- Detalii
- Scris de: James A. Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
Cât va fi pământul nu va înceta semănatul şi seceratul, frigul şi căldura, vara şi iarna, ziua şi noaptea.
Geneza 8:22
Culorile toamnei sunt cauzate de schimbările chimice care au loc în frunze. Fiecare frunză verde este plină cu corpi microscopici de clorofilă care îi dau culoarea verde. Aceste corpuri de clorofilă sunt ca nişte mici uzine, care produc hrană din apă, oxigen şi dioxid de carbon, folosind ca energie lumina solară. Vremea rece care însoţeşte apropierea toamnei face ca aceste procese să încetinească şi, în cele din urmă, să înceteze complet.
Când micile uzine sunt închise pentru iarnă, clorofila se descompune în alte substanţe, iar hrana este depozitată în corpul copacului. După ce are loc acest lucru, singurele substanţe rămase în frunză sunt o materie apoasă, câteva picături de ulei şi câţiva corpusculi galbeni, care dau frunzei culoarea galbenă. Uneori, totuşi, ceva din hrană rămâne prinsă în frunză. Acest lucru determină schimbări chimice în continuare, care produc diferite umbre de roşu.
În punctul unde frunza este ataşată de copac, creşte un strat special de celule, sigilând frunza de ramură. Acest strat separă frunza de copac şi permite să fie luată de prima adiere.
Aşa sfârşeşte viaţa oricărei frunze a foioaselor. Ea înmugureşte primăvara, se maturizează şi îşi face treaba în timpul verii, apoi spune adio copacului, toamna. Dar chiar în moarte, frunza oferă lumii o demonstrație de frumuseţe şi stimulează speranţa. Culorile toamnei ajută, cumva, la îndepărtarea fiorului sosirii iernii.
Dumnezeu a dat anotimpurile ca o asigurare pentru om că El nu va schimba niciodată regularitatea anului pe pământ. „Nu voi mai blestema pământul, din pricina omului. Şi nu voi mai lovi tot ce este viu, cum am făcut. Cât va fi pământul, nu va înceta semănatul şi seceratul, frigul şi căldura, vara şi iarna, ziua şi noaptea!” (Geneza 8:21,22).
- Detalii
- Scris de: James A. Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
Multe căi i se par bune omului, dar la urmă duc la moarte.
Proverbe 16:25.
Un studiu ştiinţific făcut pe pui de presuri indigo a arătat că aceste păsări nu se nasc ştiind în ce direcţie este sudul. Ele învaţă acest lucru privind cerul nopţii, în timpul săptămânilor şi lunilor dinainte de a trebui să plece, toamna, în lunga lor migraţie.
Un ornitolog de la Universitatea Cornell a aşezat câţiva pui de presură indigo sub stelele unui planetariu. Unora dintre păsări li s-a arătat cerul normal aşa cum îl vedem noi, cu Carul mare învârtindu-se în jurul stelei polare. Altora li s-a arătat un cer diferit, ca şi cum strălucitoarea stea Betelgeuse ar fi fost steaua polară, cu constelaţia Orion învârtindu-se în jurul ei. După câteva săptămâni de expunere, păsările, încă în colivii, au fost aşezate sub cerul normal de toamnă.
Era în octombrie, când presurile indigo trebuie să se îndrepte spre sud. Savantul a privit să vadă în ce direcţie se vor orienta puii de pasăre. Cum s-a văzut, presurile care au privit cerul normal s-au îndreptat spre sud, în coliviile lor, aşa cum trebuia să facă. Dar presurile care priviseră imaginea greşită a cerului s-au îndreptat spre acea parte a coliviei care ar fi fost spre sud dacă Betelgeuse ar fi fost Steaua polară. Privind un model greşit al poziţiei stelelor ele au învăţat să meargă într-o direcţie greşită - deşi tot interiorul lor le spunea că era corect.
Sunt momente când suntem atât de siguri că avem dreptate, încât nu putem înţelege de ce alţii nu sunt de acord cu noi. Desigur, putem avea dreptate. Dar mai sunt momente când greşim, poate pentru că ne bazăm părerile pe observaţii greşite.
Există un singur mod prin care putem şti adevărata cale în viaţă şi acesta este să ne încredem în Isus, aşa cum este descoperit în Biblie, ca fiind steaua noastră călăuzitoare. Duhul Său cel Sfânt te poate învăţa toate lucrurile. Şi când ceri înţelepciune, îţi poţi aminti cuvintele lui Iacov: „Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare şi ea îi va fi dată.” (Iacov 1:5).
- Detalii
- Scris de: James A. Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
Cel rău dobândeşte un câştig înşelător.
Proverbe 11:18
Unii dintre cei mai mari peşti din lume ar muri dacă n-ar exista pestele bărbier. Aceşti peşti sunt în general mici. Ei sunt de toate culorile şi de foarte multe feluri. Dar cu toţii au în comun un singur lucru - ei îi slujesc pe peştii mai mari, îngrijindu-i în câteva feluri.
Cei mai mulţi dintre peştii bărbieri sunt vizitaţi de peştii mai mari, pentru curăţire. Peştişorul se va mişca peste tot corpul peştilor mari, curăţându-le pielea de paraziţi, bacterii şi alte deşeuri adunate de solzi. Uneori, peştii mari se aşează la coadă şi aşteaptă să le vină rândul să fie curățați.
Chiar peşti mari, care mănâncă peştii mici, au grijă să nu facă rău acestor mici vietăţi atât de necesare pentru supravieţuirea lor. Ei vor permite micilor peşti să se mişte liberi chiar înăuntru şi afară din branhiile lor, sau să le intre în gură, unde fără teamă, micii curăţitori verifică şi curăță dinţii ascuţiţi ai peştilor mai mari.
Aceşti peşti mici trăiesc din materialul pe care îl găsesc la peştii mari, desigur, aşa că au nevoie de peştii mari la fel de mult cum peştii mari au nevoie de ei.
Peştele bărbier are locuri speciale unde trăieşte - lângă o anemonă de mare viu colorată, sau poate lângă un coral. Acest lucru le foloseşte asemeni unei firme pe care scrie unde se află atelierul bărbierului. Micii bărbieri de ocean au şi ei clienţi stabili.
Există totuşi o parte nefericită a acestui serviciu al peştelui bărbier. Mai sunt unii peşti mici - mici monştri - care arată pe dinafară exact ca peştele bărbier. Dar ei doar mimează caracteristicile peştilor bărbieri, pentru a momi peştii în capcana lor. Apoi atacă în număr mare şi devorează peştii mai mari, în loc să-i curețe.
La fel este şi cu răul, care nu poate să se impună singur, ci trebuie să profite de bine. El îmbracă o aparenţă a ceva bun, ca să-i prindă pe cei neatenţi, motiv pentru care trebuie să fim mereu în gardă.
- Detalii
- Scris de: James A. Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
Scoală-te, luminează-te! Căci lumina ta vine şi slava Domnului răsare peste tine.
Isaia 60:1
O călătorie în Noua Anglie în octombrie este ca un veşnic şi splendid apus de soare. Covoare nesfârșite de roşu, portocaliu şi galben acoperă peisajul pretutindeni. Este o experienţă pe care cineva trebuie să o aibă singur; ea nu poate fi descrisă fidel prin cuvinte.
În timpul excursiei de două zile, în octombrie, prin patru dintre statele Noii Anglii, împreună cu un prieten, am vorbit despre cer, care ne era adus în minte de această priveliște minunată din jurul nostru. Erau lecţii în culori pretutindeni în jurul nostru.
Unul dintre cei mai frumoşi copaci pe care i-am văzut era un uriaş arţar, aflat în colţul unui mare şi vechi cimitir. Stând acolo, am observat că una dintre pietrele de mormânt avea pe ea o cruce, care semnifica moartea lui Hristos, care ne dă speranţă în înviere. Privind la aceste frunze strălucitoare care, cu toată frumuseţea lor, vorbeau despre moarte, am fost mişcat de simbolismul noii vieţi pe care o promitea crucea.
Prietenul meu, care era fotograf, se bucura de paradisul culorii. Tot timpul căuta o privelişte pentru un cadru cu un copac cu adevărat pitoresc complet îmbrăcat în hainele toamnei. Dar după un timp, ne-am dat seama amândoi de un lucru. Se părea că, de fiecare dată când vedeam la distanţă un copac promiţător, acesta avea lângă el ori o cocioabă veche, ori un șopron stricat sau o grămadă de gunoi care să strice frumuseţea. Acest lucru a continuat să ne enerveze, până când am descoperit lecţia pe care trebuia s-o învăţăm.
Nici o sumă de bani nu poate produce frumuseţea unuia dintre aceşti copaci, dar toată frumuseţea posibilă este produsă în mijlocul marii sărăcii şi a cicatricelor urâte ale distrugerii. Astfel este frumuseţea caracterului lui Isus, relevată în viaţa unei persoane salvată dintr-o viaţă de mizerie şi în contrast cu cicatricele urâte ale păcatului. Indiferent de cât de nevaloroşi ne simţim sau cât de săraci suntem sau cât de banali credem că suntem, frumuseţea spectaculoasă a slavei cereşti este a noastră, dacă o cerem şi pe care nici un milion de dolari n-o poate cumpăra.
- Detalii
- Scris de: James A. Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
Am mai văzut apoi sub soare că nu cei iuţi aleargă, că nu cei viteji câștigă războiul.
Eclesiastul 9:11
În legenda despre concursul dintre iepure şi broasca testoasă, îti aminteşti că iepurele credea că era atât de rapid încât şi-a putut permite să tragă un somn. Dar iepurele dormind prea mult, broasca ţestoasă a câştigat concursul, mergând încet, dar sigur, înainte.
Ori de câte ori aud această poveste mă gândesc la iepurele american, care s-a adaptat foarte bine la viaţa în deşert. Sărind printre tufe şi cactuşi, el este uşor de recunoscut după talia mare şi urechile lungi. El poate cântări până la patruzeci şi cinci de kg, măsurând 60 cm lungime şi poate avea urechile egale cu un sfert din lungimea sa.
Urechile iepurelui american din sud sunt mai lungi decât ale celor din nord, ceea ce sugerează că urechile mari, subţiri ajută în pierderea căldurii. Aceste urechi sensibile sunt şi un echipament de detectare a dușmanilor naturali cum ar fi coioţii, vulpile, lincşii şi păsările de pradă. Viteza şi ochii mari, care pot vedea în toate direcţiile, sunt alte unelte pentru supraviețuire.
Fiind, în principal, un animal care se hrăneşte noaptea, iepurele american mănâncă plante verzi între amurg şi zori. El obţine apa din plantele pe care le mănâncă, găsind umezeală şi substanţe hrănitoare în tulpinile suculente de cactus, în perioadele de secetă.
Iepurele american îşi petrece zilele odihnindu-se într-un loc umbros. Uneori, dimineaţa devreme, şase până la zece iepuri se angajează în singurul joc pe care au fost observaţi că îl joacă.
În timp ce patru până la opt stau într-un cerc, doi aleargă în jurul lor, unul urmărindu-l pe celălalt cam la trei metri în urmă. Apoi, cei doi alergători se alătură cercului şi alţi doi iepuri încep să alerge.
Sunt sigur că întrecerea între broasca ţestoasă şi iepure n-a avut loc niciodată; totuşi, fabula ne învaţă o lecţie, aşa cum spune textul nostru. Că există ocazia potrivită de a face un lucru. Dacă ocazia nu e prinsă, nu se mai întoarce niciodată. Aşa că şi cel mai rapid alergător, dacă pierde ocazia poate, într-adevăr, să fie învins de cel mai încet, care profită de ea.