Hățișul obișnuinței
A doua venire a lui Hristos și sfârșitul acestei lumi păcătoase se compară cu ieșirea din Egipt. Robia egipteană devenise greu de suportat. Avea însă un avantaj: că intrase în rutină. Deținuții mărturisesc că, după câteva luni de detenție, se obișnuiesc cu condițiile de penitenciar și își construiesc o viață-surogat, cu o anumită disciplină și chiar cu oaze de bucurie. Desigur că nu le place arestul, dar, pentru că n-au încotro, se obișnuiesc cu el. Reintegrarea unora în societate întâmpină probleme atât de serioase încât unii ajung să tânjească după condițiile ordonate de penitenciar. Obișnuința are o forță de gravitație uriașă.
Probabil că atunci când Dumnezeu a vrut să-i scoată pe robii evrei din Egipt, aceștia n-ar fi ieșit niciodată dacă n-ar fi fost plăgile și ura egiptenilor care să-i constrângă. În lumina proverbului mercantil: „Nu da vrabia din mână pe... cioara de pe gard”, Israel trebuia să renunțe la un statut cert – chiar dacă jalnic – pe o promisiune... fără acoperire, alta decât prin credință. Tranziția dintr-un sistem sigur într-altul nesigur costă stres și cere o motivație puternică. Istoria ulterioară din pustie a demonstrat din plin această „filozofie” pragmatică: „E rău cu rău, dar e mai rău fără rău.” Etica de circumstanță proprie sufletului meschin se mulțumește cu un „câștig” de azi pe mâine, că... și așa, „mâine vom muri” (1 Corinteni 15:32).
Cel mai nenorocit hățiș este acela că oamenii s-au resemnat cu mizeria pământului, cu o speranță de viață de până la 80 de ani, cu plăceri trecătoare, ba chiar degradante... Ei au nevoie de Dumnezeu, dar nu ca să le schimbe starea, ci să le asigure un minimum de confort. Ei au nevoie și de biserică, „ca să-i boteze, să-i cunune și să-i îngroape”.
Cine nu urăște „robia” din tot sufletul nu va găsi motivația să dorească o stare mai bună și să plătească „prețul” tranziției. În ciuda ofertei divine atât de generoase, sufletul pipernicit va renunța la ideea „eliberării”. La fel stau lucrurile și cu a doua venire. Ea poate fi privită fie ca sfârșit: „sfârșitul lumii” – o, ce nenorocire!; fie ca început: „începutul veșniciei” – o, ce bucurie nespusă! Depinde cum vrei s-o iei. Dacă privești din unghiul celui care și-a investit acțiunile în țărâna mormântului, atunci a doua venire este ultima catastrofă. Dacă privești din unghiul celui care a investit totul în cetățenia de sus, la fel ca oamenii credinței (Filipeni 3:20; Evrei 11), atunci este repatrierea: în sfârșit acasă!
⁕ Acasă. Jim Lowell, aflat în spațiul cosmic pe 21 decembrie 1968, ca astronaut al navei Apollo 8, admira spațiul stelar superb. Ochii i-au fost atrași de apariția subită a globului terestru în hublou, părând doar de patru ori mai mare ca Luna. Și inima i s-a aprins. Oricât de frumos era tot firmamentul, spre acel punct din univers se îndrepta toată ființa lui. „Terra ne atrăgea toate speranțele, pentru că acolo era viața noastră... Acolo erau cei dragi, cu toate lucrurile pe care le iubeam. Era cel mai frumos din toate cerurile, pentru că era «acasă».”
Dacă „acasă” pentru tine este bordeiul, atunci vei plânge după Egipt. În cazul acesta, ieșirea din Egipt îți va părea o cascadă de urgii devastatoare. Dar pentru oamenii din categoria „Moise”, plăgile sunt răngile care dărâmă gardul de sârmă ghimpată și deschid drumul spre „acasă”. „Căci unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta!” (Matei 6:21).
Cel mult soarta unui rege!
Și dacă totuși nu te înduri să lași „vrabia din mână”, atunci fă socoteala: „Ce-ți oferă de fapt lumea?”
⁕ Herodot, în cartea sa Istorii, povestește despre ritualul asiro-babilonian de protejare a regelui față de influențele nefaste ale astrelor. Ori de câte ori astrologii prevesteau o eclipsă aducătoare de nenorociri pentru coroană – înțelepții căutau un om de rând pe care să-l ungă în grabă „rege” pentru perioada nefastă. Perioada putea dura între 3 și 100 de zile. Falsul rege uns în pripă trebuia să servească drept „paratrăsnet” pentru toate urgiile și maledicțiile destinate capului încoronat. Pe când adevăratul rege stătea ascuns de ochii lumii, „regele-substitut” se desfăta în luxul, privilegiile și distracțiile curții. Odată însă cu trecerea ceasului rău, „regele-substitut” era sacrificat cu mare pompă, iar adevăratul rege urca din nou tronul. Tu ai accepta să fii regele-parodie? Mai bine gândește-te că „un câine viu face mai mult decât un leu mort!” (Eclesiastul 9:4).
⁕ „Cine-i acolo?” Era 25 noiembrie 1916. Pe bulevardul care duce la Mănăstirea Capucină din Viena, se aglomerase toată populația capitalei și foarte mulți călători sosiți din tot Imperiul Austro-Ungar. Era zi de doliu imperial: Împăratul Franz Joseph era purtat pe ultimul său drum spre locul de odihnă. În sfârșit, procesiunea funebră a ajuns în fața galeriei cavourilor și un crainic a bătut solemn în ușa cea mare. „Cine-i acolo?” a întrebat dinapoia porții o voce lugubră, conform scenariului străvechi. „E Maiestatea sa luminată, împăratul Franz Joseph al Austriei și Ungariei.” „Nu-l cunosc!” a răspuns „vocea morții”, după care a întrebat din nou: „Cine-i acolo?” Crainicul a răspuns: „Afară așteaptă împăratul Austriei și regele Ungariei, Franz Joseph.” „Nu-l cunosc!” a replicat din nou glasul. „Cine-i acolo?” A treia oară, cu voce naturală, lipsită de emfază, crainicul a rostit simplu, înainte ca ușile să se deschidă larg: „Este un păcătos, fratele nostru Franz Joseph.”
Nu e surprinzător că oamenii acceptă fără vociferări sfârșitul vieții și pierderea a tot ce au decât sfârșitul ordinii strâmbe care-i antrenează în neființă?
Un sfârșit, dar care?
⁕ 21 decembrie. Ca pe mulți alții, vineri 21 decembrie 1989 m-a găsit pe străzile Bucureștiului. De câteva zile, toți cetățenii cu acces la posturi de radio străine trăiau la maximă intensitate derularea neașteptată a evenimentelor. „Timișoara va fi aruncată în aer! Represaliile sunt pregătite! Nenumărați soldați străini, deghizați în turiști veniți din Rusia, au inundat țara!” Și apoi veni știrea ca un trăsnet: dictatorul a fugit. Bucureștiul devenise un furnicar bezmetic. Pe străzi se trăgea cu adevărat. Oameni cădeau răpuși. Spaima ne zăvorâse în casă. Era „sfârșitul lumii...” La scurtă vreme ne-am dezmeticit: era un sfârșit, dar nu al lumii! Era doar „sfârșitul unui regim totalitar”. Ieșind pe străzi, cu toții trăiam emoția romantică a unui început plin de speranțe!
Psihologia „sfârșitului lumii” urmează aproximativ același tipar – când de fapt va fi doar „sfârșitul dezordinii prezente”, sfârșitul unui „veac rău”, cum îl numește Scriptura (Galateni 1:4). Cine privește lucrurile în această optică surâde încrezător la gândul speranței advente, firul de aur al nădejdii tuturor creștinilor, visul care i-a unit de-a lungul generațiilor.
Când „curând”?
De șapte ori răsună în Apocalipsa vestea bună: „Eu vin curând” (Apocalipsa 22:7). Cu același elan, apostolul Pavel reactualizează vechile profeții: „Încă puțină, foarte puțină vreme și Cel ce vine va veni, și nu va zăbovi” (Evrei 10:37). Veacul întâi al creștinismului a fost purtat de inerția acestei viituri: „Vine Domnul!” – expresie care a devenit chiar salutul creștinilor: „Maranatha” (1 Corinteni 16:22).
Totuși, de atunci au trecut 2 000 de ani! S-au perindat generații după generații, purtate de speranța că „vine Domnul”. Cum explică credincioșii această „temporizare”, după alții „înfrângere”, a speranței revenirii?
Întrebarea de mai sus mi-am pus-o și eu și mi-au pus-o și alții, unii pe ton cinic, iar alții cu minte întrebătoare. Îmi amintesc de mărturisirea unui bătrân predicator: „Eram proaspăt căsătorit și abia intrasem în lucrarea Domnului. Ca tot omul la început de drum, soția se gândea la o «căsuță» a noastră. Dar i-am zis: «Ascultă, dragă, cât voi fi în lucrare, vom sta pe unde ne va fi chemarea. Că doar n-o să ajungem noi la pensie. Vine Domnul până atunci!» Și uite, Domnul a mai întârziat. Am ieșit la pensie și n-avem un cuib!”
O rezolvare tehnică
Când am aflat răspunsul care urmează, mi-am regăsit liniștea. Răspunsul țâșnește din doctrina biblică despre starea muritoare a omului. Dacă în clipa morții omul „adoarme” total, fără să mai aibă nicio relație cu spațiul și timpul, și dacă la înviere omul se „trezește” cu exact aceleași gânduri și stări sufletești, atunci este clar că perioada dintre moarte și înviere nici nu există pentru cel mort. Pentru el nu e decât o clipă până când va reveni la viață! Întrucât „trezirea” din moarte are loc exact la a doua venire a Mântuitorului, atunci – din punctul de vedere al celui mort – sfârșitul individual (moartea) este urmat imediat de a doua venire și de sfârșitul lumii noastre rele.
Amintește-ți numai de cazurile celor care s-au trezit din „boala somnului” după zeci de ani. Pentru ei, timpul încetase să existe, iar când s-au trezit, căutau reperele anilor în care adormiseră.[1]
Din acest punct de vedere, al destinului individual, „sfârșitul lumii” survine în ceasul morții fiecăruia. Și, fără îndoială, este un sfârșit autentic. Îți dai seama deci că, din această perspectivă individuală, venirea lui Hristos este îngrijorător de curând. Nimeni nu-și cunoaște ceasul morții sale. Ea poate surveni peste câteva secunde, în niciun caz mai mult de maximum 70 de ani pentru cei adulți. Așadar, omule, sfârșitul tău – sfârșitul lumii – vine curând: Fii pregătit!
⁕ Surpriza. Ca să poată scrie un articol inedit despre fluviul Mississippi, editorul Michael Parfit, de la Smithsonian Magazine, a călătorit pe râu într-o barcă de cauciuc, de la Memphis până în Golful Mexic.
Dacă privești pe hartă, vei vedea că râul adună apele a 41% din continent. Debitul său anual este de 1,5 mii de miliarde de tone de apă și 63 000 de tone de aluviuni. Ca să înlăture amenințarea unui asemenea râu uriaș, inginerii au construit de-a lungul a peste 3 500 km diguri înalte de cca opt metri. La adăpostul digurilor, oamenii au tăiat pădurea și au plantat bumbac, amenajând așa-numita deltă a lui Mississippi, unde trăiesc cam opt milioane de oameni. Dar cu ce risc! De-a lungul timpului, au fost câteva inundații nimicitoare.
După ce a urmărit desenul lăsat de furia apelor în solul deltei, Parfit și-a scris articolul în tonuri de avertizare: „Atenție, prevăd că va veni curând un alt potop. Ce s-a scris în nămol se va mai scrie odată. Oamenii din deltă spun: «O, suntem la adăpostul digurilor! Și digurile sunt tari. Guvernul veghează la bunăstarea noastră.» Acești oameni au un fals sens al asigurării că totul este sub control. Dar lucrurile stau altfel! Noi nu controlăm chiar totul!”
Articolul lui Parfit Michael a apărut în februarie 1993 cu dangăte de alarmă, prevestind pericolul posibil al unui alt potop, similar cu cel din 1927 și apoi cu cel din 1973. Articolul se încheia: „Râul curge maro, repede, imprevizibil, enorm și totdeauna murmurând: «Curând... odată!»”
N-au trecut nici cinci luni de când avertizase clarvăzătorul. Exact în vara aceluiași an, 1993, a avut loc cea mai devastatoare inundație din istoria fluviului Mississippi, care a afectat 60 000 km2, a provocat pagube de 20 miliarde de dolari și a luat viețile a 50 de oameni.
„Dumnezeu vorbește însă când într-un fel, când într-altul, dar omul nu ia seama” (Iov 33:14). O, de-am fi gata!
[1] Detalii la capitolul 14.