- Detalii
- Scris de: James A. Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
Fiindcă Fiul omului a venit să mântuiască ce era pierdut.
Matei 18:11
În Golful Panama trăieşte un peşte numit peştele cârmă, care se mişcă pe fundul bazinelor pietroase şi puţin adânci, împreună cu alţi membri din specia lui, într-un banc strâns unit. Numărul de peşti dintr-un banc poate varia între 25 şi 350 de indivizi. Bancul se mişcă aproape ca unul singur spre noi zone de hrănire, unde mănâncă din plantele ce cresc ici şi colo, pe fundul apei.
În timpul acestui proces de hrănire, unii peşti se pierd de banc. În acest moment, se petrece un lucru foarte interesant. Unul sau doi dintre peştii cârmă îşi schimbă imediat culoarea şi se mişcă repede, să aducă înapoi pe rătăcit. În mod normal, peştii cârmaci sunt gri-maro închis, cu pete şi dungi greu de observat. Dar peştele care preia slujba de „păstor” îşi schimbă coloraţia, având nişte pete albe circulare, de aproape jumătate de cm în diametru, peste tot pe pielea lui întunecată.
Păstorii se grăbesc să întoarcă pe cei rătăciţi prin mişcări rapide înainte şi înapoi sau prin mişcări circulare. Aceasta face pe cei rătăciţi să se întoarcă iarăşi la bancul principal. Această mişcare durează cam un minut, după care păstorii pătaţi se alătură din nou bancului şi culoarea lor redevine asemeni celei a restului grupului.
Oamenii de ştiinţă nu ştiu dacă acelaşi peşte este cel care devine păstor de fiecare dată sau dacă orice peşte poate deveni responsabil pentru banc şi poate prelua aspectul pătat. Oricare ar fi răspunsul la întrebare, peştii au un mod foarte eficient de a-şi păstra rândurile complete. Ei merg în mod conştiincios după fiecare rătăcit şi îl aduc înapoi.
Când oamenii ajung descurajaţi şi se simt deprimaţi, au nevoie de cineva să-i caute şi să le spună că grupului lor încă îi pasă. Poate că lucrul de care avem nevoie sunt membri ai bisericii care să preia atitudinea peștelui cârmaci şi să se grăbească să ajute pe indivizii rătăciţi şi să-i îndrepte spre grupul care are nevoie de ei.
- Detalii
- Scris de: James A. Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
Căci Domnul dă înţelepciune; din gura Lui iese cunoştinţă şi pricepere.
Proverbe 2:6
Într-una dintre acele experienţe deosebite, care ne fac să ne minunăm de înţelepciunea acelora pe care lumea le numeşte „animale inferioare”, unul dintre angajaţii Acvariului Miami a observat un stârc verde făcând un lucru uimitor.
Micul stârc vâna boişteni la marginea apei când, deodată, a găsit un ghemotoc de hârtie în apropiere. L-a luat şi l-a aruncat departe, deasupra apei. Imediat, într-o agitaţie, o mulţime de peştişori au venit să facă investigații. Iar stârcul verde a avut un prânz de peşte într-un timp foarte scurt.
Astfel, o serie de observaţii au descoperit că acest stârc învăţase, prin anumite mijloace, să folosească momeala ca să ademenească peştii la suprafața apei în apropierea ciocului lui ca o suliţă. Odată, când stârcul stătea pe marginea apei, nişte peşti foarte gustoşi erau cam departe de locul unde putea el să-i ajungă. Cel care privea a observat că acum faimosul stârc verde nu avea nici un ghemotoc în zonă ca să-l arunce în apă ca momeală. Aşa că a aruncat unul mic păsării. Pasărea a privit la ghemotoc, apoi la peşti şi a luat momeala, reuşind să-şi prindă o masă pe cinste din boişteni gustoşi.
Acest comportament nu este deloc caracteristic stârcilor, dar oferă un exemplu izbitor de cât de inteligente pot fi unele creaturi. Acest stârc învățase să folosească o unealtă simplă pentru a prinde peşte.
În Insulele Galapagos, trăieşte o cinteză care foloseşte un băţ sau un spin de cactus pentru a scoate gândaci din gropi şi din crăpăturile din scoarţa copacilor. Unii pescăruşi iau cu ei în aer scoici cu carapacea foarte groasă şi le aruncă pe stânci unde se sparg. Apoi coboară şi prânzesc.
Deseori, cei care studiază natura sunt surprinşi şi uneori uimiţi de înțelepciunea arătată de animale. Unii observatori afirmă că aceste creaturi şi-au câştigat singure înţelepciunea. Nu e chiar aşa! Psalmistul avea dreptate când spunea: „Domnul dă înţelepciune”. Toată înţelepciunea, cea a animalelor şi a omului, vine de la El.
- Detalii
- Scris de: James A. Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
V-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou.
Coloseni 3:9,10
În Africa există broaşte care au culori diferite şi care îşi pot schimba aceste culori. Uneori sunt colorate în galben şi negru, alteori în cărămiziu aprins sau maroniu cu pete. Câteodată, ele sunt maro deschis. Aceste schimbări arată cât de udă este pielea lor sau cât de supărate sunt. Culoarea pielii acestor broaşte se schimbă în acelaşi fel în care pielea noastră se schimbă atunci când ne înroşim la faţă.
Chiar înainte de a năpârli, broaştele capătă o culoare gri-maro, determinată de praful care se lipeşte de pielea cea veche. În aceste momente ele nu au o culoare prea plăcută, deoarece culorile lor strălucitoare sunt sub praf şi sub pielea cea veche.
Când vine vremea năpârlirii, broaştele respiră adânc şi se umflă ca nişte baloane. Atunci pielea cea veche se rupe şi fiecare broască iese afară îmbrăcată într-o haină nouă şi frumoasă, din piele sensibilă, care poate din nou să se schimbe în culori diferite.
Pe lângă capacitatea de a-şi schimba culoarea, aceste broaşte cântă într-un mod foarte interesant. Ele scot o serie ritmică de sunete „quir-rrr-rrr-uirrr”.
O broască începe să cânte într-un moment de linişte şi apoi, una câte una, celelalte i se alătură, toate într-un ritm perfect, până când întreaga zonă se umple cu pulsarea ritmică a vocilor lor. Apoi, dintr-o dată, toate se opresc, făcând contrast cu liniştea totală imediată, ceea ce face dificil pentru vizitatorii străini să se obişnuiască cu zgomotul lor.
Există şi alte animale care îşi pot schimba culorile, dar aceste broaşte sunt interesante prin faptul că se prăfuiesc şi nu mai pot să-şi schimbe culoarea. Hainele lor nu mai sunt delicate sau drăguţe şi până când nu scapă de pielea cea veche, arată foarte obişnuit.
Năpârlirea broaştelor ne reaminteşte de imaginea pe care apostolul Pavel o prezintă în textul nostru. Prin lucrarea Duhului Sfânt, cel născut din nou aruncă eul vechi şi urât şi se transformă într-o persoană nouă, pregătită să arate frumuseţea lui Isus.
- Detalii
- Scris de: James A. Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
Puterea ta să ţină cât zilele tale.
Deuteronomul 33:25
Pentru o moluscă, despre care am mai scris şi înainte, un factor major pentru supravieţuire este să se menţină udă. Dacă nu se păzeşte de uscăciune, ea moare.
Pentru a preveni evaporarea picăturilor vitale de apă când este expusă la soare, în timpul refluxului, cochilia moluştei este adaptată să se potrivească în orice crăpătură şi depresiune din bucata de stâncă, unde este pentru prima dată aşezată.
Locul moluştei pe stânca ei se numeşte „cicatrice” şi este singurul loc complet sigur pentru mica creatură, dintre toate stâncile de pe ţărm. În timpul fluxului, molusca pleacă să caute hrană. Un ceas interior îi spune când să se îndrepte spre casă. Odată ce ajunge acolo, cochilia îi este practic impenetrabilă.
Moluştele au doar unul dintre cele două tipuri de cochilie. Forma pe care o are o cochilie este pur accidentală şi depinde de locul unde se stabilește ca să-şi facă locuinta, când este o mică larvă care înoată liber. O moluscă ce trăieşte spre suprafaţa apei este expusă la foarte mult soare. Muşchii ei lucrează mai mult în timpul refluxului. Acest lucru este necesar pentru a păstra toată umezeala în cochilie, ceea ce se întâmplă păstrând cochilia pe stâncă, în lunga aşteptare a unui alt flux. Acţiunea acestui muşchi face ca cochilia să fie un con mai înalt, cu o cicatrice mai mică. Pentru că cochilia este mai înaltă, mai puţină suprafaţă este expusă soarelui şi, deci, se produce mai puţină evaporare a preţioasei umezeli.
O moluscă aflată în apă mai adâncă este sub apă mai tot timpul, cu excepția câtorva ore când refluxul este maxim. Aşa că muşchii ei sunt mai relaxaţi şi cochilia dezvoltă un con mai plat şi o cicatrice mai mare. Acest lucru nu contează, pentru că, din cauza cantităţii mari de umezeală prezente şi a soarelui în cantitate mică, evaporarea rezultată nu e o problemă.
Moluştele aflate în apă mai puţin adâncă trebuie să depună mai mult efort decât cele din apă adâncă. Şi reuşesc destul de bine. În mod asemănător, creştinul expus unor circumstanţe mai dificile decât alţii are nevoie de mai multă putere spirituală decât ei. Această putere o dă Dumnezeu, căci El ne ajută conform nevoilor noastre zilnice.
- Detalii
- Scris de: James A. Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi când va veni stăpânul casei: sau seara, sau la miezul nopţii, sau la cântarea cocoşilor, sau dimineaţa.
Marcu 13:35
Una dintre păsările cele mai obişnuite din lume este găina. Ea e bine cunoscută pentru două motive destul de diferite. Găina furnizează ouă şi carne pentru hrană, iar cocoşul cântă foarte devreme dimineaţa, slujind drept ceas deşteptător pentru mulţi oameni.
Găina domestică a fost crescută de om de atât de mult timp, încât e greu de crezut că mai există ca pasăre sălbatică undeva în lume. Dar există găini sălbatice în junglele din Sudul Asiei şi în apropierea insulelor. Specia se numeşte găina de junglă şi masculul şi femela seamănă cu găina şi cocoşul obişnuite.
Multe rase diferite de pui au fost create pentru a împlini nevoile celui care le creştea. În Statele Unite se găsesc în mod obişnuit rasele leghorn alb, leghorn roşu şi cap dungat.
Deşi este o practică plină de cruzime, puii sunt crescuţi şi pentru lupte. Luptele de cocoşi sunt foarte populare în unele ţări, deşi sunt ilegale în altele. Cocoşii sunt crescuţi să fie răi şi trebuie să lupte până la moarte, cu un alt semen.
Există şi un alt tip de pui, care este foarte special. Acesta este unicul cocoş Onagadori, pe care japonezii îl cresc pentru frumuseţea lui. Penele din coada acestei păsări au mai mult de 9 m. Recordul este de 10,6 m. Când păsările nu sunt arătate, proprietarii le ţin în nişte cuşti speciale, cu penele din coadă răsucite şi atârnate în laţuri, de acoperişul coliviei.
Fie că o specie anume este celebră pentru ouă, fie pentru cozile deosebit de frumoase, toţi masculii găinei cântă. Cântecul unui cocoş este atât de comun încât Isus l-a folosit pentru a descrie cea de-a doua venire a Sa. El l-a folosit, de asemenea, pentru a atinge inima lui Petru. Când cocoşul a cântat pentru prima dată, Petru n-a observat; dar la al doilea cântat, mândria lui a fost zdrobită şi, în cele din urmă, L-a văzut pe Isus ca Domn al său.