul bucuriilor dintâi...
La țărmul mângâierilor supreme,
În casa Tatălui am să rămâi...
Și nu voi mai călca, o, niciodată
Hotarul țării mele înapoi.
Cu inima de dor înmiresmată,
Voi rămânea, sfinți îngeri, printre voi.
Da, niciodată nu voi mai pleca
Cu inima pe drumul spre Egipt,
Acolo unde-n bucuria mea
Cuțitul răutății s-a înfipt.
Te voi uita, pământ țesut de oase
Și aburind de sânge de martiri,
Cu spaime și cu râpi întunecoase,
Săpate diabolic în priviri.
Mult n-oi mai sta încovoiat sub vreme,
În țara miliardelor de robi,
Ce-și sapă-adânc prin veacuri de blesteme
Cu-atâta trudă propriile gropi.
O, harfa mea, mi-e tare dor de-acasă,
Și sufăr ne-mpăcat printre străini.
Aud mereu o limbă ne-nțeleasă,
Cu vorbe și gramatică de spini.
Mă voi întoarce-acasă într-o zi,
În raiul frumuseților natale,
Și rănile de-acum s-or odihni
Când voi sfârși în cântec astă cale.
La masa întâlnirii cea bogată,
Cu ochi jucând în lacrimi și scântei,
Cu-atâta drag voi sta, ca altădată,
La locul meu știut, printre ai mei.
Și voi cânta atunci așa cum simt
Și voi sălta cu strigăte-n tării,
Voi fi mereu o coardă de argint
În simfonia marii bucurii.
Florin Lăiu, 1974