- Detalii
- Scris de: James A. Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
„Din cel ce mănâncă a ieşit ce se mănâncă. Și din cel tare a ieşit dulceaţă”. Trei zile n-au putut dezlega ghicitoarea…
Judecători 14:14,15
Ai mânca un cuib de pasăre? În Asia de sud-est există cuiburi ale unei familii de păsări despre care se spune că fac o supă delicioasă şi hrănitoare. Cuiburile aparţin drepnelor de peşteră şi colectarea lor pentru supă este evaluată la o sută de mii de dolari pe an.
Există cam 15 specii de drepne de peşteră, dintre care toate construiesc cuiburi în formă de ceaşcă, pe o suprafaţă verticală, cum ar fi trunchiul unui copac, o piatră sau peretele unei peşteri. Ele cuibăresc, de obicei, în colonii uriaşe. Unele dintre ele folosesc coaja copacilor pentru a-şi face cuiburi; altele folosesc licheni sau alte materiale din plante. Altele folosesc pene. Dar toate speciile folosesc foarte mult din propria salivă ca să construiască cuiburile.Drepnele cenuşii şi cele cu coada cenuşie îşi fac cuiburile complet din salivă, aşa că acestea sunt cele mai valoroase pentru folosire comercială.
Pentru a aduna cuiburile, indochinezii folosesc scări de bambus şi stâlpi lungi ca să le dea jos de pe pereţii şi tavanele peşterilor, pe măsură ce drepnele le termină. Micile păsări construiesc apoi un al doilea cuib, tot din salivă pură, care este luat din nou. Al treilea cuib este amestecat cu impurităţi.
Primele cuiburi sunt vândute aşa cum sunt şi aduc cele mai mari preţuri. Celelalte, care conţin impurităţi, trebuie să fie procesate, ca să fie îndepărtat materialul străin. Substanţa gelatinoasă rezultată este bogată în proteine şi se întăreşte în chipsuri care sunt numite „dinţi de dragon”. Într-o parte a lumii unde hrana este mai greu de procurat, aceasta este o valoroasă sursă de proteine.
Ghicitoarea lui Samson - textul nostru de astăzi - s-a născut din întâlnirea lui cu un leu (versetele 2-9), o experienţă în care el a găsit hrană în cel mai neaşteptat loc, aşa cum cuibul unei păsări este o neaşteptată sursă de hrană. Cine s-ar gândi vreodată să mănânce aşa ceva?
Poate poţi face şi tu o ghicitoare care să aibă ca răspuns cuibul unei păsări. Uneori, Dumnezeu are lucruri bune pentru noi, care ne aşteaptă unde ne aşteptăm cel mai puţin.
- Detalii
- Scris de: James A. Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
Ochii tuturor nădăjduiesc în Tine şi Tu le dai hrană la vreme.
Psalmul 145:15
Planctonul este cea mai de bază hrană pe care Dumnezeu a oferit-o creaturilor din mări. Planctonul este numele general dat plantelor care plutesc liber şi vieţii animale care trăieşte în oceane şi în apă proaspătă. Există două tipuri generale de plancton - zooplancton, sau plancton animal şi fitoplancton, sau plancton vegetal.
Fitoplanctonul se găseşte doar la nivelele superioare ale apei pentru că are nevoie de soare pentru procesele de susţinere a vieţii. Zooplanctonul, pe de altă parte, este distribuit la toate nivelele, incluzând fundul adânc şi întunecat al oceanului. Cele mai bogate colonii se găsesc la adâncimi între 150 m şi 1500 m. Aceste animale microscopice nu se găsesc niciodată la suprafaţă în timpul zilei.
În timpul orelor zilei, planctonul animal stă în adâncimile sale preferate. Fiind foarte sensibil la schimbările de temperatură, trebuie să rămână la acel nivel. Cum reuşeşte zooplanctonul să nu se scufunde la adâncimi prea mari în apa rece, care l-ar putea ucide? Nu are un aparat de înotat eficient, nu are înotătoare sau aripioare. Totuşi a fost creat cu metode unice de a sta acolo unde trebuie. Văzute la microscop, animalele din plancton arată ca nişte mici monştri cu spini, umflături şi tentacule care, deseori, acoperă o zonă mai mare decât corpurile lor. Aceste proiecţii ale lor sunt ceea ce par să menţină la nivelele adecvate diferitele tipuri de plancton.
Cât de uimitor ar părea, micul plancton este cel care serveşte ca bază pentru toată viaţa din mare, aşa cum plantele sunt baza vieţii pe pământ. A-l număra depăşeşte orice imaginaţie. E nevoie de miliarde şi miliarde de corpuri individuale de plancton ca să întreţină viaţa unui peşte mare, pe care le primeşte mâncând un peşte mai mic, care a mâncat un peştişor şi mai mic, care se hrăneşte cu plancton. Vieţuitoarele uriaşe din mări nu-şi primesc hrana întotdeauna astfel. Balenele mănâncă planctonul direct şi nu mănâncă altceva decât plancton. Îţi poţi imagina cât de mult trebuie să mănânce ca să se menţină.
- Detalii
- Scris de: James A. Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
După ce s-au săturat, Isus a zis ucenicilor Săi: „Strângeţi firimiturile care au rămas, ca să nu se piardă nimic.”
Ioan 6:12
Rar există în lume un animal care este atât de sigur pe picioarele sale cum este veverița atunci când aleargă repede printre copaci şi printre ramuri foarte subţiri şi chiar sârme deasupra solului. Ele cad rareori. Când se întâmplă să cadă, par să fie capabile să-şi amortizeze căderea în aşa fel încât de multe ori ele sar imediat şi aleargă din nou în copacul din care au căzut.
Veveriţele gri sunt acrobaţi naturali. Alergându-se unele pe altele în sus şi în jos în copaci, sărind din ramură în ramură, şi făcând echilibristică pe firele de telefon, sunt doar câteva din numerele lor acrobatice. Ele sunt nişte animale mici dar inteligente, cum s-a dovedit de o mamă veveriţă care a fost observată învăţându-şi puii să treacă strada. Părăsindu-şi culcușul, de pe treptele unei clădiri, ea a fugit spre bordură, a atras atenţia celor mici, a privit în ambele părţi, apoi s-a întors la puii de pe scări. A repetat apoi acelaşi lucru, dar de data aceasta a luat cu ea puii. Cu toţii s-au oprit la marginea bordurii, au privit în ambele părţi şi au traversat strada în siguranţă. Cine ştie, poate că învăţau cum să traverseze strada în siguranţă.
Faptul că veveritei gri îi plac foarte mult nucile a făcut ca ea să fie numită plantatorul pădurii. Îngroapă nuci cu sutele în fiecare an, în găuri mici de forma unei ceşti. Pentru că veveriţa nu le adună pe toate, ele încolţesc în cele din urmă şi devin nuci în toată regula. Veveriţa gri oferă indirect hrană pentru alte animale sălbatice. Când stă în copaci şi mănâncă nuci, firimituri cad pe pământ. Aceste firimituri, cu un conţinut ridicat de nutrienți, sunt o sursă importantă de hrană pentru prepeliţe şi alte păsări cântătoare care se hrănesc pe sol.
Cumva acest lucru îmi aminteşte de textul de astăzi, care ilustrează cât de atent a fost Isus ca nici un pic din hrană să nu se piardă. După ce 5000 de oameni au fost hrăniţi în mod miraculos, El a ordonat ca hrana rămasă să fie adunată şi pusă la dispoziţie pentru alte nevoi. Aşa că El folosește firimiturile întâmplătoare de la ospăţul veveriţelor ca să hrănească păsările. Cu siguranţă, există aici o lecţie de economie pentru noi.
- Detalii
- Scris de: James A. Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
În ziua aceea… va ucide balaurul de lângă mare.
Isaia 27:1
Unii membri ai familiei şopârlelor au o înfăţişare atât de fantastică încât sunt probabil responsabili pentru poveştile despre balauri uriaşi care suflă foc pe nări. Balaurul komodo este un astfel de animal. Această șopârlă monitor, care trăieşte în câteva insule din Indiile de Est, unde a fost descoperită în 1910, poate creşte până la o lungime de 3-3,5 m.
În captivitate, reptila este foarte blândă, în ciuda înfăţişării ei înfricoşătoare. O pereche celebră dintr-o grădină zoologică poate fi mângâiată aşa cum ai mângâia un câine.
Dar în sălbăticie balaurul komodo este, într-adevăr, o creatură înfricoșătoare. Hrana sa naturală o constituie capre sălbatice, porci şi cerbi, precum şi păsări şi ouăle lor, amfibieni şi mamifere mici. Totuşi, nu se cunoaște nici un caz în care aceste şopârle să fi ucis oameni.
Baziliscii sunt un alt tip de şopârle care au caracteristici asemănătoare dragonilor. Aceste şopârle mari de copac trăiesc în America Centrală şi de Sud şi sunt înrudite cu iguanele. Având o lungime cam de 1 m, baziliscul mascul are o creastă şi solzi de-a lungul spatelui şi al cozii. Când e foarte bucuros sau când e amenintat, creasta se ridică şi pielea lăsată de sub barba lui se întinde.
În vremurile medievale, baziliscul era numele dat unui „ceva” ce se presupunea că este un locuitor nevăzut al peşterilor şi crăpăturilor, era reprezentat ca o creatură cu creastă şi care trebuia să aibă puterea să învingă oamenii prin privirea sau respiraţia lui otrăvitoare. Deşi baziliscul real este destul de asemănător cu cel mitologic, cu siguranță că nu are puteri speciale ca acela.
Dragonul din textul nostru poate fi simbolul lui Satana, marele duşman al lui Dumnezeu şi al poporului Său, de-a lungul secolelor. Acesta este singurul balaur care poate avea vreo putere asupra omului: „balaurul, șarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana” (Apocalipsa 20:2).Dar nici chiar el nu are putere asupra noastră, dacă suntem predaţi lui Isus. Căci, sub protecţia Celui care l-a învins pe diavol, suntem în siguranţă.
- Detalii
- Scris de: James A. Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
Eu zic: „O, dacă aş avea aripile porumbelului, aş zbura şi aş găsi undeva odihnă!”
Psalmul 55:6
Numai aripile nu au fost de ajuns porumbelului călător ca să-şi salveze existenţa. Pe data de 1 septembrie 1914, acum exact 85 de ani, Martha, ultimul porumbel călător supravieţuitor, a murit în grădina zoologică din Cincinnati. Cândva, erau miliarde de porumbei călători; acum nu mai era decât unul.
Alexander Wilson, unul dintre ornitologii pionieri ai Americii, stătea pe malul unui pârâu, într-o zi, în 1810, şi privea un stol de porumbei călători, care treceau pe deasupra sa. El a estimat că stolul avea o lungime de 386 km. Probabil că erau mai mult de două miliarde şi un sfert de păsări în acel stol! Cum ar putea un număr atât de incredibil de păsări să fie măturat dintr-o dată, în mai puţin de o sută de ani?
Doi factori principali au dus la exterminarea porumbeilor călători. Mai întâi, ca o pasăre fără minte ce este, porumbelul călător continua să rămână în stoluri întregi într-o zonă de cuibărit unde puştile explodau, provocând o adevărată ploaie de păsări moarte. Vânătorii adunau cât de mulţi porumbei puteau mânca sau vinde şi lăsau ca ogarii lor să se îngraşe pe seama cadavrelor rămase. În al doilea rând, porumbeii călători depun un singur ou pe an.
Când puii ajung la o anumită vârstă, părinţii îi părăsesc, deşi sunt încă în cuib. Puii flămânzesc, în cele din urmă, suficient ca să iasă afară din cuib şi să coboare pe pământ, unde sar de colo-colo, până învaţă să zboare. În aceste circumstanţe, rata morţii puilor de porumbei a fost mare. Mulţi nu au supravieţuit coborârii din cuib. Alţii au căzut victime prădătorilor. Iar alţii au sfârșit ca delicatese în restaurante.
Vânătorii vizitau zonele de cuibărit ca să ucidă cele mai multe din păsările care urmau să se instaleze. Specia n-a putut supravieţui unui asemenea masacru. În textul nostru, David, îndeaproape vânat de duşmani, strigă disperat pentru scăpare. Poate că, văzând un porumbel zburând prin preajmă, şi-a dorit să aibă şi el aripi, ca să scape. Dar aripile, aşa cum am văzut, nu sunt răspunsul. Singura noastră scăpare, singura noastră protecţie trebuie găsită în Isus.