Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră.
1 Tesaloniceni 4:3
Ioan a fost un exemplu de sfinţire adevărată. El a supus puterii modelatoare a lui Hristos firea lui răzbunătoare şi ambiţioasă. Sfinţirea noastră este scopul urmărit de Dumnezeu în tot ce face pentru noi. El L-a dat pe Fiul Său ca să moară pentru noi, astfel încât noi să fim sfinţiţi prin ascultare. Sfinţirea adevărată vine prin punerea în practică a principiului iubirii, dar acest lucru are loc numai pe măsură ce învăţăm ce înseamnă sacrificiul de sine. Crucea lui Hristos este stâlpul central de care atârnă „o greutate veşnică de slavă”. (2 Corinteni 4,17)
Ioan nu a susţinut că mântuirea putea fi dobândită prin ascultare; el a susţinut că ascultarea este rodul natural al credinţei şi al dragostei. Inima sfinţită este în armonie perfectă cu principiile Legii lui Dumnezeu.
Mulţi oameni care se străduiesc să asculte de poruncile lui Dumnezeu au prea puţină pace şi bucurie. Aceasta deoarece ei nu reuşesc să-şi exercite credinţa. Domnul doreşte ca toţi copiii Săi să fie fericiţi, liniştiţi şi ascultători. Prin credinţa în El, orice defect de caracter poate fi îndreptat, orice păcat poate fi îndepărtat şi orice însuşire aleasă poate fi dezvoltată.
Sfinţirea este voinţa lui Dumnezeu pentru noi. Dar ea trebuie să fie şi dorinţa noastră.
„Sfinţirea nu este un proces ce are loc într-o clipă, o oră, o zi, ci durează o viaţă întreagă. Ea nu este dobândită printr-o fericită străfulgerare a sentimentelor, ci este rezultatul unei continue morţi faţă de păcat şi al unei neîntrerupte trăiri pentru Hristos. Relele nu pot fi îndreptate şi nici schimbări nu pot fi săvârşite în caracter prin încercări slabe, făcute din când în când. Noi vom birui numai printr-un efort îndelung şi perseverent, precum şi printr-o disciplină aspră şi o luptă dârză. În nicio zi nu ştim cât de crâncenă va fi lupta a doua zi. Atâta timp cât domneşte Satana, avem de supus eul şi de învins păcate obişnuite; atâta timp cât va exista viaţă, nu va fi loc de oprire şi nici punct pe care, atingându-l, să spunem: Am atins desăvârşirea. Sfinţirea este rezultatul ascultării o viaţă întreagă.” (Faptele apostolilor, pag. 560, 561)
Dacă vrem să creştem în Hristos, trebuie să avem încredere că El ne va ajuta să învingem păcatul din viaţa noastră.
Eu, Ioan, fratele vostru, care sunt părtaş cu voi la necaz, la Împărăţie şi la răbdarea în Isus Hristos, mă aflam în ostrovul care se cheamă Patmos, din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturiei lui Isus Hristos.
Apocalipsa 1:9
Trecuseră peste cincizeci de ani de la organizarea bisericii creştine. În acea perioadă, mesajul Evangheliei, oriunde era predicat, întâmpina mereu împotrivire – din partea tuturor, de la împăratul Romei până la conducătorii iudei. Însă prin toate acestea, Ioan a rămas ca un stâlp puternic de susţinere a fraţilor lui de credinţă.
Conducătorii evreilor erau plini de ură cruntă faţă de bătrânul Ioan. Ei declarau că eforturile lor de combatere a creştinilor vor rămâne fără succes atâta vreme cât mărturia lui răsuna continuu în urechile poporului – de aceea, glasul lui trebuia redus la tăcere.
Într-un final, Ioan a fost chemat să se înfăţişeze la Roma, unde a fost întâmpinat cu aceleaşi acuzaţii false ca Pavel şi Petru. Ascultătorii au fost surprinşi de înţelepciunea şi de elocvenţa sa. Împăratul Domiţian, plin de furie, a poruncit ca Ioan să fie aruncat într-un cazan cu ulei în clocot. Dar Domnul i-a cruţat viaţa, la fel cum le-a cruţat-o şi celor trei tineri de pe câmpia Dura. Domiţian s-a înfuriat şi l-a trimis pe Ioan pe insula Patmos, unde erau exilaţi criminalii. Duşmanii lui s-au gândit că de acolo influenţa lui nu avea să mai fie simţită şi că va muri repede din cauza greutăţilor. Cât de mult se înşelau!
„Istoria vieţii lui Ioan oferă o izbitoare ilustrare a modului în care Dumnezeu îi poate folosi pe lucrătorii în vârstă. Când Ioan a fost exilat pe insula Patmos, mulţi gândeau că era trecut de vârsta când mai putea sluji – o trestie bătrână şi frântă, gata să cadă în orice clipă. Dar Domnul a considerat potrivit să-l folosească şi mai departe. Deşi izgonit din locurile unde lucrase înainte, el nu a încetat să dea mărturie pentru adevăr. […] Şi, după ce a îmbătrânit în slujirea Domnului, Ioan a primit mai multe comunicări din cer decât primise în toţi anii vieţii sale înainte.” (Faptele apostolilor, pag. 572, 573)
Poate că vom trece şi noi printr-o experienţă asemănătoare cu a lui Ioan, dar să nu uităm că Dumnezeu nu renunţă la scopul pe care îl are pentru viaţa noastră.
Ei… urmează pe Miel oriunde merge El. Au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel. Şi în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu.
Apocalipsa 14:4,5
La cincizeci de ani după întoarcerea lui Isus în cer, Evanghelia fusese vestită bărbaţilor şi femeilor de pe aproape tot cuprinsul pământului locuit. Zelul manifestat la acea dată de urmaşii lui Isus a fost consemnat de Ioan în Apocalipsa, spre încurajarea credincioşilor din toate timpurile.
Prin Ioan, Isus a folosit biserica din Efes ca simbol al întregii biserici creştine din perioada apostolică. Aceşti primi creştini erau plini de entuziasm în răspândirea Evangheliei, însă după un timp entuziasmul lor a început să scadă. Răceala s-a furişat în biserică. Unii au dat uitării modul minunat în care primiseră adevărul. În dorinţa după ceva nou şi senzaţional, au încercat să introducă noi doctrine, care să fie mai pe placul noilor convertiţi, dar care nu erau în armonie cu principiile fundamentale ale Evangheliei. În acea perioadă critică, Ioan a fost exilat pe Patmos.
Viziunile date de Isus lui Ioan pe Patmos erau tocmai călăuzirea şi încurajarea de care avea nevoie biserica din primul secol. Ele şi-au păstrat caracterul instructiv pentru biserica dintotdeauna. Lucrurile profunde ale lui Dumnezeu sunt înfăţişate în cartea revelaţiei, Apocalipsa. Mesajul ei se adresează celor care trăiesc în ultimele zile ale istoriei acestui pământ, dar au fost la fel de valabile şi pentru creştinii din vremea lui Ioan.
Apocalipsa este completarea cărţii lui Daniel. Cartea lui Daniel este o profeţie; iar cartea Apocalipsa este o revelaţie.
„Adevăraţii ucenici ai lui Hristos Îl urmează prin lupte aspre, renegându-se pe ei şi trecând prin experienţa unei dezamăgiri amare; dar aceasta îi conştientizează de vinovăţia şi blestemul păcatului şi ajung să-l privească cu scârbă. Părtaşi la suferinţele lui Hristos, ei sunt rânduiţi să fie părtaşi la slava Sa. În viziune sfântă, profetul a văzut ultimul triumf al rămăşiţei bisericii.” (Faptele apostolilor, pag. 590)
Dumnezeu ne-a dat informaţii detaliate cu privire la zilele finale ale lumii, ca să ne ajute să rămânem de partea Lui, în ciuda tuturor greutăţilor care ne aşteaptă.
M-am uitat şi iată că era o mare gloată, pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini; şi strigau cu glas tare, şi ziceau: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului!”
Apocalipsa 7:9,10
Au trecut mai bine de o mie nouă sute de ani de când apostolii au trecut la odihnă, dar istoria trudei lor pentru Hristos încă este una dintre cele mai preţioase comori ale bisericii. Într-o singură generaţie, ei au dus Evanghelia la toate popoarele.
Orice atac asupra Evangheliei era pentru ei asemenea unei răni adânci în sufletul lor. Ei s-au luptat pentru cauza lui Hristos cu toată puterea fiinţei lor. Înţelegerea cu privire la adevăr şi puterea de a înfrunta împotrivirea erau pe măsura ascultării lor de voinţa lui Dumnezeu.
Pavel şi ceilalţi apostoli, şi toţi ceilalţi drepţi care au trăit de atunci încoace, şi-au împlinit partea în zidirea templului. Dar clădirea nu este încă terminată. Noi, cei care trăim în aceste ultime zile, avem partea noastră. Trebuie să aşezăm la temelie materiale care să reziste probei focului. Creştinul care prezintă cu fidelitate Cuvântul vieţii, conducându-i pe oameni pe calea sfinţeniei şi a păcii, aşază la temelie un material rezistent, iar în Împărăţia lui Dumnezeu va fi onorat ca un ziditor înţelept. Este privilegiul fiecărui creştin acela de a aştepta, dar şi de a grăbi venirea Mântuitorului.
„Hristos i-a dat bisericii o însărcinare sfântă. Fiecare membru trebuie să fie un canal prin care Dumnezeu îi poate împărtăşi lumii comorile harului Său, bogăţiile nepătrunse ale lui Hristos. Nimic nu Îşi doreşte Mântuitorul mai mult decât slujitori care să reprezinte înaintea lumii spiritul şi caracterul Său. […] Întreg cerul aşteaptă bărbaţi şi femei prin care Dumnezeu să poată manifesta puterea creştinismului.” (Faptele apostolilor, pag. 600)
Ce responsabilitate solemnă avem, ştiind că faptele noastre pot fie să grăbească, fie să amâne venirea Domnului Hristos!
Când S-a apropiat de cetate şi a văzut-o, Isus a plâns pentru ea şi a zis: „Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ţi dea pacea!… Vor veni peste tine zile când vrăjmaşii tăi te vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura şi… te vor face una cu pământul… pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată.”
Luca 19:41-44
Isus nu a plâns pentru Sine, ci pentru miile de locuitori ai Ierusalimului care erau sortiţi pieirii. Dacă Israel, ca naţiune, ar fi rămas loial lui Dumnezeu – dacă poporul nu l-ar fi respins pe Isus –, Ierusalimul ar fi rămas în picioare pentru totdeauna, ca cetatea aleasă de Dumnezeu.
Timp de trei ani, Domnul luminii şi slavei a umblat în mijlocul poporului Său. Valurile îndurării, respinse de inimile acelea încăpăţânate, se întorceau într-o revărsare şi mai puternică de iubire plină de îndurare. Însă Israel I-a întors spatele Prietenului său cel mai bun şi singurului sprijin.
Când Dumnezeu Şi-a retras protecţia de la evrei şi a îndepărtat puterea Sa de restrângere a lui Satana şi a îngerilor lui, poporul a fost lăsat în stăpânirea conducătorului pe care şi l-a ales. Teribile au fost nenorocirile care s-au abătut asupra Ierusalimului atunci când Titus şi-a început asediul. Totuşi, în distrugerea Ierusalimului nu a pierit niciun creştin.
Sfârşitul Ierusalimului prefigurează evenimentele de la sfârşitul lumii, când timpul de probă se va încheia şi când Dumnezeu îi va lăsa pe cei care au respins mila Sa să culeagă ce au semănat. Atunci nu va exista nicio apărare faţă de cruzimea lui Satana.
„Lumea nu este astăzi mai dispusă să creadă solia pentru această vreme de cum erau iudeii să primească avertizarea Mântuitorului cu privire la Ierusalim. Oricând ar veni, ziua Domnului va veni pe neaşteptate pentru cei neevlavioşi. Când viaţa îşi urmează cursul obişnuit, când oamenii sunt absorbiţi de plăceri, de afaceri, de comerţ, de procurarea banilor, când conducătorii religioşi laudă progresele lumii, iar poporul este legănat într-o falsă siguranţă – atunci, după cum un hoţ pradă la miezul nopţii locuinţa nepăzită, tot astfel o catastrofă neaşteptată va veni peste cei neglijenţi şi neevlavioşi ’şi nu va fi chip de scăpare’.” (Tragedia veacurilor, pag. 38)
Singura noastră apărare este numai Hristos.