Dă dar robului Tău o inimă pricepută, ca să judece pe poporul Tău, să deosebească binele de rău!
1 Împăraţi 3:9
Sitarul arată ca şi cum ar fi fost făcut din bucăţi rămase de la alte păsări. Picioarele lui par prea scurte şi ciocul prea lung pentru corpul dolofan. Ochii sunt foarte mari şi stau aproape în vârful capului, iar urechile sunt mai jos de ochi. La cele mai multe păsări, urechile sunt în spatele ochilor.
Dar totul are un scop şi aranjamentul ciudat al sitarului nu face excepție. Ciocul lui lung, care are caracteristica unică de a putea să se deschidă doar în vârf, dacă pasărea vrea, este folosit pentru a cerceta pământul moale de viermi. Pentru a localiza viermii, pasărea îi ascultă punând urechea ei ciudată pe pământ.
Din cauză că are ochii deasupra urechii, sitarul poate privi în sus în toate direcţiile pentru a-i vedea pe duşmani, în timp ce ascultă.
Dacă mergi în pădure şi cauţi sitari, poţi avea probleme încercând să găseşti unul, chiar dacă se află prin preajmă, deoarece culoarea lor este exact ca a frunzelor maronii, a beţelor şi solului care formează pardoseala pădurii. Mai mult, când se apropie pericolul, sitarul va îngheţa şi va rămâne nemişcat şi invizibil încât aproape ai putea să calci peste el.
Când e alungată, pasărea decolează aproape vertical, cu o izbucnire din aripi care poate să te sperie bine de tot. Dacă se întâmplă să-l deranjezi la cuib, va executa binecunoscutul număr „aripă-ruptă”, care intenţionează să te îndepărteze de cuib.
Aşa cum sunt situaţi, ochii sitarului pot vedea dintr-o dată aproape în orice direcţie, inclusiv deasupra şi în spate. Există puţine animale sau păsări care au această capacitate, şi, în consecinţă, sitarul vede mult mai mult decât alte creaturi.
Sitarul s-a născut cu tipul de discernământ pe care îl are. Tânărul rege Solomon i-a cerut lui Dumnezeu să reverse asupra lui darul de a asculta, vedea şi cântări, ca să poată fi în stare să vadă clar diferenţa dintre bine şi rău. Dumnezeu a onorat această cerere. Şi El ne va da un discernământ mai bun dacă Îi cerem acest lucru, prin credinţă.
Şi nu luaţi deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ba încă mai degrabă osândiţi-le.
Efeseni 5:11
Într-o zi, crabii dintr-un acvariu public au început să dispară. Din moment ce nu zboară nici nu urcă pe pereţii de sticlă ai acvariului, îngrijitorii se întrebau pe unde au „evadat”. Apoi, unul dintre aceştia, investigând, a găsit cleşti şi picioare şi corpuri deschise, printre plantele de la fundul bazinului. Din moment ce doar caracatiţa este destul de dotată ca să separe vârful şi baza unei cochilii de crab, autorităţile au început să caute inculpatul. Cum deschizătorul de crabi cu opt picioare n-a putut fi găsit în acvariu, acesta a fost pus sub observaţie 24 de ore din 24.
Când acvariul s-a închis pentru timpul noptii, omul de pază se întreba ce se va întâmpla. În cele din urmă, a observat o oarecare mişcare. Într-un alt bazin, o caracatiţă stătuse ascunsă în gaura ei toată ziua. Acum a fost observată ieşind la suprafaţa apei şi trăgându-se spre vârful bazinului cu ajutorul ventuzelor de la capetele tentaculelor. A ieşit din bazinul ei, a traversat podeaua şi s-a îndreptat spre celălalt bazin, urcând pe sticlă bazinului la fel cum ieşise din bazinul ei şi a alunecat în acvariu pentru o altă cină delicioasă de crabi. Nu mai e nevoie să spunem că n-a mâncat crabi în seara aceea. Iar acvariile au fost schimbate ca să nu mai poată intra în bazinul cu crabi.
Dar caracatiţa din povestea noastră devenise destul de enervantă pentru că se ascundea toată ziua şi ieşea doar după ce toată lumea pleca. Făcea totul pe furiş şi, pentru un timp, i-a mers. Dar în cele din urmă a fost prinsă. S-ar putea să gândim că o astfel de inteligenţă este atât de interesantă încât face acţiunea mai puţin condamnabilă. Şi, desigur, fiind doar cazul unei caracatiţe, nu putem vorbi aici despre păcat.
Totuşi, ce crezi despre un băiat sau despre o fată care acţionează pe furiş? Ai cunoscut vreodată pe cineva care acţionează astfel? Oricât de inteligenţi suntem în facerea răului, nu înseamnă că răul făcut e mai puţin rău. Şi a privi cu admirație la cei ce fac răul pentru că sunt inteligenţi, cu siguranţă nu este un lucru prea inteligent.
Atunci lupul va locui împreună cu mielul şi pardosul se va culca împreună cu iedul; viţelul, puiul de leu şi vitele îngrășate, vor fi împreună şi le va mâna un copilaş.
Isaia 11:6
Dintre toate mamiferele, lupii cenuşii nord americani par să înţeleagă cel mai bine nevoile puilor lor, faţă de oricare alte animale din lume. Locuințele şi stilul lor de viaţă gravitează în jurul creşterii în siguranţă a puilor.
În ultima parte a lunii aprilie sau în prima parte a lunii mai, adulţii încep să-şi sape vizuini, unde se vor naşte puii lor. Tunelul care duce la o astfel de vizuină poate avea o lungime de până la 3,5 m. Camere mici, pentru a fi folosite doar de pui, sunt făcute de o parte şi de alta a tunelului. Acestea au ieşiri sub nişte acoperişuri stufoase sau sub pietre, unde puii pot privi afară fără să fie văzuţi.
Când puii de lup au cam o lună şi jumătate, când nu mai dorm cu mama lor, adulţii, de obicei în haite de trei la şase indivizi, stau în paturi, care sunt aşezate cam la 50 m de vizuină.
În prima parte a lunii iulie, când puii încep să privească dincolo de terenul de joacă, adulţii îi mută în casa lor de vară. Acesta este un tunel simplu, lung de trei metri, în care haita se poate ascunde şi odihni în siguranță, dacă e nevoie.
În noiembrie, lupii se mută în taberele de iarnă. Toţi puii sunt adulţi acum şi haita doarme afară în frig, pe crestele tundrei, unde lupii stau până când noii pui se nasc, în primăvara următoare.
De-a lungul secolelor, lupul a avut o reputaţie proastă. Recent, caracterul lui a fost reabilitat. S-a descoperit că nu este deloc acel animal rău, aşa cum a fost descris, deşi atacă oi şi alte animale domestice.
Din cauză că atacarea oilor face parte din natura sa, va fi o schimbare foarte mare în natura lupului, când va paşte împreună cu mielul pe noul pământ, aşa cum ne spune textul nostru. Şi va fi o schimbare extraordinară şi în natura fiecărei persoane care ajunge acolo ca să-i vadă împreună.
Suntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strâmtoare; în grea cumpănă, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi, dar nu părăsiți; trântiţi jos, dar nu omorâţi.
2 Corinteni 4:8,9
Dintre toate animalele din America de Nord, ratonul a fost, probabil, vânat mai mult decât oricare altul, dacă nu cumva a fost întrecut de iepure. Dar, în ciuda tuturor persecuțiilor de care a avut parte, acest mic animal drăguţ a continuat să facă parte din viaţa continentului. Se spune că el este unul dintre cele mai inteligente animale. Probabil din această cauză a şi supravieţuit, în ciuda greutăţilor prin care a trecut.
Se credea odată că ratonii îşi spală hrana înainte de a o mânca. Acum se ştie că ceea ce fac ei este să-şi umezească hrana pentru a o face mai uşor de mestecat şi înghiţit.
Ratonii mănâncă mai multe fructe şi vegetale decât carne, îndopându-se cu fructe de pădure, seminţe şi nuci pe care le găsesc. Dar o masă de raci le place mai mult decât orice altceva. Ei se hrănesc şi cu scoici şi alte vietăţi acvatice. Şi au fost condamnaţi şi vânaţi pentru că, din când în când, le mai place şi gustul de pui.
Dar din cauza blănilor lor durabile şi calde, ratonii au fost, probabil, cele mai vânate animale în Statele Unite. În zilele pionierilor, pieile de raton erau importante articole de comerţ. Uneori, salariile funcţionarilor publici erau plătite în piei de ratoni. Totuşi, prinderea unui raton este un adevărat sport, pentru că atunci când este vânat, aleargă în cercuri, se întoarce, înoată, şi o şterge uşor, sărind peste garduri, pentru a nu putea fi urmărit. Dacă este norocos, un raton va trăi şapte ani sau mai mult, în sălbăticie, dar mulți nu au atâta noroc.
În multe ocazii, de-a lungul secolelor, creştinii au fost vânaţi şi persecutați. Dar, în ciuda faptului că un mare număr dintre ei şi-au dat viaţa pentru credinţă, creştinismul a supravieţuit. Şi pentru că creştinii persecutați au fost statornici în credinţa lor în Hristos, n-au fost lăsaţi în disperare, nici părăsiţi.
Drept răspuns, Isus le-a zis: „Când se înserează, voi ziceţi: „Are să fie vreme frumoasă, căci cerul este roşu.” Şi dimineaţa ziceţi: „Astăzi are să fie furtună, căci cerul este roşu posomorât.” Făţarnicilor, faţa cerului ştiţi s-o deosebiţi şi semnele vremurilor nu le puteţi deosebi?
Matei 16:2,3
Oamenii de ştiinţă ştiu că păsările sunt sensibile la presiunea aerului şi astfel pot detecta diferenţe foarte mici în starea aerului, care determină vremea. Dacă acest lucru este adevărat, atunci păsările au un barometru intern.
Aţi auzit deseori, la starea vremii, că presiunea barometrică creşte sau scade. Presiunea barometrică este pur şi simplu presiunea aerului asupra pământului. Este greu de imaginat, dar aerul cântăreşte foarte mult. Mişcarea aerului pe suprafaţa pământului şi temperaturile în schimbare determină schimbări de presiune, ceea ce face ca vremea să se schimbe.
Presiunea atmosferică este măsurată de un instrument numit barometru. Timp de ani de zile cei de la starea vremii au putut să prezică vremea, într-o anumită măsură, privind barometrul.
Apropierea vremii rele este, în general, asociată cu un front atmosferic şi diferite tipuri de vânturi care vin înainte, în timpul sau după aceste fronturi. Pentru că păsările migrează spre nord şi sud cu ajutorul vânturilor, este folositor pentru ele să ştie când sunt prezente vânturile favorabile. Astfel, este foarte interesant să aflăm că păsările au, de fapt, un fel de barometru, care le ajută să fie sensibile la schimbările uşoare în presiunea atmosferică. Se crede că acesta se află în urechea lor.
Aşa că, atunci când o pasăre migratoare simte o schimbare în presiunea atmosferică, schimbare nedetectabilă pentru noi, va şti că anumite vânturi fie vin, fie se mişcă deja pe cerul de deasupra lor, şi astfel poate decide ce să facă.
Noi nu avem capacitatea de a simţi vremea aşa cum o au păsările, dar avem un Dumnezeu care ne-a spus ce se va întâmpla şi ce să facem atunci.