- Detalii
- Scris de: James A. Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El.
1 Tesaloniceni 4:14
Viaţa unui liliac se axează pe a mânca şi a dormi. În programul lui există trei modalităţi de prindere a insectelor şi se bucură de două feluri de somn. Cea mai puţin folosită metodă de prindere a insectelor este cu gura. A doua este să le prindă în membrana în formă de cupă a cozii sale, preluând-o apoi, cu dinţii. Dar, de obicei, creatura pur şi simplu loveşte insecta cu coada, apoi îşi apleacă capul şi o prinde în dinţi.
Liliecii de laborator au demonstrat că pot mânca 175 de ţânţari în 15 minute şi 66 de molii sau 5 000 de insecte mici în mai puţin de 2 ore. Ei sunt astfel nişte agenţi foarte eficienţi în controlarea înmulţirii insectelor dăunătoare.
Odată cu venirea iernii, nu mai sunt destule insecte care să menţină în viaţă un liliac la nivelul lui normal de activitate, aşa că acesta poate migra spre sud, spre zone unde există mai multe insecte, sau poate hiberna.
Când alegerea este hibernarea, respiraţia se răreşte - de la 200 la 23 de respiraţii pe minut şi poate avea loc doar o dată la cinci minute. Bătăile inimii scad de la o medie între 400 şi 700 de bătăi pe minut la 7 până la 10 bătăi pe minut. Liliacul se trezeşte, uneori, din somnul lui adânc, ca să bea sau să mănânce insecte prezente în peşteră, dar nu părăseşte peștera până primăvara.
Nimeni nu ştie cum îşi dă el seama el când vine primăvara sau ce îl trezeşte. Dar Dumnezeu l-a făcut să ştie că primăvara este acolo. Aceste caracteristici ale liliacului sunt cumva asemănătoare celor ale oamenilor care trăiesc aici pe pământ şi aşteaptă revenirea lui Isus.
Mâncăm şi dormim şi vom supravieţui iernii spirituale şi vom fi gata să-L întâmpinăm pe Isus şi primăvara veşnică fie trăind până când va veni acea zi, fie dormind în Isus, până la înviere. Pentru creştin, moartea este mai mult ca o hibernare. Creatorul care îl trezeşte pe liliac primăvara, ne va trezi pe fiecare dintre noi la o uimitoare viaţă nouă, care este dincolo de visurile noastre.
- Detalii
- Scris de: James A. Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
Acela va locui în locurile înalte; stânci întărite vor fi locul lui de scăpare; i se va da pâine şi apa nu-i va lipsi.
Isaia 33:16
A fost o vreme în care aproape fiecare familie îşi producea singură hrana. Depozitarea de alimente pentru iarnă era o parte necesară a vieţii. Poate veni o vreme când acest lucru va fi din nou necesar. Pentru furnică şi pentru multe mamifere, depozitarea de hrană pentru iarnă este singura cale prin care poate trăi ca să vadă din nou primăvara.
Şobolanul bandicoot este un animal care trăieşte sub pământ, în India. Când se coace grâul, acest mic şobolan îşi petrece timpul umplându-şi vizuinile cu hrană. Această hrană depozitată salvează nu numai vieţile bandicooţilor ci, uneori, şi pe ale oamenilor. Când oamenii din satele din India sunt ameninţaţi cu foametea, ei jefuiesc cămările şobolanilor bandicooţi.
În Africa, o rudă a porcului spinos, numit șobolanul-cârtiță, depozitează, de asemenea, hrană. Acest animal colectează bulbi şi rădăcini, ca să umple cămările din vizuina sa. Dacă un bulb este depozitat în pământ va începe să încolţească curând, iar zahărul conţinut de bulb va fi folosit de frunzele care încolţesc. Aşa că șobolanul-cârtiță rupe cu dinţii părţile bulbului care vor să crească, astfel ca nici un element nutritiv să nu se piardă.
Cârtiţa obişnuită se hrăneşte, în principal, cu râme şi are un mod unic de a le depozita pentru iarnă. Ea taie cu dinţii vârful capului râmei, îl preface într-o minge şi îl pune într-o cameră specială. Totuşi, râma îşi va regenera curând capul şi va pleca, dacă cârtiţa nu mai are nevoie de ea pentru hrană. Astfel, aprovizionarea cu hrană nu se pierde niciodată.
Ştim că vremuri foarte dificile aşteaptă această lume. Ioel, vorbind despre „ziua Domnului”, descrie o vreme când sămânţa nu mai creşte, când ceea ce creşte se ofileşte şi când vitele nu vor mai avea hrană şi apă (Ioel 1:17-20). Nu va fi posibil să ne facem provizii pentru acea vreme. Atunci va trebui să depindem de ocrotirea sigură pe care Dumnezeu o va avea pentru cei credincioşi ai Săi.
- Detalii
- Scris de: James A. Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
Darul este primit avându-se în vedere ce are cineva, nu ce n-are.
2 Corinteni 8:12
Există multe feluri în care animalele se mişcă, dar hidra este, probabil, una dintre cele mai ciudate creaturi, în modul ei de a se mişca. Meduza de apă dulce, de fapt hidra, face tumbe ca să ajungă acolo unde vrea să meargă.
Hidra arată ca un palmier mic, transparent, când stă în picioare. Ea îşi ridică tentaculele şi le mişcă în jur, căutând hrană. După ce încearcă fără succes să captureze hrană într-un loc, se deplasează în alt loc, ca să încerce din nou, de obicei undeva unde este mai multă lumină. Ea se va mişca şi când temperatura apei creşte prea mult sau când aprovizionarea cu oxigen scade.
Când hidra se pregăteşte să se mişte, se întinde, îşi aşează tentaculele pe fundul apei, îşi ridică trunchiul şi stă în cap. Apoi, după o pauză mică, îşi îndoaie trunchiul până când atinge fundul apei, de care se prinde. După asta, dă drumul tentaculelor şi se ridică din nou în poziţie dreaptă, continuând să facă acest lucru până când găseşte un loc potrivit.
Hidra reuşeşte această formă de mişcare contractând muşchii lungi din stratul exterior dintre cele două rânduri de celule. Când muşchii se încordează, corpul ei se scurtează. Când muşchii de pe o parte sunt contractați mai mult decât cei de pe cealaltă parte, trunchiul hidrei se pleacă în acea direcţie, şi poate atinge pământul cu tentaculele. Tumbele n-ar fi cel mai eficient mod de a ajunge undeva pentru mine şi pentru tine, dar este cel mai bun lucru pe care îl poate face hidra.
În textul nostru, apostolul Pavel scrie despre a da bani pentru cauza lui Dumnezeu, afirmând că se aşteaptă de la o persoană să dea doar potrivit cu ceea ce are. Putem să facem o aplicaţie şi în ceea ce priveşte capacitățile noastre? Ca şi hidra, sunt oameni cu capacităţi limitate. Dumnezeu cere doar ca ei să folosească acea capacitate a lor. Dar de la cei cu talente mai mari se aşteaptă să le folosească cât pot de bine. Şi Dumnezeu va cere de la fiecare ca să-şi folosească capaităţile, fie ele mici sau mari.
- Detalii
- Scris de: James A. Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
Pe Cel ce dă hrană oricărei făpturi, căci în veac ţine îndurarea Lui!
Psalmul 136:25
Acum câteva săptămâni am discutat despre păsările flamingo mari şi mici din Africa de Est. Astăzi vom vorbi din nou despre ele, într-un alt context.
În mod normal, două animale care sunt foarte asemănătoare nu pot trăi în aceeaşi zonă, pentru că concurează pentru hrană, adăpost şi parteneri. Dar flamingii mari şi mici trăiesc unii lângă alţii cu miile, pentru că modul lor de hrănire este complet diferit.
Marele flamingo are excrescenţe aspre, ca nişte dinţi, pe suprafaţa interioară a ciocului şi pe limbă. El răscolește fundul lacului pentru a stârni larve şi alte animale, apoi suge un cioc întreg de apă, o filtrează printre „dinţi” şi înghite vietăţile care rămân în gură. Fiind o pasăre carnivoră, marele flamingo mănâncă orice, până la mărimea unui şarpe mic.
Pe de altă parte, micul flamingo este vegetarian şi, în loc de dinţi, are o mulţime de perii pe suprafaţa lăţită din interiorul ciocului său. Dinţi mici, aflaţi de-a lungul deschiderii ciocului, împiedică intrarea în cioc a particulelor mai mari de 1 cm, iar periile previn intrarea în cioc a particulelor mai mari de 0,002 cm. Aşa că particulele de hrană pe care micul flamingo le mănâncă sunt foarte mici.
A fost o vreme când flamingo era vânat pentru limba lui mare, care era considerată o delicatesă. Astăzi, ei sunt cel mai mult preţuiţi pentru penele lor roşii şi cărămizii. Totuşi, capacitatea lor de conservare a reușit să salveze de vânătoare multe dintre coloniile care cuibăresc.
Faptul că cele două specii de flamingo pot găsi hrană în aceeaşi zonă ilustrează modul în care Dumnezeu oferă hrană creaturilor Sale. Echilibrând o varietate de diete într-o singură zonă, dintre care una se potriveşte unui animal, iar alta altui animal, El a făcut posibil să avem o varietate mai mare de viaţă în lumea noastră.
- Detalii
- Scris de: James A. Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
Domnul Dumnezeu a facut din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului; şi le-a adus la om şi orice nume pe care-l dădea omul fiecărei viețuitoare, acela-i era numele.
Geneza 2:19.
Primele animale care s-au numit panda nu au fost acele vietăţi cu alb şi negru, asemănătoare unor urşi, cu care suntem astăzi familiari. Acele animale arătau ca nişte membri castanii ai familiei ratonilor.
Băştinaşii din Nepal, unde au fost găsiţi, au numit animalul nyala ponga. Dar Dl. Simpson, exploratorul care a adus specimene vii la grădina zoologică din Londra, în 1869, a scurtat numele animalului la panda. Nimeni nu este cu adevărat sigur ce fel de animal era panda. Unii au spus că e pisică, alţii că e urs. Sunt cam douăzeci de nume pentru acest mamifer, aşa că îl vom numi pisica-urs, din moment ce nu este animalul care se numeşte astăzi panda.
Pisica-urs trăieşte la altitudini între 2100 m şi 3600 m, în munţii Asiei. Are cam 60 cm lungime şi o coadă în dungi ca nişte inele, stufoasă şi lungă de 55 cm. Faţa lui atrăgătoare, albă, are o dungă neagră, de la ochi până la colţul gurii. Ca aspect, trăsăturile îl fac să semene cu o pisică, cu o vulpe, cu un urs şi cu un raton. El are dinţi care arată ca ai unul mamifer carnivor, dar de fapt sunt mai adaptaţi cu mâncarea de vegetație.
Simpson a prins trei pisici-urs în Nepal, dar doar două au supravieţuit călătoriei. Directorul Grădinii zoologice londoneze n-a crezut că animalul era vegetarian, aşa că i-a dat să mănânce carne. Acesta a refuzat carnea şi n-a vrut să mănânce până când n-a fost lăsat să se plimbe prin grădină. Acolo a început să mănânce lăstari de plante, mere şi muguri de trandafiri, în loc de hrana lui naturală.
Întorcându-ne la ideea numelui de pisică-urs, ne reamintim de textul nostru, care ne întoarce la începutul istoriei naturii, când Adam a numit toate creaturile pe care Dumnezeu le-a adus la el. Probabil că le-a numit după înfăţişare sau acţiuni. Va fi fascinant să descoperim, pe Noul Pământ, numele pe care Adam le-a dat diferitelor animale - poate chiar pisicii-urs.