- Detalii
- Scris de: James A. Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru.
Romani 6:23
Păsările au grijă de un număr de animale africane într-o manieră foarte cooperantă. Un membru al familiei graurilor, de exemplu, se plimbă liber pe corpurile antilopelor, rinocerilor şi bivolilor, scăpându-i de nedoritele căpuşe şi de alţi paraziţi. Pasărea anis, aşa cum este numită această mică pasăre maronie, îşi ia prânzul, iar animalele mari sunt eliberate de atât de multe insecte supărătoare.
Poate cel mai remarcabil exemplu de serviciu al păsărilor este dat de fluierarul cu pinteni şi pluvianul egiptean. Se ştie despre ambele păsări că intră în gurile deschise ale crocodililor care stau la soare pe malurile râurilor. Ele se mişcă printre fălcile periculoase ca nişte scobitori animate, curăţind resturile din gurile largi. Africanii spun că pintenul ascuţit de pe aripa fluierarului cu pinten este folosit ca un ghiont, atunci când crocodilul îşi închide gura înainte ca treaba curăţatului să se termine. Se spune că o împunsătură a pintenului îi reaminteşte crocodilului să lase pasărea afară. Această poveste n-a fost verificată niciodată.
Există o poveste despre un bătrân crocodil care şi-a închis fălcile în timp ce fluierarii îi curăţau dinţii. Incidentul, dacă s-a întâmplat, a fost probabil un accident, dar păsările au fost strivite de moarte. Din acel moment, se spune că alţi fluierari l-au lăsat în pace, iar crocodilul a murit de infecţie a dinţilor. Dacă povestea este adevărată, păsările implicate au fost pluvieni, din moment ce fluierarii intră rar, dacă nu chiar niciodată, în gura unui crocodil.
Fiecare dintre noi s-a născut într-o lume de păcat, şi mai curând sau mai târziu, se pare, cu toţii ne aventurăm în mod naiv în fălcile deschise ale capcanelor păcatului. Fluierarii nu se aşteptau să moară când au intrat în gura acelui crocodil bătrân. Dumnezeu vrea ca mizeria şi durerea care vin din intrarea în gura uneia dintre capcanele atractive ale diavolului să fie o avertizare, ca să se evite momelile lui. Credinţa şi încrederea în Isus ne pot proteja de astfel de pericole şi ne pot asigura pentru viaţa veşnică.
- Detalii
- Scris de: James A. Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
Fiul omului, te pun păzitor peste casa lui Israel. Când vei auzi un cuvânt care va ieşi din gura Mea, să-i înştiinţezi din partea Mea!
Ezechiel 3:17
Incisivii castorului, cei patru dinţi curbaţi din faţă, doi pe maxilarul superior şi doi pe mandibulă, pot să roadă copaci cu o viteză uimitoare. Ei pot tăia un trunchi de plop de 6,35 cm în diametru în treizeci de secunde. Aceşti dinţi au o creştere continuă. Dacă animalul n-ar continua să-i folosească, incisivii lui ar fi în cele din urmă aşa de lungi încât n-ar mai putea să facă nimic cu ei şi ar muri. Ei sunt ascuţiţi prin frecarea perechii inferioare de cea superioară. În spatele acestor dinţi sunt două bucăţi de piele, sau gingie, care reţin apa şi bucăţile de lemn să alunece în gâtul animalului, atunci când acesta roade.
Castorul este bine dotat pentru această viaţă dusă mai mult sub apă şi pentru munca continuă de construire. Labele lui inferioare au degetele unite printr-o membrană, ca să-l ajute la înot, iar picioarele din spate îi sunt destul de puternice ca să-i susţină greutatea în timp ce cară noroi cu labele din faţă. O membrană transparentă îi protejează ochii sub apă şi două glande de pe abdomenul său secretă un ulei care este aplicat pe blană, făcând-o lucioasă şi impermeabilă.
Coada lată şi fără păr a castorului este o unealtă neobişnuită, dar foarte folositoare. Contrar părerii populare, totuşi, nu este folosită pentru a căra noroi sau ca mistrie, ca să pună noroi între beţe, ci este folosită drept proptea când animalul vrea să roadă un copac şi ca suport când merge pe picioarele din spate.
În apă, coada devine o cârmă, menţinând castorul pe un curs stabil. Pe lângă aceasta, mai foloseşte ca mijloc de avertizare. Când un castor simte pericolul, loveşte apa cu coada, provocând un sunet atât de tare încât toţi castorii din zonă îl pot auzi. Când îl aud, ei se scufundă şi sunt în siguranţă. Fiecare castor este un veghetor pentru vecinul său. Şi fiecare din colonie ştie că dacă fiecare veghează asupra celuilalt, toţi vor trăi mai mult. Aceasta este o lecţie pentru noi - ca întotdeauna să fim preocupaţi de bunăstarea familiilor noastre, de creştinii din jurul nostru şi de prietenii noştri.
- Detalii
- Scris de: James A. Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
Căci, după cum pământul face să răsară lăstarul lui şi după cum o grădină face să încolţească semănăturile ei, aşa va face Domnul Dumnezeu să răsară mântuirea şi lauda, în faţa tuturor neamurilor.
Isaia 61:11
În fiecare toamnă, pardoseala pădurii devine un uriaş coş de gunoi pentru plante. Când priveşti frunzele care plutesc pe pământ, e dificil să-ţi imaginezi că acumularea anuală de frunze e în medie de 1360 kg/pogon, în Statele Unite. În junglele tropicale, media anuală este de 4535 kg/pogon.
Deşi este cel mai uşor de observat toamna, când are loc cea mai mare acumulare, există o cădere continuă de material tot anul. Petale, rămurele, seminţe, bucăţi de scoarţă, fructe, pene şi cadavre de animale se adaugă zilnic covorului de pe sol. În timp ce materialul acumulat se degradează, îmbogăţeşte solul de dedesubt. Astfel, pădurea îşi produce propriul fertilizant.
O examinare mai atentă a materialului de pe pardoseala pădurii descoperă că este plin de viaţă. De fapt, plantele şi animalele microscopice de pe un pogon pot depăşi numărul întregii populaţii omeneşti de mai mult de un milion de ori. Aceste organisme atacă deşeurile în mod diferit, ca să determine acumularea de substanţe de bază.
Degradarea şi amestecarea unor materii poate fi completată într-un an; altele au nevoie de mai mulţi ani pentru reciclare. În pădurile umede cu copaci cu frunze căzătoare din America de Nord, frunzele sunt descompuse repede şi formează un sol bogat, ca de grădină. În pădurile reci şi umede de brazi şi molizi, aflate mai spre nord, acele care se descompun greu formează un sol foarte acid, incapabil să susţină prea multe plante care cresc sub copaci. Dar pe Coasta Pacificului şi pe unii munţi din vest, clima este caldă şi destul de umedă ca acele să se descompună rapid, oferind un sol luxuriant, cu flori şi ferigi.
Unul dintre miracolele uimitoare ale Creatorului este modul în care El face ca frumuseţea să răsară din moarte şi degradare. Dumnezeu poate lua o viaţă păcătoasă şi să o transforme într-un sol fertil, din care va creşte un frumos caracter asemenea lui Hristos.
- Detalii
- Scris de: James A. Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
Şi îndată, unul din ei a alergat de a luat un burete, l-a umplut cu oţet, l-a pus într-o trestie şi I-a dat să bea.
Matei 27:48
Bureţii din zilele noastre pot fi făcuţi din cauciuc sau plastic, aşa că, probabil, nu ştii că buretele folosit pentru a-i da oţet lui Isus era scheletul unei vietăţi marine, rămăşiţele unui animal marin care este ataşat de fundul oceanului. Când buretele obişnuit era în viaţă, era acoperit cu o piele grena închis şi cu siguranţă nu semăna cu obiectul care ajunge în cada ta de baie sau la chiuveta bucătăriei.
Un burete viu este un animal neobişnuit. El nu are un sistem digestiv sau unul respirator, cum avem noi, ci are celule simple, fiecare dintre ele cu peri mici, mobili, care creează un curent de apă înăuntru şi în afara corpulµi. În drumul spre interior, apa poartă hrană şi oxigen spre animal. Ieşind afară, apa colectează şi îndepărtează reziduurile din corp.
Această specie de burete creşte în apele calde ale oceanului, cum ar fi cele de-a lungul coastei Floridei. Buretele îşi începe viaţa ca o larvă ce înoată liber, ieşind dintr-o capsulă sub formă de ou. Dar nu înoată prea mult, ci curând se ataşează de un obiect solid în apă şi începe să se dezvolte. În acest moment, el are mărimea unei gămălii de ac. Bureţii originali erau colectaţi de oameni care se scufundau.
Dar acum există o mulțime de mecanisme prin care sunt desprinşi de pe fundul oceanului. De fapt, există ferme în care cresc bureţi. Un burete crescut deplin este tăiat în bucăţi mai mici, şi fiecare se regenerează şi devine un burete matur cam în cinci ani. După ce sunt culeşi, bureţii sunt uscaţi, curăţaţi şi albiţi pentru vânzare.
Un burete care a trecut printr-un proces asemănător cu cel descris mai sus a fost îmbibat în oţet şi pus pe buzele Creatorului lumii. Mă întreb dacă, atunci când a creat bureţii - care sunt atât de frumoşi pe fundul oceanului, Isus S-a gândit că unul va fi folosit în acel fel? Dar, prin moartea Sa în acea seară, după ce a gustat din burete, Isus a făcut posibil să existe un pământ nou - unde pot fi bureţi chiar mai frumoşi.
- Detalii
- Scris de: James A. Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
Căuta să vadă care este Isus; dar nu putea din pricina norodului, căci era mic de statură.
Luca 19:3
Uneori credem că animalele îşi trăiesc viaţa căutând hrană, protejându-se şi crescând pui. Dar se pare că curiozitatea este şi ea o parte importantă în vieţile unor creaturi.
Un ornitolog a observat odată un stol de pescăruşi zburând în jurul unui zid. Păreau să-l încercuiască pentru că voiau să vadă mai de aproape ceva anume, apoi se îndepărtau, doar ca să se reîntoarcă şi să privească din nou la zid. Curiozitatea ornitologului a fost trezită şi a aşteptat să vadă ce priveau pescăruşii. Curând, a apărut o nevăstuică la capătul zidului. Se pare că păsările fuseseră curioase să ştie ce animal era acolo şi doar priveau, pe măsură ce ea se mişca.
Se spune că modul de a câştiga încrederea unei manguste este să-i trezeşti curiozitatea mişcând o mătură în apropierea locului unde se ascunde ea. Fiind un animal foarte curios, mangusta nu poate rezista să nu se uite la obiectul ciudat care se mişcă înainte şi înapoi. Încet-încet, mangusta se va apropia de mătură. Curând se va juca cu mătura, apoi cu mâna care o ţine - şi prietenia este stabilită.
Desigur, curiozitatea poate fi un pericol când un animal este momit de ceva ce prădătorul face ca să-l atragă. Vânătorii pot momi antilopa pronghorn în zona de bătaie a puştii mişcând o batistă deasupra locului unde sunt ascunşi. Parte din creşterea noastră este să învăţăm să ne controlăm curiozitatea ca să nu ajungem prea departe în lucruri care sunt extrem de periculoase.
Dumnezeu ne-a dat tuturor o doză de curiozitate, şi, fără îndoială, El a intenţionat ca aceasta să fie unul din mijloacele care să ne conducă la El. Zacheu era curios despre Omul despre care auzise atât de mult şi voia să-L vadă. Cu o altă ocazie, nişte greci au vrut să-L întâlnească pe Isus. Nici unul dintre aceşti oameni nu ştia cât de mult vor fi schimbate vieţile lor când Îl vor întâlni pe Maestru. Curiozitatea ta trebuie să te conducă să afli mai mult şi mai mult despre El.